Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roDosare Ultrasecrete Maşini de altădată din Bucureşti

Maşini de altădată din Bucureşti

scris de Marius Bâtcă
48 afisari

În 1963-’64, între maşinile parcate în faţa hotelurilor „Lido” şi „Ambasador”, de pe Bulevardul Magheru apărea câte-o Alfa Romeo 2600 cu două portiere, siluetă aerodinamică, bord în lemn şi ceas de viteză, cu uluitoarea cifră de 240 de kilometri la oră, vreo Lancia Zagato de 3000 de centimetri cubi sau vreun Jaguar metalizat cu spiţe la roţi…

1964-Alfa-Romeo-2600-Spider

1964 Alfa Romeo 2600 Spider

Unii trecători se opreau din mers privindu-le admirativ, surprinşi să constate că proprietarul Alfei cu număr de Milano, sau de Torino deschide şi închide geamul portierei printr-o apăsare de buton. La fel de admirat era câte un Ferrari sau Studebakerul vreunui om de afaceri, ori industriaş staţionat în parcarea hotelului „Athénée Palace”, mărginită de scuarul în care nu fusese încă aşezată statuia lui Eminescu. La câţiva paşi, în intersecţia Căii Victoriei cu Strada Ştirbei Vodă, se găseau patru semafoare (pe locurile în care există şi astăzi), culorile fiindu-le schimbate de miliţianul din cabina cilindrică, pe jumătate vitrată, numită în limbaj popular borcan, din colţul aripii fostului palat regal, care adăpostea şi pe atunci Muzeul de Artă. În sălile sale fusese deschisă, în 1957, o expoziţie de carte franceză, vizitată de mii de oameni, îndeosebi tineri, care se aliniau răbdători în cozi lungi, aşteptând pe trotuar până să intre înăuntru, şi tot acolo fusese amenajată, cu un an mai târziu, decât sorocul jumătăţii de mileniu scurse de la urcarea pe tron, o expoziţie consacrată, în 1958, lui Ştefan cel Mare… În 1964 mergeam, în unele duminici, pe la casele memoriale ale unor pictori, începând cu aceea din apropierea locuinţei noastre, a lui Tattarescu, unde, pe lângă tablouri mă atrăgeau, ca şi la Muzeul „Theodor Aman”, scoarţele, chilimurile, narghilele, măsuţele joase şi alte lucruri aduse din Orient…

Studebaker

Studebaker

La Muzeul de Artă, zis şi al „Republicii”, fusesem mai întâi cu şcoala, apoi revenisem singur, tot într-o duminică, dornic să revăd porţelanurile şi figurinele chinezeşti, în tonuri alb-albastre şi nişte bibelouri de jad, de un galben mat, vâscos, dens ca mierea, de la etajul al treilea al clădirii. După o atare vizită, într-o duminică de toamnă, când am coborât în stradă plutea lumina statică a soarelui de octombrie; era vremea amiezii şi mă gândeam că trebuie să ajung acasă într-un sfert de oră – se apropia ora mesei. Nu trecea nicio maşină prin intersecţie; sergentul din borcan schimba culorile semafoarelor în zadar. Piaţa Palatului, Strada Ştirbei Vodă, colţul Căii Victoriei, dinspre „Athénée Palace” păreau un deşert citadin. Abia după ce sergentul a schimbat, pentru a treia oară, luminile stopurilor, s-a ivit şi s-a scurs, printre semafoare, un Moskvici bej.

Sosită la Bucureşti în 1957 sau ’58, actriţa franceză Michèle Morgan, celebră pe atunci, ar fi spus, cu mâinile pe volan, ajunsă pe Şoseaua Kiseleff: „C’est gentil ici, c’est comme à la campagne…” Scriitorul A.G. povestea cum, într-un revărsat de zori, din aceiaşi ani ’50, fusese martorul unei scene incredibile: un cioban cu o turmă de oi traversa imperturbabil, trecând pe Strada Arhitect Ion Mincu, Şoseaua Kiseleff şi apoi Şoseaua Jianu, prin dreptul Monumentului Eroilor Aerului, îndreptându-se înspre Piaţa Confederaţiei…

Chevrolet

Chevrolet

Actori şi regizori francezi au venit în România, atât la sfârşitul anilor ’50, cât şi la începutul deceniului următor: regizorii Roger Daquin şi Henri Colpi au turnat două filme, ecranizări ale prozei lui Panait Istrati: Ciulinii Bărăganului şi Codin. Au sosit apoi, la mijlocul anilor ’60, Jean Marais şi Jean Pierre Cassel. În 1966 a venit la Bucureşti Marina Vlady, fiica unor emigranţi ruşi stabiliţi la Paris, care interpreta rolul Monei în ecranizarea piesei Steaua fără nume de Mihail Sebastian. A făcut o pasiune pentru actorul Cristea Avram, consacrat în 1960, ca partener al Silviei Popovici, de filmul Darclée. Marina Vlady, care l-a luat apoi la Paris pe Cristea Avram, avea pe atunci 28 de ani şi apărea uneori cu o eşarfă de mătase la gât la volanul unei maşini americane decapotabile, dinspre hotelul „Nord”, unde locuia, pe Calea Griviţei, cu noul său prieten de inimă alături. Sau conducea el, cu capul lăsat pe spate; pe bancheta posterioară a Chevroletului cu două uşi şi aripi evazate, stăteau alte două-trei persoane, prieteni ai cuplului, bine dispuse. Trecerea acelui vehicul pe străzile Bucureştiului era în ton cu destinderea şi relaxarea vieţii din capitala României din acea vreme. Maşinile americane, lungi, elansate, fastuoase, vopsite într-un negru misterios precum Buickul Electra, se bucurau de mare căutare şi preţuire în lume, categoria lor opulentă prăbuşindu-se odată cu criza petrolului din 1973. Aripile acelea, sfidător de lungi, ajunseseră la apogeu prin Cadillacul decapotabil El Dorado, model 1957. Într-un „Paris Match” de pe atunci, Dalida apărea lângă o asemenea maşină; fotograful o surprinsese într-o pană de cauciuc: îmbrăcată în rochie subţire, cu bretele, fuma contemplând roata dezumflată. Un deceniu mai târziu, când a venit în România, era o doamnă distinsă, de-o eleganţă organică. Avionul care o aducea se oprise la Timişoara sau la Arad, neputând ateriza la Otopeni, din cauza ceţii sau a ninsorii. Am privit la televizor recitalul său de la Braşov, la Cerbul de Aur: pe când interpreta un cântec, s-a oprit să tuşească (tusea sugerând mai degrabă răceala decât fumatul), cu un „Excusez-moi!” natural. Ascultând-o după câteva decenii, am înţeles încă o dată că gusturile, preferinţele şi ataşamentele mele şi-ale atâtor oameni de seama mea sunt legate strâns de anii ’60; pecetluite de acea epocă. Depăşirea, turnat de Dino Risi în 1968, cu Vittorio Gassman şi Jean-Louis Trintignant, unde o Lancia decapotabilă deţine rolul principal, e filmul care mi-a rămas cel mai drag. Adoram demarajele puternice.

Articol aparut in numarul 52 al saptamanalului ZIUAVECHE.ro

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult