Cartea soaptelor si genocidul armean

Iolanda Malamen: Varujan Vosganian, care dintre copii te-a insotit mai mult an Cartea soaptelor: copilul din tine, sau copilul care ai fost? 

Varujan Vosganian:  Asta este o nuanta pe care putini o fac si probabil ca distinctia dintre cartile copilariei care sunt autentice si celelalte care sunt doar niste ,,amintiri din copilarie” constau in faptul ca autorul se straduieste sa faca diferenta dintre copilul din el si copilul care a fost. Poate  ca Elias Canetti, de pilda, a reusit sa vorbeasca prin copilul care a fost. Copilul din tine e insotitorul tau. El creste odata cu tine si devine un copil cu chip batran, asa cum, daca privesti icoanele observi ca Iisus din bratele Fecioarei Maria nu are chip de copil, ci, cum se spune uneori, este un copil batran de zile. Copilul din tine (fara sa-ti dai seama) imbatraneste odata cu tine, in schimb copilul care ai fost este mult mai greu de abordat. A te reintoarce si a-l privi pe copilul care ai fost este un gest de constiinta dificil.

 

 

I.M: De ce?

V.V: Fiindca nu cunoaste nici ce este pacatul si nici ce este iertarea, si de aceea el este mult mai neindurator, mult mai sincer cu amintirile pe care le pastreaza. El vede lucrurile intocmai. El nestiind ce trebuie sa ascunda, spune lucrurile asa cum sunt. E greu pentru cel care esti acum sa-ti imaginezi ca lucrurile sunt mai mari decat iti par astazi, si sa te gandesti ca lucrurile au un mister mai mare. La drept vorbind, cea mai bogata memorie omul o are cand se naste, si nu cand moare, pentru ca de fapt, viata e un fel de a arunca peste prapastie cate ceva. Culmea este ca cel mai mult intesat de memorie este inceputul si nu sfarsitul,  fiindca intre inceput si sfarsit apare uitarea. Efortul meu a fost de-a scrie Cartea soaptelor cu ochii copilului care am fost.  Daca se observa, personajele din carte nu au  netezimea pe care precautia adultului incearca sa o puna asupra lor. Ele sunt cum sunt: au si maretie si slabiciuni, si poate tocmai de asta cartea a convins o mare parte de cititori. Ea nu este nici o carte propagandistica, nici o carte patimasa, nici o carte care doreste sa transeze niste adevaruri istorice. Fiica mea, care implineste anul asta 18 ani, mi-a spus dupa ce a citit-o, ca la o pagina ii venea sa planga si la alta sa rada. Ea contine un amestec de ironie cu tragism. La drept vorbind daca nu ai o nota naturala, (oamenii avand diverse clape ca si pianul, pe care canta cu sufletul lor), cu un astfel de subiect poti aluneca foarte usor in patetism.

I.M: Mai ales in cartile de autofictiune…

V.V: Vezi tu, in cartea asta exista si cateva mari dificultati ale autorului. Cea dintai este legata de faptul ca el trebuie sa vorbeasca auctorial despre lucruri care se intampla cortexului sau, familiei lui, neamului lui. Ori, a vorbi cu oarecare detasare dinafara lucrurilor despre niste lucruri care fac parte din fiinta ta, e complicat. Asta seamana cu alergatul pe varful picioarelor. Tentatia este sa asezi talpa bine pentru a ajunge cat mai departe, dar esti nevoit sa alergi pe varfuri. Trebuie sa te gandesti tot timpul ca scrii cartea nu numai pentru ceea ce simti tu, ci si pentru ceea ce s-a intamplat. Eu trebuie sa spun deschis ca intre ceea ce simt eu pentru lucrul asta si modul in care s-a intamplat e o anumita diferenta. Iata, de pilda, s-ar putea intampla ca sentimentele amestecate ale oamenilor care au suferit atunci sa fie oarecum estompate de cel care vrea sa fie partinitor. Unii dintre ei au suferit istoria in loc s-o traiasca, altii insa au simtit nevoia sa se razbune. In aceasta carte exista un personaj pentru care ura este un fel de-a trai. N-am ancercat sa-l ascund. Copilul care am fost este si el personaj si m-a salvat. El nu a fost nici o lupa care sa strambe lucrurile, n-a fost nici o grinda convexa sau concava.

 I.M: Ai renuntat in momentul an care ai predat manuscrisul editurii la vreun capitol?

 V.V: Din cartea initiala lipseste un capitol  care mie mi se pare cel mai edificator in ceea ce spun. L-am scos pentru ca era prea personal  Era o descriere a curtii mele de la Focsani. Era o descriere a copacilor din curtea mea si mi-am dat seama ca cele mai exacte amintiri le am nu despre oamenii pe care i-am intalnit, ci despre copacii pe care i-am vazut. Aducandu-mi aminte de curtea copilariei mele am rememorat copacii pana si cu nervurile de pe trunchiuri, cu mirosul fructelor lor, cu forma umbrei pe care o lasau. A fost si pentru mine o surpriza sa constat cat de proaspata si cat de exacta este amintirea acelor copaci.

Trebuie sa spun ca aceasta carte a fost si pentru mine un mod de a ma redescrie pentru ca erau lucruri lasate sub lacat pe care nu le mai descrisesem.. Poate ca in privinta asta au dreptate acei psalmi ai lui David care se numesc O cantare a treptelor...Intrarea in tine insuti nu este nici pe usa si nici pe fereastra, ci este o coborare in trepte: Te regasesti incetul cu incetul si eu intrand in mine insumi, am inceput usor sa rememorez amintirile pe care le-am dus in ultimii 20 de ani si care au lasat neatinse multe din lucrurile acestea. Martorul acestei carti incearca pe cat posibil sa fie martorul a nici uneia dintre parti si sa fie martorul unor vremuri. El este cu atat mai dificil de supus marturisirilor, cu cat istoria pe care el o reprezinta nu este intotdeauna memoria lui. El vorbeste nu doar despre lucrurile pe care si le aminteste, dar vorbeste si despre modul in care-si aminteste amintirile altora. E ca si cum (se intampla uneori)  visezi ca visezi. E o memorie a memoriei, cu atat mai dificil, cu cat ambitionezi autenticul.
           
In Cartea soaptelor sunt descrise intr-adevar, evenimente care n-au preocupat campul literaturii pana acum
 

I.M: De regula autofictiunea, care redeschide o memorie ce mai sangereaza, devine mai mult sau mai putin revendicativa. Cartea soaptelor nu ,,pacatuieste,, prin asta. Aici cu siguranta lucreaza si maiestria scriitoriceasca si forta extraordinara de-a domoli contrariile, de-a echilibra.

Mai este intr-un fel si noutatea unui lucru cumplit de care s-a vorbit mai putin in secolul trecut..

V.V: In Cartea soaptelor sunt descrise intr-adevar, evenimente care n-au preocupat campul literaturii pana acum: De exemplu, convoaielele care au mers in Mesopotamia. Ele au fost foarte rar descrise.E o carte care se numeste Ferma ciocarliilor, a unei doamne, Arslan, din Italia care vorbeste despre o mica comunitate. Ceea ce deosebeste cartea mea de alte scrieri de referinta, este aceea ca personajul nu este un om sau altul, ci secolul 20. Probabil ca, daca s-ar incerca rememorarea istoriei secolului 20, din scrieri, asa cum poti sa vizualizezi istoria lui Spartacus din romanul lui Giovagnioli, sau poti afla despre persecutiile crestinilor, din Quo Vadis al lui Henryk Sienkiewicz, aceasta carte ar putea sa fie utila. Personajul central cum spuneam este secolul 20, cu tristele sale descoperiri. Secolul 20  a facut si descoperiri formidabile: antibioticul, pilula anticonceptionala, a ajuns mult mai repede pe luna decat in sufletele oamenilor, dar a avut si niste descoperiri triste:cele doua razboaie mondiale, descoperirea gropilor comune, conceptul de apatrid,  ideologiile ca expresie a autoritatii, a descoperit aceasta formidabila si neincetata cautare de sine care a vanturat popoare. Acesta este personajul! In carte nu se vorbeste numai despre armeni.

I.M: In carte se vorbeste bineinteles si de romani, de evrei….

V.V: Despre rascoala taranilor din Vadu Rosca, cu trimitere catre multe din tragediile ultimilor 60 de ani. Se vorbeste despre teroare, despre instinctele de proprietate reprimate de catre noile autoritati din structurile comuniste…

I.M: Despre inchisorile comuniste…

 V.V: Despre instrainarea celor iesiti din aceste inchisori. Se vorbeste apoi despre revolta din munti care a capatat in muntii Vrancei, prin fratii Paragina si capitanul Timaru, una dintre expresiile ei cele mai darze si cele mai tragice. Vorbeste si despre tragediile evreilor. Cartea nu incearca sa monopolizeze pentru armeni tragedia genocidului si face si o anumita paralela antre genocidul armean si holocaustul evreiesc.

Genocidul ampotriva armenilor a avut loc la ei acasa

 I.M: De ce s-a vorbit relativ putin despre acest  genocid?

 V.V: Sa comparam intai cu Holocaustul. Holocaustul s-a intamplat la cateva decenii mai tarziu, cand mijloacele de informare, de inregistrare erau mult mai avansate, in al doilea rand, in timp ce turcii au incercat pe cat au putut sa acopere aceste grozavii si sa vada numai finalitatea lor, nemtii au tinut o contabilitate drastica.

 I.M: Chiar  maladiva.

 V.V: Da, chiar maladiva. Probabil ca se gandeau ca vor mosteni pamantul si ca nimeni nu le va cere vreodata socoteala. In al treilea rand, in timp ce acest genocid a avut loc in 1915-1916, in cea mai atroce forma a sa, si aliatii au ajuns in Turcia dupa sfarsitul razboiului, in Germania, aliatii care au ocupat-o au gasit lucrurile in functiune, ca sa zic asa. Convoaiele din Anatolia nu mai erau decat niste oase faramitate de nisipurile Mesopotamiei, cand acest genocid a fost constientizat. Astea sunt cateva dintre motive. Mai exista totusi inca un motiv care de data asta le deosebeste categoric si este insasi radacina acestei negari a genocidului: germanii i-au persecutat pe evreii din diaspora, din tinuturi prin care rataceau, genocidul impotriva armenilor a avut loc la ei acasa. In timp ce Holocaustul, urmat fiind de recunoasterea si de o atitudine cu totul schimbata a autoritatilor germane fata de tot ceea ce s-a intamplat, acelasi lucru petrecandu-se in Turcia, ar fi pus in discutie si pamanturile de pe care acesti oameni au fost dislocati si ucisi. Sa  nu mai vorbim de faptul ca Germania a devenit parte a comunitatii europene, si a fost una din tarile care ulterior s-a aflat in avangarda miscarii democratice europene, in timp ce Turcia, multa vreme a ramas intr-un nationalism militaros, care a exclus o astfel de comunicare. Acum lucrurile s-au mai schimbat, existand multe personalitati de origine turca care au o alta atitudine fata de evenimentele de atunci.

 I.M: Sa ne gandim numai la scriitorul Orhan Pamuk, unul dintre recentii laureati ai Premiului Nobel pentru literatura…

 V.V:  Da, citindu-l ne dam seama ca si in Turcia incepe  procesul de constientizare. Toate acestea, la care s-a adaugat si faptul ca Armenia nu a mai avut o structura statala (fiind incorporata in Uniunea Sovietica), au  ca statul armean sa fie in imposibilitatea de-a mai avea  o atitudine in aceasta privinta, si au facut ca acest genocid, primul din secolul 20, sa ramana dupa o suta de ani subiect de disputa.

 I.M: In opinia ta, cine a spus cel mai frumos lucru despre carte, pana acum?

 V.V: Eugen Negrici, cand a numit-o  carte identitara a poporului armean, adaugand  ca nicio istorie a armenilor nu se poate scrie fara a o avea in bibliografie.  Trebuie sa spun ca acesta e al patrulea roman pe care l-am scris, numai, ca pe celelalte nu le-am publicat

 

 

I.M: Mi s-a parut iarasi interesant ca nu ai politizat romanul. Intr-un fel pare ca te-ai ferit sa faci acest lucru.

 

V.V: Vezi, cartea nu este un manifest politic si imi pare bine ca ai sesizat acest lucru. Ea este scrisa de cineva care din 1990 incoace cere in Parlamentul Romaniei recunoasterea genocidului, cineva care face parte din structurile de varf al diasporei armene si tentatia ar fi fost s-o transform intr-un manifest politic. Ea este mai degraba un subiect de meditatie. Observi ca la un moment dat se vorbeste despre Cartea soaptelor ca despre o carte a lecuirii. Ea poate fi comparata cu acea Carte a plangerii  de acum o mie de ani, care era folosita atunci cand nu mai exista nici o sansa pentru bolnavi, ca mijloc de lecuire miraculoasa. Ea era pusa  pe perna, langa bolnav, in speranta ca acesta se va vindeca. Ea este o carte care nu ne asmute pe unii ampotriva altora, ci ne cheama mai degraba in noi insine.

 

I.M: Dincolo de complexitatea acestei carti, trebuie spus ca esti un profesionist al scrisului, cu reusite certe in poezie si proza. Nu am plecat de la ideea ca voi citi o carte-marturie-document, dimpotriva eram pregatita sa-l citesc pe scriitorul Varujan Vosganian. 

 

V.V:  As vrea sa fac niste precizari: au existat comentarii care au aratat surpriza in legatura cu faptul ca primul roman poate sa fie asa de elaborat. Trebuie sa spun ca acesta e al patrulea roman pe care l-am scris, numai ca pe celelalte nu le-am publicat. Primul a fost scris la 22 de ani si singurul lui cititor a fost Mircea Ciobanu. Aceste carti (nepublicate) nici nu mai exista in forma lor initiala..

 

I.M: Cartea soaptelor, ca sa revin la virtutile ei literare, are o cinetica extrem de bine structurata si o limpezime si suflu, aproape muzicale.

 

V.V: Ea se citeste destul de usor si are o mecanica interioara ce ar putea sa desluseasca ceva din faptul ca te tine in priza, te convinge si amesteca fara sa disturbe, medii atat de diferite, cum ar fi realitatea mica, si realitatea istorica mare. Iti dau un exemplu: romanul este construit pornind de la universul amintit de Marquez (cum spunea Agopian) al bunicului care seamana putin cu personajul din Un veac de singuratate, dar el, daca ar fi ramas acolo, ar fi putut sa fie o pastisa dupa Elias Canetti, sau daca era mai glumet putea sa duca cu gandul la tipologia  lui Creanga sau a lui Gorki. Vorbind in permanenta despre copilarie creeaza insa, cate o intredeschidere catre universul mare, dupa care se reintoarce la universul mic. Exista cateva chei care le leaga. In momentul in care eu am simtit de pilda ca universul mare, realitatea istorica, ar putea sa impieteze in referirile despre Razboiului Mondial, am readunat totul an chivotul raspunsurilor lamuritoare, care al reintoarce pe cititor in universul mic, intr-un univers ca in Numarul Aleph  al lui Borges, in care tot ce se intampla in universul mare, are o reflectare in universul mic. Exista simboluri care trec aproape neobservate, dar care incheaga romanul. Finalul cu bunicul care nu a murit, ci a plecat in felul sau. Dincolo de viata lui, era purtatorul unui vis si acest popor n-a reusit sa iasa inca din propriile vise. Simbolul cu fotografiile..Oamenii se fotografiaza in momente de mare pericol, pentru a salva ceea ce este viu in ei….Printre personajele cartii se numara matanii, mirosuri, pistoale, graunte de cafea, de nisip care se comporta ca oricare personaj real.

 

I.M: O mecanica a romanului, subtila, ingenioasa si bine dozata..Desi poate parea  scrisa relativ usor, ca intr-o descarcare a memoriei, ai scris-o in cativa ani, revazand-o de nenumarate ori.

 

V.V: Am scris-o in 4 ani, si rescris-o de vreo 10-12 ori, in alti doi ani.

 

I.M: Este un  roman care provoaca si recitirile unor autori celebri:  Canetti, Marquez, (cum aminteai), mai nou  Haruki Murakami. Ha Jin (Gunoaiele razboiului), s.a.m.d…

 

V.V: Cineva il amintea si pe Ismail Kadare, in cel putin cu evenimentele din munti, cu partizani, cu tipul asta de darzenie fanatica

 

I.M: Albanezii au prin traditie acest tip de demnitate mitica.

Exista insa riscul ca actiunea romanului sa fie ingreunata pe alocuri de unele tentatii, livresti, dar gratia scriitoriceasca a facut sa nu cazi in capcana lor

 

V.V: Stii cum e: daca rezisti unei ispite supreme, vezi pana unde poti sa mergi… Capitolul cu anul nasterii mele este un capitol care aparent nu are legatura cu restul cartii, in care consemnez evenimentele. Istoria familiei mele are un fundal care o poate influenta, cum si ea influenteaza. Vezi capitolul timbrelor, prin care face un periplu istoric…

 

I.M: Foarte puternic capitolul cu cavoul…

 

V.V: El se  termina aproape metaforic cu personajele care ies unul cate unul in lumea cealalta si continua sa vorbeasca despre morti. Acolo am simtit nevoia sa vorbesc despre Anwar El Sadat, Aldo Morro, ca permanent sa existe comunicarea intre fundalul istorei mari si istoria mica si probabil asta scoate personajele mici din anedoctic.

Fiecare loc, fiecare timp are o carte a soaptelor

 

I.M.: Tatal tau traieste. A citit cartea?

 

V.V.: A citit-o si mi-a spus: inseamna ca l-ai iubit foarte mult pe bunicul.

 

I.M.: De ce n-ai vorbit mai mult despre parinti?  Sunt foarte putin prezenti in carte.

 

V.V.: In primul rand pentru ca lucrul asta apartine si unei realitati. Pe mine de fapt m-au crescut bunicii din partea mamei si din partea tatalui. Dar, dincolo de asta, am vrut sa subliniez ca personajele se opresc practic la generatia bunicilor mei si ca eu nu fac decat sa povestesc. Parintii mei s-au nascut in Romania, si au avut o alta traiectorie. Insa au avut marele merit de a nu tulbura comunicarea pe care am avut-o cu bunicii. In carte, tatal meu e doar un fel de calauza care ma duce pana acolo si ma lasa.

 

I.M.: De altfel, an finalul cartii le-ai adus multumiri.

 

V.V.: Da, si asta are o importanta: atata timp cat parintii sunt vii, intre tine si moarte mai exista un hotar, mai exista niste pazitori de vise care sunt ei,. Si nu esti inca fata in fata cu moartea. Nefiind fata in fata cu ea, poti sa ti-o imaginezi, poti sa te indragostesti de ea ca de o femeie. De aceea in carte, ea nu este o scadenta, este un personaj…

Fiecare loc, fiecare timp are o carte a soaptelor. A mea a fost scrisa avand in centru caisul din curtea copilariei si de aici actiunea se intinde din Kamciatka si pana in California. Asta nu este puterea mea de a relationa, ci puterea lucrurilor de a relationa. De unde ai pornit? Ai pornit de la tufa in flacari a lui Moise, de la copacul uscat din Cairo din povestea O mie si una de nopti rescrisa de Paulo Coelho. Lumea in care traim este ca un ochi urias de albina ce recreeaza o imagine pe care fiecare petic al ochiului il vede; in fiecare punct exista o corespondenta cu toate celelalte puncte ale lumii. Realitatea insa este foarte greu de definit. Exista lucruri care se intampla si altele care ai vrea sa se intample. Faptul ca pentru mine realitatea nu este o conventie, e dat chiar de o propozitie a cartii: ,,Eu sunt mai ales ce nu am putut implini,,. Ceea ce sunt eu nu este rezultatul a ceea ce am fost, e mai degraba a ceea ce n-am fost. Cea mai adevarata dintre vietile pe care le port e viata netraita. Si coperta cartii arata asta. Fotografia reda realitatea de fapt. Realitatea e cea care nu se vede, este taramul celalalt, este un  fel de celalalt mal al Acheronului si undeva este si o moschee. Fotografia a fost aleasa cu oarecare indemanare, dar personajele centrale se afla intr-o realitate, dar si in reflectarea realitatii. Ele merg impreuna cu trecutul lor, stii de unde vin dar nu stii incotro merg.

Fotografia a fost facuta in 1926, probabil pe Dunare, (in spate cred ca este Silistra), si este si ea o cheie. Mai vreau sa spun ca in carte, multe dintre lucrurile care par intamplatoare au locul lor. Mortii sunt un personaj cheie, mai ales mortii cei noi, mortii neasumati, mortii de care ne e teama, mortii care au murit in locul nostru, pentru ca noi sa traim intr-un anumit fel in locul lor. O carte a soaptelor ar trebui scrisa despre mortii din 1989. Eu nu reusesc inca sa ma eliberez de propria viata. Probabil ca am trait cum scrie in aceasta carte, nespus. Intr-un roman pe care-l scriu acum vorbesc si despre acesti morti…

 I.M.: Spune-mi Varujan Vosganian, ai mai putea scrie inca o carte avand fundal genocidul armean? Te-ai mantuit de moarte scriind aceasta carte?

 V.V.: Mie nu mi-e teama de moarte si nu mi-e teama, nu ca as fi mai curajos decat altii, ci pentru ca s-a antamplat ceva in viata mea care m-a lecuit de moarte. Am stat in fata ei cateva ore, asteptand sa fiu omorat, legat cu mainile la spate pe un camp, (si Dostoievski a avut o traire similara), dar spun foarte deschis ca-n ultimele luni cand scriam cartea asta a inceput sa-mi fie frica de moarte. Adica imi era teama ca nu am sa pot s-o termin. Momentul in care m-am destins a fost cel in care i-am dat-o lui Agopian s-o citeasca. Din clipa aia, orice s-ar fi antamplat cu mine, cartea era la adapost si pe maini bune.

 I.M.: Ai fost dornic s-o publici imediat, dupa cele cateva ecouri din cercul inchis in care circulase?

 V.V.: Iti marturisesc, am avut mari ezitari in a o publica. Exista aceasta prejudecata legata de oamenii politici, ca sunt marcati de cabotinism si doresc sa fie recunoscuti si in altceva decat in mediul politic. Apoi, fiind in politica, sunt multi oameni care nu te simpatizeaza din motive politice, nemaivorbind de faptul ca eu in politica eram si intr-o zona care, in ochii multora, nu e compatibila cu literatura: ministeriatul Finantelor. De aceea am mai revazut-o de inca zece ori…     

 I.M.: Ca sa nu mai vorbim ca foarte multi nu prea simpatizeaza cu literatura…

 

V.V.: Cand a aparut, avea deja un mic public al sau, fiind citita de Stefan Agopian, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, George Balaita, Magdalena Bedrosian, (o exceptionala truditoare pe carte), si Silviu Lupescu, care a vrut imediat s-o publice la Polirom. Cartea a fost pentru mine o eliberare, o mostenire pe care eu o dau mai departe. E foarte interesant ca, in clipa in care cartea a fost publicata, in foarte putin timp s-a semnat si un protocol intre Armenia si Turcia privind recunoasterea frontierelior si stabilirea legaturilor diplomatice. Si asta face ca dezbaterea din jurul cartii sa nu fie marcata de patimi. Interesant este si faptul ca in perioada in care am fost ministru de Finante am fost si seful Comisiei mixte romano-turce de dezvoltare economica. Reintorcandu-ma la mine, spun clar ca nu continui sa scriu despre acest subiect. Am deschis un site care se cheama ,,carteasoaptelor.ro.,, incep acum sa adun documente si marturii ale cartii. In clipa asta cartea asta am sfarsit-o. Am adunat deja marturii, oameni care au inceput sa-mi aduca fotografii si documente. De pilda, o doamna mi-a adus certificatul de nastere al tatalui ei care a fost prieten in copilarie cu un personaj, altcineva care mi-a adus stenograma procesului in care unul din personaje, Mesia Hacerian, a fost condamnat la moarte pentru sabotaj in timpul guvernarii germane.

 I.M.: Asadar, intr-un fel cartea ia un nou curs, scriindu-se mai departe singura.

 V.V.: Da, din fericire ea continua sa se scrie, prin marturii ale vremii si prin evolutii ulterioare. Ea nu-mi mai apartine. Este o carte pe care acuma o scriu vremurile. Va fi foarte bine ca cineva, asumandu-si destinul romanesc in aceasta forma, pornind de la sipetele si criptele familiei sa scrie o carte a soaptelor despre poporul roman. Un om poate sa scrie an doua limbi, insa nu poate sa scrie doua carti identitare pentru doua neamuri. De aceea ar trebui scrisa o carte a soaptelor fara vanitati, despre noi romanii, asa cum suntem: nici mai grozavi, nici mai slabi decat altii…

 I.M.: Aminteai despre cartea pe care o scrii acum.

 

V.V.: Lucrez la un nou roman. Nicolae Breban mi-a spus ca mai dificil decat a reusi cu primul roman, este sa reusesti cu al doilea.  Cele sapte cercuri ale mortii dantesti au hotarul exact acolo de unde omenirea a plecat inchipuind Paradisul

 

I.M.: Pe mine ma uimeste ca, in viata politica cronofaga si consumatoare de iluzii gasesti puterea de-a scrie, mai ales ca proza cere un regim special de lucru.

 

V.V.: Sa-ti spun ceva Iolanda, daca nu as fi avut experienta politica nu as fi putut sa scriu Cartea soaptelor, pentru ca e o carte care iti permite sa te misti cu oarecare usurinta prin spatii diverse. Daca nu ai avut ocazia sa privesti lumea de sus, in sens institutional, fireste, e foarte greu sa te incumeti sa amesteci dimensiunile si vremurile. La un moment dat trebuie sa privesti lumea de pe o pozitie care sa te ajute sa intelegi si altceva decat sa privesti prin fereastra sau deschinzand un ziar. Trebuie sa intelegi tectonica lumii in care traiesti, ca sa te poti reface. Problema este: ca sa reusesti sa lasi la vestiar smochingul si sa te ambraci in hainele de lucru ale scriitorului. Asta este sigur, o problema dificila.

 

I.M.: Vizavi de ceea ce ti-a spus Breban, cititorii chiar asteapta sa-ti citeasca urmatoarea carte.

 

V.V.: Sigur, si-mi dau seama ca principalul meu concurent acum in viata literara, nu este vreun alt scriitor (eu fiind prieten cu scriitorii), ci tocmai aceasta carte. Sunt constient de asta, dar in acelasi timp m-am eliberat de lucrurile pe care le-am scris. Va trebui sa ma eliberez si de Cartea soaptelor!

 

I.M.: Foarte putine carti din literatura romana a ultimilor 50 de ani, au (si imi asum acest lucru) acea incarcatura morala care sa le intregeasca. Pot fi carti exceptionale, patimase, dureroase, nostalgice, dar foarte putine ating sublimul moral. Cartea ta este e ca un creier neatins de demoni, intr-un corp la fel de sanatos. Ea mai are calitatea, dupa cum remarca Marius Chivu, (daca nu ma insel), de-a fi o carte universala.

 

V.V.: Asa cum genocidul apare aici doar ca o cheie, nefiind subiectul intregului roman, practic el aparand in momentul aureea, asa cum sunt Fugile lui Bach. Daca ai sa numeri in carte si ai sa iei o Fuga de Bach, eu pot sa explic formele Fugii pe aceasta carte. E o pagina care face parte din toata aceasta tehnica: de a simti momentul in care cititorul incepe sa fie impovarat, si-i dai iesirea catre ceva. E ca la retorica. Atunci cand vorbesti, te uiti la capetele ascultatorilor. In clipa cand capetele stau nemiscate, poti continua. In clipa in care vezi capetele miscandu-se, stii ca trebuie sa rupi ritmul si sa-l arunci in alta dimensiune. Trebuie sa creezi o fractura in care sa-l faci sa tresara. Cand se vorbeste de lucruri insuportabile (mancatul mortilor, carcasele incovrigate ale copiilor morti de foame), atunci apar doua personaje care brusc, goale, pleaca din tabara de deportati si se indreapta spre desert.

 

I.M.: O imagine patetica si filmica!

 

V.V.: Locul in care se incheiau masacrele este practic frontiera de unde ancepe Edenul. E foarte straniu ca, dupa mii si mii de ani omenirea s-a reantors in acelasi loc, care pe vremea aceea era tinutul paradisului, insa, an forma infernului. Cele sapte cercuri ale mortii dantesti au hotarul exact acolo de unde omenirea a plecat inchipuind Paradisul. Sunt doi oameni care brusc se dezbraca si pleaca goi spre desert. Acolo este si un paragraf care este scris dupa modelul biblic, cu copacii care fosnesc, stramosi, s.a.m.d. Cititorul trebuie tot timpul privit ca un interlocutor, care sta fata in fata cu tine, ca personajul din Doctor Faustus al lui Thomas Mann care avea tot timpul interlocutorul invizibil in fata lui.

 

I.M.: S-ar putea scrie o noua carte pe marginea romanului…

 

V.V.: Sa-ti spun, daca tot ai deschis vorba despre asta, ca eu sunt coplesit de primirea care i s-a facut cartii. Si ceea ce s-a scris despre carte in cateva luni, depaseste paginile cartii. Adunate, cronicile, interviurile sunt mai mari decat cartea. Eu o sa le adun si voi face o carte despre cartea asta, pentru ca, si aici am sa spun un lucru de unde ar putea incepe o noua dezbatere, draga Iolanda, noi, romanii avem nevoie de o dezbatere in ce ne priveste pe noi, pornind de la un astfel de subiect. Iti dau doar o singura fereastra: daca inchidem ochii nu putem imagina nicio figura a mortilor din Decembrie 1989. Cu exceptia Clujului si a Timisoarei, unde au fost retinute un nume sau doua, nimeni din Romania nu cunoaste numele vreunui nume mort la Revolutie.

 

I.M.: Cehii au trei tineri martiri morti in anul in care URSS-ul a invadat Cehoslovacia si numele lor sunt cunoscute in intreaga lume: Jan Palach si Evzen Plocek.

 

V.V.: La Praga exista un monument in centrul orasului si numele lui Palach a fost dat si unui asteroid.

 

I.M.: O piata din centrul Pragai ii poarta si ea numele.

 

V.V.: La noi nimeni nu stie Calin Nemes, de Lucian Martis, si de atatia altii, nimeni nu stie ca ultimul om care a murit cu arma in mana luptand ampotriva securitatii, a fost un taran din  Muntii Banatului, pe numele lui, Ion Banda, nimeni nu cunoaste pilda lui Mircea Vulcanescu care dormea pe jos ca Iuliu Maniu sa stea mai bine, sau de generalii lasati uzi ca sa moara in strada anghetati. Noi romanii, ca sa aruncam nelinstile pe care le prevestea Noica, trebuie sa trecem si printr-o carte a soaptelor, vorbita in soapta si nu strigata sau ocarata. Profesorul meu de pian imi spunea ca nimic nu este mai greu decat sa canti tensionat, dar incet. Toti au tendinta cand vor sa spuna ceva raspicat, sa strige, sau sa cante la pian repede, cand vor sa cante tare. Sa poti canta incet, dar profund!

 

I.M.: Imi face bine sa cred ca aceasta lipsa de respect fata de figurile emblematice si tragice ale istoriei noastre, este un lucru care mai are sansa de-a se indrepta

Poate ca noi romanii nici n-am fost provocati indeajuns.

 

 

V.V.: Citind ce s-a scris despre Cartea soaptelor,  se vede cum transpare dorinta pe care o au romanii de-a vorbi cu aceste chei, cu aceasta mecanica interioara si cu multa profunzime. Poate ca aceasta carte va fi o provocare.

 

I.M.: Un gand despre literatura romana? Despre politica nu voi intreba nimic. De fapt, calitatea de scriitor iti aduce uneori ironii din partea adversarilor politici. E ca si cum s-ar lega de un lucru superfluu, neserios si aproape necuvincios. Ironii imbecile, cum ar fi spus Alexandru Paleologu.

 

V.V.: In legatura cu mine, in mod straniu argumentele care se ridica impotriva mea sunt ca scriu poezii si ca stiu sa cant la pian, ceea ce nu-mi creeaza mie o problema, ci celor care ma ataca. Literatura romana este deja pregatita sa iasa in lume. Problema este ca trebuie sa o ajutam sa fie tradusa, sa fie popularizata, si este nevoie si de o atitudine institutionala. Iesit in afara granitelor, scriitorul se va simti un fel de pelerin, ca la Santiago de Compostela, descult si cautand adapost la mila unora si altora, zicand bogdaproste ca vreun agent literar din alta tara se gandeste la el, fara sa aiba un avocat, cu care sa se consulte atunci cand semneaza un contract pentru strainatate, tremurandu-i sufletul ca Institutul Cultural n-o sa aprobe un supliment de finantare pentru traducator. Pana cand toate astea nu vor fi indreptate, scriitorul roman se va simti stingher in tara lui. Scriitorul n-are nevoie de ajutor pentru ca are tot ce-i trebuie, chiar din preaplin; de asta si scrie. Are insa nevoie de respect si cine sa i-l dea, daca nu pamantul pe care s-a nascut? Iata, pamantul romanesc a luat Premiul Nobel, prin Herta Muller, dar cred ca si limba romana merita acest premiu, pe cat merita pamantul care a generat-o.