De la Carol I la socialismul cu faţă cumană

Rudolf  Henke, în „Land und Volk-Leipzig, 1877, în studiul său intitulat „Das Rumanien” (Resbelulu Orientale Illustratu, Graz, 1878) arăta că „românul are peste tot un caracter blând, onest, credincios, prietenos, binefăcător; iubeşte curăţenia, este amabil şi ospitalier cu străinii. Are o minte şi o judecată trează şi o pătrundere ageră. Românul se aclimatizează uşor în ţările străine, îşi iubeşte patria cu un devotament rar întâlnit şi suferă mult de dorul ei. Nu-i lipseşte amorul de patrie, curajul şi bravura, nu-i lipseşte ideea şi perceperea la ordine şi disciplină; este onest şi credincios încât i se poate lăsa spre păstrare orice avere fără de cea mai mică grijă. Se caracterizează, cu deosebire, printr-o inteligenţă foarte înaltă şi printr-o rară capacitate pentru cultură…”

Prinţul Carol, cunoscând poporul ce urma să-l conducă într-o cea mai lungă domnie din istoaria românilor (48 de ani), când a pus piciorul pe pământ românesc (10 mai 1866), primele cuvinte pe care le-a rostit au fost:„Eu sum Romanu”.

Tânărul locotenent din Regimentul 21 Dragoni, care a căpătat o educaţie occidentală aleasă, solidă şi plină de ideile cele mai liberale şi democratice ale acelor timpuri, alături de o mare minte liberală a vremii, Ion Brătianu, s-a aşezat în fruntea unui neam dăruit de Dumnezeu, înscriindu-se pe un parcurs istoric presărat cu fapte istorice nemuritoare. Sub Coroana României s-a câştigat Independenţa, apoi sub aceeaşi Coroană şi cu sprijin liberal s-a înfăptuit România Mare, în acest fel, toate drumurile către lumea civilizată, fiind deschise acestui popor şi acestei ţări minunate.

O gintă latină înzestrată cu ambiţie, caracter frumos, extrem de puternic şi o forţă vitală nepereche, împreună cu un monarh hotărât, de obârşie germană, au dat expresie năzuinţelor cele mai sensibile ale naţiunii – idealul naţional-, ideal ale cărui origini se pierd în inima Daciei. Liberalii monarhişti, regele şi această superbă gintă latină, sub deviza „nihil sine deo”  au pus în operă ideea istorică de veacuri, potrivit căreia fiecare stat întrupează o naţiune, a cărei voinţă de a fi şi de a exista radiază în toate direcţiile: politic, militar, diplomatic, economic, social şi spiritual.

În anul 1938, România avea un nivel de dezvoltare economică la nivelul Belgiei şi Olandei, leul românesc era valută forte în toată lumea, bursa grâului european se afla la Galaţi şi tineretul din toate ţările balcanice se instruia la Bucureşti, şcoala românească, reformată de marele om de cultură Spiru Haret, dovedindu-şi, pe deplin, valoarea sa.

Mareşalul Ion Antonescu

Acesta a fost standardul economic ce a prefigurat aliniamentul de pe care România a plecat la războiul în contra sovietelor.

Iar un alt mare erou român, lăsat în uitare prin uneltirea urmaşilor cumani, mareşalul Ion Antonescu, când a dat ordin armatei române să treacă Prutul, el nu s-a gândit la niciun fel de agresiune, ci la idealul naţional, la păstrarea statalităţii. În condiţiile vitrege ale vremii nu românii au fost aceia care au săvârşit actul agresiunii contra Uniunii Sovietice, ci ruşii, care, urmare unui ultimatum recunoscut doar de Kremlin, şi-au trimis hoardele de varegi şi tătari, pecinegi şi cumani pe teritoriul ginţii latine. Să aducem aminte „Vocii Rusiei”, urmaşa lui „Gavarit Mascva” că, potrivit normelor dreptului internaţional, aceia care au săvârşit primii actul de agresiune au fost ei, ruşii cominternişti. Armata română se afla în acţiune legitimă, atunci când a trecut Prutul, deoarece aceasta trebuia să recupereze, pentru ţară, pământurile luate de soviete cu japca, aşa după cum o făceau, cu josnicie, secole de-a rândul, ţarii ruşi, faţă de mai toate popoarele megieşe lor.

Aşa au procedat sovieticii  cu China lui Mao, după cel de-Al Doilea Război Mondial, căreia i-au luat o insulă importantă de pe fluviul Wusuli. În anul 1969 au avut loc conflicte militare deschise pe fluviul îngheţat, între Uniunea Sovietică şi China, motivul conflictului fiind insula.  Cred că „Vocea Rusiei” îşi aduce aminte că China Populară a scris o carte tulburătoare, pe marginea acestui conflict, al cărui titlu sugestiv, „Jos cu noii ţari”, a cam înveninat relaţiile dintre cele două puteri nucleare. Cartea a fost difuzată pe la toate ambasadele lumii, sovieticii pierzând enorm în imaginea lor externă. Acum China şi-a recuperat şi onoarea şi insula, în schimb, Rusia a pierdut (1991) circa 5 milioane de kilometri patraţi.

Din nou, ginta latină a Orientului, este prinsă în cleştele marilor interese ale actorilor de putere. Pentru că finele celui de-Al Doilea Război Mondial ne aruncă în braţele sovietelor deşi intrarea României, de partea Aliaţilor, scurtase durata războiului cu şase luni.

Vreme de peste patru decenii, statul român a fost confiscat de un grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului: după instalarea comuniştilor la putere au dispărut partidele istorice şi monarhia a fost alungată din ţară sub ameninţarea că sute de studenţi cu vederi promonarhiste, arestaţi la Bucureşti, vor fi împuşcaţi.

Evenimentele sângeroase din decembrie 1989 au căpătat forma unei revolte cu caracter spontan, ulterior alimentată de nemulţumirea milioanelor de români umiliţi, minţiţi, aflaţi în pragul sărăciei. Pe acest fond al confuziei, nemulţumirii şi a unei neaşteptate mişcări în masă s-a produs o reorientare rapidă a nomenklaturii, aceasta preluând puterea graţie unor grupuri şi persoane din eşaloanele doi şi trei ale vechiului regim, grupuri ce au construit Sistemul, nimic altceva decât un centru ocult şi negru al noii puteri, alcătuit din oameni de partid, utecişti şi slujbaşi fanatici din Securitate, Armată, Procuratură.

Puterea ceuşistă s-a topit în acest Sistem, organizat pe trei cercuri concentrice roşii: partide, administraţie, structuri de forţă. Fenomenul de „continuitate” , cu soft moscovit, a renăscut şi s-a conspirat într-o „comunitate politică democratică”  în care reflexele cominterniste au avut darul, ca sub haină iliesciano-brukaniană, să inspire succesorii dinastiei roşii. Aceşti succesori sunt uşor de recunoscut, ca urmare comportamentelor lor exclusiviste, intolerante, paternaliste şi autoritariste. Aceşti  tolomaci roşii, devenind, astfel, modele de urmat pentru cei ce au câştigat alegerile desfăşurate în decembrie, anul ce a trecut.

Spre a nu se afişa direct în faţa „poporului stupid”, sistemul a condus România cu ajutorul unei găşti ai celor patru „I”: imaturi, iresponsabili, incompetenţi, imbecili, în realitate nişte escroci şi lichele ex-comuniste, care au alcătuit timp de 23 de ani guverne de venali, penali, sfertodocţi şi ticăloşi abjecţi.

Sistemul este acela care susţine, şi azi, prin interpuşi, zgomotos, că decembrie 1989 nu a fost o revoluţie reală. Se întreţine teoria conspiraţiei, iar aceasta este cea mai bună făină pentru proştii aflaţi prin pieţe târguri şi la bloc. Ni se serveşte scenariul cum că alţii sunt de vină pentru toate nenorocirile noastre mai vechi şi mai noi.

După „loviluţie”, pe etape,  a fost diminuată influenţa partidelor istorice, abia renăscute şi a unor personalităţi de valoare. Mai întîi au fost scoşi din joc ţărăniştii, acum urmând liberalii, atacul la monarhie a fost menţinut şi întreţinut, tot timpul, intelectualii de marcă scoşi din joc, iar reînfiinţarea partidului unic a devenit realitate: de la „feseneul” omniprezent la „useleul” omnipotent. Ca o fatalitate, oamenii au rămas legaţi de mecanismele sociale instaurate şi perfecţioate de comunişti, devenind astfel entităţi votante la discreţia mafiilor locale roşii.

Sărmana gintă latină a fost călacată de-a lungul şi de-a latul de  toţi migratorii turanicii. Cumanii, de pildă, ne-au fost pe aproape tot timpul, până au dispărut din istorie. Dar ne-au împrumutat ceva din caracterul lor cum ar fi  instabilitatea în alianţe, sâmburele de gâlceavă sau starea conflictuală şi trădarea. Multă vreme au sălăşuit pe la sud de Moldova şi estul Ţării Româneşti, oltenii coexistând cu ei secole întregi.

Încep să mă dumiresc asupra „misterului plăsmuirii noastre ca popor” şi să mă lămuresc cu privire la unele nuanţe ale caracterului acestui neam din care mă trag. Constat că aceşti migratori, conspiraţi prin ungherele ginţii latine, au transmis caracterul lor, intact, în unele zone unde identificăm, potrivit istoriei oficiale, neaoşe toponime de origine cumană: Covurlui, Suhului, Bahlui, Călmăţui, Teleorman, Bărăgan, Borcea, Caracal, Vadul Cumanilor, Comanesti, Vaslui, Cornanu, Cozia. În acest areal, useliştii roşii au câştigat alegerile recente cu procente înspăimântătoare.

Caracterul cuman este specific celor care uneltesc împotriva poporului gazdă, ei fiind aşa de primejdioşi, deoarece fac rău din interior.  Ei ştiu a se camufla  cu şiretenie, ne cunosc gândurile, căile şi mijloacele de acţiune, înstrinează secretele noastre fără niciun scrupul, stau la pândă şi trădează, lovesc pe la spate şi când bătălia ajunge la final, se alătură, totdeauna, celui ce învinge spre a-i câştiga, la început,  bunăvoinţa şi, apoi, va lua parte, ca titular, la masa plină cu bucatele victoriei.

Aceştia sunt trepăduşii cu mintea ulcerată, sau lichelele care împânzesc ecranele televiziunilor de dimineaţă până noaptea târziu. Licheliştii, braţ la braţ cu lumpenii, au umplut efectivele cominternului şi, pentru a supravieţui în această uriaşă conspiraţie planetară, mai trebuiau îndeplinite unele condiţii suplimentare: să fii servil, mereu gata de trădare, să mintă la minut, pe faţă, aşa cum o face bossul comunist, care azi spune ceva mâine altceva, lichelismul fiind instrumentul puterii. Iar liderii noştri stalinişti au cochetat, din plin, cu lichelismul radical, pentru că, după 1989, s-a transformat într-un sistem ermetic al lichelismului, vezi doamne, moderat.

Una din marile ruşini pe care ginta noastră latină, cât a mai rămas din ea, o traversează, este cea cauzată de aşa-zisa echidistanţa politică a Patriarhului nostru care, la toate marile sărbători creştine, trebuie să fie alături de Măria Sa, Regele Mihai. Pentru că Regele nostru este uns cu Sfântul şi Marele Mir. Taina „ungerii” regilor, ne spune Biserica, este, că prin ea, aceştia se umplu de „darurile Sfântului Duh” şi devin, pe această cale, „următori ai lui Hristos”. De această minune cristică, acum, doar doi muritori români sunt dăruiţi: Patriarhul şi Monarhul.

Preafericirea Sa, comite o infracţiune de lezmaiestate, prin omisiune, pentru că omite să-l aibe pe Rege aproape, refuză să readucă, dimpreună cu Majestatea Sa, Poporul, la vechile lui tradiţii şi la adevăratele lui rânduieli, preferând să răspundă, cu bătaie de Cârjă Patriarhală, la toate ordinele venite de la liderii atei ai SISTEMULUI.

„Gleich und Gleich gesellt sich gern”, Preafericirea Voastră!

Cum se poate  afirma că trăim într-o democraţie unde sunt respectate drepturile omului atâta timp cât Paul Goma rămâne sechestrat la Paris, comuniştii din administraţia ţării refuzând să-l repună în drepturile sale cetăţeneşti?

Cum se face că elitele făuritoare ale  României Mari, ucise în puşcăriile comuniste, nu sunt eternizate în monumente, dar, în schimb, SISTEMUL a împânzit capitala ţării cu cele mai dizgraţioase chiciuri? Şi pe bani mulţi!

Cum poate fi reales în Parlamentul României insul care l-a alergat pe Rege prin ţară şi apoi l-a trimis, pachet, la Versoix, ins al cărui tată a distrus floarea elitei armatei ţării? Cum se face că neilustra Academie Română, cu o secţie de istorie, mare cât roata carului, nu a catadicsit să scrie adevăratul raport despre condamnarea comunismului, această onoare revenindu-i unui tismănean, fidel urmăritor al ginţii latine?

Şi uitea aşa, noi românii, urmaşii Romei, de aproape un secol şi jumătate traversăm, împovăraţi, vremurile: de la Carol I, săditorul seminţelor reintregirii ţării, la socialismul cu faţă cumană, groparul idealulului nostru naţional.