Cum au murit sefii regimului nazist

Pe 16 octombrie 1946, sergentul major american John Chris Woods i-a executat pe cei mai cunoscuti criminali de razboi nazisti: Hans Franck, Wilhelm Frick, Alfred Jodl, Ernst Kaltenbrunner, Wilhelm Keitel, Joachim von Ribbentrop, Alfred Rosenberg, Fritz Sauckel, Arthur Seyss-Inquart si Julius Streicher. Daca nu s-ar fi sinucis cu o capsula de cianura cu o seara inainte, Hermann Goring ar fi fost si el spanzurat in aceeasi zi, la fel si Martin Bormann, care a reusit sa scape si sa se ascunda in Argentina. Alti criminali de razboi nazisti au fost executati de chiar calaul celui de-al treilea Reich, Johann Reichhart, care a colaborat cu sergentul major Woods. 

Procesul de la Nurenberg

 

Ideea judecarii criminalilor de razboi nazisti a fost lansata de Iosif Stalin la Conferinta de la Teheran din 1943, cand in cursul unei cine cu presedintele SUA F.D. Roosvelt si cu premierul britanic Winston Churchill a propus ca 50.000- 100.000 de ofiteri germani sa fie executati. Nestiind ca Stalin vorbeste serios, Roosvelt a glumit afirmand ca 49.000 ar fi de ajuns. Churchill a respins ideea unor executii in lipsa unui proces. Prin Carta de la Londra din 8 august 1945 s-a stabilit baza legala pentru pedepsirea marilor criminali de razboi. Tribunalul de la Nurenberg a fost alcatuit din judecatori reprezentand Marea Britanie, Statele Unite, Uniunea Sovietica si Franta. Principalul proces de la Nurenberg a inceput pe 18 octombrie 1945 cand au fost acuzati 24 de germani considerati principalii criminali de razboi. Acuzatiile au fost formulate astfel: participarea la conspiratie pentru comiterea de crime impotriva pacii; planificarea, initierea si ducerea de razboaie de agresiune, crime de razboi, crime impotriva umanitatii. 

Calaul John C. Woods

Sergentul major John C. Woods a declarat pentru revista Times dupa ce i-a executat pe cei zece nazisti: „Eu i-am spanzurat pe acei zece nazisti si sunt mandru de asta. Nu am fost nervos. Nu poti fi nervos in aceasta meserie. Mai vreau sa spun un cuvant bun pentru acei soldati care m-au ajutat, toti si-au facut treaba bine, incerc sa obtin o avansare pentru ei. Eu consider chestia asta cu spanzuratoarea cam asa: cineva trebuie sa o faca. Eu am ajuns sa o fac printr-un accident, in vreme ce ma aflam in State, cu ani in urma”. Revista Times din 26 octombrie 1946 afirma ca metoda de executie a sergentului major John C. Woods a fost una defectuoasa: calculele pentru lungimea franghiei au fost gresite astfel ca in loc ca condamnatii sa moara in urma fracturii cervicale au murit prin asfixie. Mai mult, trapa prin care condamnatii cadeau a fost una de dimensiuni reduse astfel ca unii condamnati s-au lovit de marginile ei in cadere, mai afirma Times. John C. Woods a negat ca nu si-ar fi facut treaba bine. 

Executiile

Jurnalistul american Kingsbury Smith a fost martor la executarea criminalilor de razboi nazisti pe care a descris-o pe larg pentru International News Service. „Trei esafoade de lemn vopsite in negru se aflau in sala de sport a inchisorii, o incapere lunga de 30 de metri si lata de 10. Cu doar trei zile inainte de executii, sala de sport a fost folosita de gardienii americani pentru un meci de basket. Doua dintre cele trei spanzuratori au fost folosite alternativ. (…) Baza esafoadelor era placata cu lemn pe trei parti si acoperita cu o panza neagra pe una din parti, astfel incat nimeni nu a vazut lupta cu moartea a celro care atarnau cu gaturile rupte”.

Kingsbury Smith a descris in detaliu fiecare executie: „Von Ribbentrop a reusit sa isi mentina stoicismul aparent pana la sfarsit. A pasit hotarat spre esafod intre cei doi gardieni ai sai, insa nu a raspuns la prima intrebare a unui ofiter care a executat formalitatea de a il intreba care ii este numele. Cand intrebarea a fost repetata aproape a strigat „Joachim von Ribbentrop!” si apoi a urcat scarile fara nici un semn de ezitare. Cand s-a intors pe platforma pentru a-i vedea pe martori a parut ca strange din dinti si si-a ridicat capul cu vechea aroganta. Intrebat daca mai are un mesaj final a spus „Dumnezeu sa apere Germania” si a poi a adaugat „Mai pot spune altceva?” Traducatorul a inclinat din cap afirmativ si fostul vrajitor diplomatic al nazismului si-a rostit ultimele cuvinte cu o voce tare, hotarata: „Ultima mea dorinta este ca Germania sa isi dea seama de identitatea sa si sa fie atinsa o intelegere intre est si vest. Doresc pace lumii”. Apoi calaul a ajustat franghia, a tras maneta si von Ribbentrop a lunecat spre soarta sa”. Urmatorul executat a fost maresalul Keitel care „a intrat in incapere la doua minute dupa deschiderea trapei lui Ribbentrop. (…) Keitel nu aparea la fel de tensionat ca Ribbentrop. Isi tinea capul sus in vreme ce i-au fost legate mainile si a mers drept spre spanzuratoare cu o atitudine militara. (…) Ultimele sale cuvinte, rostite cu o voce clara au fost traduse astfel ‘Ii cer lui Dumnezeu Atotputernicul sa se indure de poporul german. Peste doua milioane de soldati germani au mers la moarte pentru patrie inaintea mea. Acum imi urmez fii – totul pentru Germania”. Dupa executarea lui Ribbentrop la 01:11 A.M. si a lui Keitel a urmat o pauza pana la ora 01:36, timp in care cei doi au fost pronuntati morti oficial, iar corpul lui Ribbentrop a fost pus intr-un sicriu in spatele unei perdele negre.

„Aparitia melodramatica”

Urmatorul in ordinea executatilor a fost Ernst Kaltenbrunner (directorul serviciilor de informatii naziste) care si-a negat crimele in ultimul cuvant, urmat de Alfred Rosenberg (principalul ideolog nazist), care a refuzat sa faca o declaratie finala. „Hans Frank (guvernatorul general al Poloniei ocupate) a fost urmatorul in parada mortii. El a fost singurul dintre condamnati care a intrat in incapere cu un zambet pe chip. (…) Si-a spus numele cu o voce joasa si cand a fost intrebat de ultima declaratie a spus cu o voce scazuta, aproape o soapta: „Sunt recunoscator pentru tratamentul pe care l-am avut in captivitate si ii cer lui Dumnezeu sa ma primeasca cu indurare”, scria jurnalistul american. Al sasele executat la Nurenberg a fost Wilhelm Frick, ministrul de interne al lui Hitler. „Julius Streicher (editorul ziarului nazist Der Sturmer si influent ideolog nazist, n.red.) si-a facut aparitia melodramatica la 02:12 A.M. Cand catusele i-au fost scoase, acest om urat cu aparitie de pitic, imbracat cu un costum si cu camasa incheiata pana la gat, fara cravata, s-a uitat la cele trei esafoade ridicate amenintator in fata sa. Apoi s-a uitat in jurul incaperii, ochii sai oprindu-se pentru un moment asupra unui mic grup de martori. Pana in acest moment mainile i-au fost legate la spate. Doi gardieni l-au condus catre spanzuratoarea numarul unu. A mers hotarat cei doi metri pana la prima treapta, insa fata ii tremura. Cand gardienii l-au oprit langa scari pentru formalitatile de identificare si-a rostit strigatul penetrant: „Heil Hitler!’ Acest tipat mi-a trimis fiori pe spinare. In vreme ce disparea ecoul, un colonel american de langa trepte a rostit scurt: ‘Intreaba-l cum il cheama’. La intrebarea traducatorului, Streicher a strigat ‘Stii bine cum ma cheama’. Traducatorul a repetat intrebarea si condamnatul a strigat ‘Julius Streicher”. Dupa urcarea lui Streicher pe esafod, jurnalistul american i-a consemnat ultimele cuvinte: „Bolsevicii o sa va spanzure pe voi intr-o zi”. Dupa Streicher au fost executati Fritz Sauckel (organizatorul muncii fortate in Germania nazista), Alfred Jodl (seful Statului Major al armatei naziste) ultimul executat fiind Arthur Seyss Inquart (Reichskommisarul Austriei de dupa anexare).

„Meister” Reichhart

Johann Reichhart, calaul oficial al Germaniei naziste, a participat la randul sa la executarea criminalilor de razboi. Dupa eliberarea Europei, Reichhart a fost arestat si supus unui proces de denazificare la Landsberg, insa nu a fost acuzat pentru activitatea sa oficiala din perioada regimului lui Hitler. A fost angajat de autoritatile de ocupatie la sfarsitul lunii mai 1946 sa il ajute pe sergentul major John Woods la executarea a 156 de criminali de razboi germani in inchisoarea din Landsberg.

Johann Reichhart este considerat a fi calaul care a dus la indeplinire cele mai multe executii – un uimitor numar de 3.165, cele mai multe in perioada nazista. In perioada in care a fost activ, Reichart a facut tot posibilul pentru reducerea la maxim a timpului de executie prin decapitare cu ghilotina, ajungand la un record de trei secunde. Nascut pe 29 aprilie 1893, Johann Reichhart si-a inceput cariera in 1924, in timpul Republicii de la Weimar. Intre anii 1939-1945 Reichhart a executat prin decapitare 2.876 de persoane. In ultimii ani ai regimului nazist majoritatea celor executati de Reichhart erau condamnati la moarte de Tribunalul Popular pentru crime politice sau tradare, cum a fost cazul lui Sophie si Hans Scholl, membri ai miscari de rezistenta anti-naziste „Trandafirul Alb”. In ciuda faptului ca regimul nazist l-a tinut in permanenta ocupat, Johann Reichhart a fost extrem de strict in ceea ce priveste tinuta si desfasurarea executiilor, participand la ele imbracat in costum negru, cu manusi albe, papion si acoperit cu joben. Pedeapsa cu moartea a fost abolita in Germania in anul 1949, insa in 1963, in perioada in care au aparut voci care cereau reintroducerea acestei pedepse din cauza unor crime in serie, Johann Reichhart s-a manifestat in public in favoarea acestei masuri. Johann Reichhart a murit pe 29 aprilie 1972. 

Pierrepoint – „pedepsitorul” britanic

Cei trei calai care i-au executat pe criminalii de razboi nazisti (britanicul Albert Pierrepoint, americanul John Chris Woods si germanul Johann Reichhart) au povesti extrem de diferite. Au intrat in atentia jurnalistilor dupa cel de-al doilea razboi mondial, fiind vazuti ca cei care au facut dreptate. Britanicul Albert Pierrepoint provenea dintr-o familie in care meseria de calau era o traditie, in vreme ce americanul John Chris Woods prefera sa spuna ca a intrat in aceasta meserie printr-o „intamplare” fara sa dea detalii suplimentare. Johann Reichhart facea parte dintr-o familie care ajunsese la inceputul secolului al XX lea la a opta generatie de calai. O serie de documente facute publice de arhivele britanice de curand dezvaluie modul in care erau organizate executiile in Marea Britanie si relatiile autoritatilor cu calaii. Albert Pierrepoint era in mod normal furnizor de legume – insa nimeni nu stia ca se gasa pe lista calailor aflata la Ministerul Justitiei serviciile sale fiind solicitate atunci cand era nevoie. Oficialii puneau mare pret pe discretie, iar aparitia numelui lui Pierrepoint in presa a declansat imediat o ancheta. 

Meserie de familie

Albert Pierrepoint a trait intre 30 martie 1905 – 10 iulie 1992 si a fost cel mai solicitat calau britanic, executand in cariera sa desfasurata intre 1932 si 1956 un numar de 433 de barbati si 17 femei. Tatal sau, Henry Pierrepoint si unchiul sau Thomas Pierrepoint au fost la randul lor calai. In familie nu era discutata „cealalta meserie” a celor doi barbati, insa Albert a avut ocazia sa citeasca jurnalele tinute de tatal si unchiul sau in care cei doi isi notau detaliile fiecarei executii: varsta si sexul condamnatului, crima pentru care era executat, plus detaliile tehnice referitoare la executie.

Albert Pierrepoint a lucrat incepand cu 1920 ca distribuitor de legume, pe care le cara cu o caruta. In 1930 si-a obtinut carnetul de sofer si si-a continuat cariera de distribuitor de legume conducand un camion. In 1931 Albert Pierrepoint a scris o scrisoare Comisiei Inchisorilor din cadrul Ministerului Justitiei (institutia care se ocupa de organizarea si supravegherea executiilor) solicitand un post de calau. In toamna acestui an Albert Pierrepoint a trecut toate testele si a urmat un curs de o saptamana la inchisoarea Pentonville din Londra. Procesul de selectionare pentru postul de calau in Marea Britanie era unul extrem de strict si invaluit in mister. De fapt autoritatile preferau oameni care mai participasera la executii in cadrul armatei sau care proveneau din familii de calai, abordarea preferata fiind una informala. 

Calitatile unui calau

Autoritatile britanice cereau discretie mai presus de toate in problema executiilor. Candidati la postul de calau au fost exclusi de pe lista dupa ce autoritatile au aflat ca acestia le-au spus prietenilor lor cu ce se ocupau. Un anume Arthur Gill a fost exclus in procesul de selectionare dupa ce politia a informat Comisia Inchisorilor ca este cunoscut ca „un om cu moravuri usoare”. Verificarile politiei asupra candidatilor erau urmate de un examen medical si un interviu cu guvernatorii inchisorilor britanice. Interviul era condus cu maxima atentie, oficialii incercand sa afle cat mai multe despre modul de gandire a candidatului. Un politist care a reusit sa treaca toate celelate teste a fost exclus in urma interviului, guvernatorul inchisorii Brixton afirmand ca acesta „nu se va ridica la nivelul postului pentru care candideaza, pare sa aiba un oarecare interes morbid pentru aceasta activitate, interes trezit de un prieten al sau care a dus la indeplinire mai multe executii in Arabia”. Regulamentul cerea calailor britanici „sa evite sa atraga atentia publicului atunci cand vin sau pleaca de la inchisoare, sa inteleaga faptul ca tinuta si comportamentul sau general trebuie sa fie respectabile si discrete, nu doar la locul si in timpul executiei, ci si inainte si apoi; mai ales nu trebuie sa dea nici unei persoane detalii referitoare la munca sa”.

Unchiul lui Albert Pierrepoint – Thomas – a servit in calitate de calau pana la varsta de 75 de ani, timp de 37 de ani, pana in anul 1946 – insa in anul 1940 un raport al unui medic punea la indoiala calitatile sale punandu-le pe seama varstei inaintate. Drept urmare, toate executiile duse la indeplinire de Thomas Pierrpoint au fost urmarite cu atentie maxima, rezultand mai multe rapoarte – insa toate acestea sunt extrem de laudative, cum a fost cel din 10 februarie 1943: „D-l Pierrepoint a dus la indeplinire executia din aceasta dimineata si a fost, calm, uman si eficient ca de obicei. Se supune in detaliu procedurii prevazute in instructiunile confidentiale ale Comisiei catre guvernatorii inchisorilor. Am doar doua observatii critice si este corect fata de d-l Pierrepoint sa spun ca le ofer doar din cauza dorintei Comisiei Inchisorilor pentru un raport detaliat, avand un ochi extrem de critic pentru procedura. Aceste observatii sunt: 1) d-l Pierrepoint, in aceasta ocazie ca si in celelalte a permis o foarte mica marja de siguranta in a se asigura ca asistentul sau s-a indepartat de trapa inainte de manevrarea levierului si 2) este vizibil ca -l Pierrepoint nu mai este un om tanar desi nu arata nici un semn de decrepitudine. Ofiterul medic se refera la recomandarea invariabila a d-lui Pierrepoint cu privire la o crestere a lungimii sforii si caderii autorizate. Din mica mea experienta, recomandarile sale au fost justificate de rezultatul obtinut”. Raportul medicului prezent la executia din 10 februarie 1943 arata ca „In conformitate cu instructiunile primite, inaintez urmatorul raport. D-l Pierrepoint a dus la indeplinire executia intr-un mod rapid si comportamentul sau a fost linistit si ceremonios. (…) Probabil ar trebui sa comentez faptul ca el obisnuieste sa adauge cativa inci la lungimea autorizata a caderii. Spune ca face acest lucru pentru a reduce convulsiile reflexe care pot urma. In cazul de azi inteleg ca au fost adaugati zece inci si nu au existat nici un fel de convulsii. A fost o fractura completa si o dislocare a vertebrei cervicale superioare, insa pielea nu a fost afectata, iar tesuturile moi par sa fie intacte”. Rapoartele de mai sus releva grija autoritatilor britanice ca condamnatii la moarte prin spanzuratoare sa fie executati astfel incat sa ramana cat mai putine semne, iar executia in sine sa se desfasoare cat mai rapid posibil.