Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Ce nu am invatat noi, romanii, de la istorie?

Ce nu am invatat noi, romanii, de la istorie?

scris de Ziua Veche
5 afisari

Facem adesea apel la istorie ca la o instanta necrutatoare, considerind-o ecoul lucid  al faptelor noastre.  Suntem mandri sau critici vizavi de ea, si ne gasim  mai sprinten sau, dimpotriva mai greu superlativele,  atunci cand o invocam. In general insa, privirea noastra e superficiala, si nu ingaduie adevaruri, fie ele cat de dureroase, si cu atat mai putin nuantele. Ramanem captivi cu fast intr-o ignoranta stropita cu acea imbatare cu apa rece. Sa ne pese atat de putin de lungul sir de suferinte, eroisme, si tradari care ne-au construit istoria?

 

 

 

 

 

Doina Rusti (scriitoare)

Așteptarea unui eliberator are o traditie indelunga

In primul rand trebuie spus ca romanii nu sunt si n-au fost niciodata un grup compact. Ca si mine, conationalii mei sunt oameni extrem de independenti si dispretuitori ai aliantelor, iar vazuti istoric, ca natie, n-au avut prea multe momente in care sa fi actionat solidar ori organizat. Daca ne gandim la perioadele lungi in care fiecare ins a sperat, pe cont propriu, schimbarea unui conducator rau, prost, meschin, tiranic smdp, am putea crede ca lectia principala a poporului roman ar fi fost ca nimeni nu vine sa te scape de tampitul pe care l-ai lasat sa se urce in varful piramidei. Imi aduc aminte ca pe vremea lu’ Mpuscatul toata romanimea mustea de un singur vis: sa vina cineva, cum ar fi americanii, Regina Angliei ori chiar Gorbaciov, mai la final, si sa dea de pamant’ cu tiranul. Chiar si primul protest scris pe zidurile Intercontinentalului, in 21 decembrie, a fost unul care cerea indirect sprijinul Occidentului: „Spuneti Lumii ce-ati vazut!” Ca si cum Interul ar fi fost plin de europeni veniti in vizita si nu de securisti plictisiti si ei de cat statusera pe-acolo. Asteptarea unui eliberator stralucitor are insa o traditie indelunga, pentru ca inainte de acest episod, aceiasi romani au asteptat sa scape cumva de Duca Voda, sa fie schimbat Nicolae Galiongiu, sa cada Cuza, sa-l dea cineva jos pe Carol al II-lea, sa-l inlature pe Maresal, sa ne apere de rusi. In aceeasi asteptare ne mai aflam si astazi. Cine nu ma crede sa se uite pe Facebook.

 

Nicolae Coande (scriitor)

Un model autarhic al istoriei romanilor este greu de conceput

As fi tentat sa raspund cu o intrebare (desi nu e fair): care istorie?

Sau, si mai bine: cite istorii au, de fapt, romanii si daca exista o armonizare a istoriei noastre, ca popor, cu a celorlalte din restul Europei, in asa fel incit sa nu ne trezim ca vorbim in… limbi cind vine vorba de o “istorie comuna”. Evident, ne vine greu sa intelegem istoria Occidentului ca produs al vointei inteligente (si ofensive) a unei anumite zone a lumii si de ce Toynbee ne plaseaza pe noi, romanii, in zona celor care nu fac istorie, ci sunt modelati, aculturati la contactul cu civilizatii – franceza, in speta – capabile de progresiva autodeterminare (criteriul suprem pentru o civilizatie, la acelasi istoric). Poate ca nu forta vitala ne-a lipsit pentru a ne face singuri istoria, dar o rea programare a ideii de tara am avut cu siguranta. Mai degraba, am intemeiat “tinuturi”, chiar daca putem intelege si nenorocirile care ne veneau odata cu afluirile atitor triburi pe aici. Seara ne culcam cu o idee, dimineata ne trezeam cu un nou stapin. Am adoptat, din mimetism obligatoriu, atitea masti cite vedem si azi pe fata acestui neam. Asadar, “vro istorie pe apa…”.

Ramin mereu, ca fructe amare, dar si dulci, ale unei gindiri nelinistite despre rostul nostru, vorbele lui Constantin Noica: “De ce noi, romanii, etnic vorbind mai omogeni decit germanii, a trebuit sa asteptam soarta o mie de ani? Situatia geografica defavorabila, neprielnica conditiilor istorice, navaliri barbare, vecini salbateci? Dar acestea ar fi trebuit sa fie motive in plus de afirmare, elemente de marire proprie, daca pornirea de a face istorie, pornirea oarba si primordiala, ne-ar fi aruncat irezistibil in virtejul universal. Astazi la ce-am ajuns? La vointa de a face istorie. Cine a inteles acest lucru este lamurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rational, abstract, constient in tragicul nostru”.

Evident, un model autarhic al istoriei romanilor e greu de conceput, pina si de istoriografia comunista care taia si hacuia dupa bunul plac epoci intregi sau le discredita pentru a croi epocii dominate de comunisti un profil… aere perennius.

Cu toate astea, am trait cu totii in aceeasi istorie, nu? Dar o stim si o constientizam la fel?

Cred ca acest sentiment al apartenentei la o istorie comuna reprezinta in continuare o problema pentru destui dintre romani, si nu ma refer doar la cei lucizi sau la specialisti. Ce faceau ardelenii acum o suta de ani? Dar basarabenii? Cum resimteau ei “istoria unei natiuni” intre hotarele altor state, in ciuda unor legaturi de singe si traditie mai vechi, asa cum o arata izvoarele? Dupa 1918, s-ar putea parea ca romanii cunosc toti o aceeasi istorie. Asadar, ar trebui sa credem ca tragem cu totii o concluzie unica atunci cind invatam sau nu ceva din ea. Or, lipsa de coeziune de azi a natiunii (ceea ce ne macina interior si pune o presiune formidabila pe mentalitatea de oameni liberi) e data si de lipsa unui fundament unificator din trecutul mai indepartat. Cred, fara sa zic vorba mare, ca nu am invatat inca acel tip de comuniune care sa ne permita sa fim, cu expresia lui Pandrea, societate (Gesellschaft). Comunitate (Gemeinschaft) suntem, slava Istoriei, dar vorba aceluiasi jurist si literat scolit la nemti si la francezi: intre societate si comunitate sint prapastii.

E greu de raspuns coerent la intrebarea anchetei, atita vreme cit abia de putin timp ne putem raporta la un model istoric continuu (cu intermezzo-ul aproape mortal al imbratisarii comunismului, care a desfiintat persoana), si putem spune ca participam ca subiecti activi (in cateva randuri), iar nu pasivi (deseori) la provocarile istoriei.

In concluzie, desi discutia e otioasa la culme (comporta nuante infinite si chiar negocieri substantiale), as zice ca romanii nu constientizeaza intotdeauna ca motorul unor societati civilizate il constituie acele minoritati creative (acelasi Toynbee) care fac istoria; iar daca isi dau seama adopta un resentiment aproape “istoricizat”, care merge pana la enormitati de tipul celor ce s-au auzit de atitea ori in istoria tarii: moarte celor care gindesc. Romanii nu au incredere unii in altii, foarte adesea in liderii lor. Nu asta s-a auzit la 1848, cind Tarile Romane au facut un salt urias din Evul Mediu, “intimplator” intr-o dimensiune a modernitatii ale carei roade, faste sau nefaste, le culegem, inca, si azi. Dar atunci aveam un dusman comun – astazi el este disipat in personalitatea noastra naruita.

Anca Mizumschi  (scriitoare)

Continuam sa omoram toate caprele vecinului

Ce nu au invatat romanii de la istorie? DE CE NU E BINE SA MOARA SI CAPRA VECINULUI

Prin toate peregrinarile mele, mai lungi sau mai scurte prin lume am ajuns sa inteleg un lucru: ca natura umana e cam la fel si englezul mediu,  americanul mediu si romanul mediu isi doresc la modul fundamental cam aceleasi lucruri si se comporta la fel. Ceea ce difera la popoarele sus-mentionate esta ca, cineva, parintii americani ai natiunii, sau Cromwell sau casa regala au creat un sistem, un sistem care functioneaza si nu neaga natura umana. Nu le cere nimeni distinsilor cetateni ai acelor tari sa nu mai fie lasi, corupti, dornici de avere si manipulatori daca asta e natura lor proprie, nu ii face serafici si dezinteresati, li se le cere  doar sa respecte sistemul. Iar sistemul, creat din puteri antagoniste si reale in stat nu permite exprimarea , manifestarea non-valorii decat in niste limite mult mai stricte decat la noi, astfel incat non-valoarea sa nu poata distruge foarte mult.

Vrand sa inteleg cat mai mult din acel sistem, am incercat sa vad care sunt mecanismele prin care de exemplu, de la 5 ani ,copiii supradotati sunt aproape “racolati” si expusi unor programe speciale menite sa le amplifice si sa le exploateze harul: familii intregi muncesc din greu pentru ca un singur membru sa ajunga la o universitate de prestigiu, sau, daca cineva dovedeste ca are forta si vrea sa construiasca ceva este sprijinit de toti membrii comunitatii. De ce? Pentru ca acea comunitate, familie sau individ au inteles ca valoarea umana poate fi exploatata in folosul celorlalti, cu cat au mai multe valori, cu atat le va fi tuturor mai bine in termeni de bani, de prestigiu, de frumusete.

Neavand sansa unui sistem creat de niste parinti ai natiei, ma uit la conationalii mei cum traiesc confuz intr-un marasm generalizat, fara sa inteleaga din propria istorie ca interesul propriu si imediat e marunt si perisabil, iar incrancenarea cu care continuam sa omoram toate caprele vecinilor, fara sa putem sa recunoastem care e de fapt locul nostru, fara a ne autoevalua cu realism, va continua sa ne tina pe loc probabil cateva secole daca planeta asta va mai exista. Si in timp ce noi stam pe loc, altii vor progresa caci…asa se scrie istoria.

Gelu Negrea (scriitor)

Romanii n-au invatat sa dureze imperii

 

O butada de larga circulatie sustine ca Istoria ii invata pe oameni un singur lucru, si anume ca nimeni nu invata nimic din istorie! Or, daca-i asa, de ce-ar fi trebuit sa fie romanii mai cu mot decat restul lumii, repezindu-se, intr-un elan euristic devastator, sa desprinda cu orice pret ceva – eventual: major, fundamental, indispensabil, vital – din „lectiile Istoriei”? Fiindca asta pare a fi ocupatiunea de baza a Doamnei Istoria: sa dea lectii la tot cartieru’! A se slabi, vorba unuia, Caragiale, care le-a avut mai mult p-astea cu „momentele” decat cu eternitatea si tocmai de-aia a cazut singur in ea…

In fond si la urma urmei, ce-ar fi avut romanii de invatat din istorie? Incrementa atque decrementa aulae othomanicae si ale altor imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa? Le-au cunoscut, bine mersi, indeaproape, chiar, le-au fumat odata cu impozitul cu acelasi nume (fumaritul, care va sa zica…), apoi au facut din ele paremiologie si literatura. Istorica, dar literatura. Consultati-l, in aceasta ordine de idei si sentimente patriotice, pe acad. Dimitrie Cantemir.

„Eroismul” ridicol al Poloniei care a ajutat-o sa dispara de vreo doua-trei ori de pe harta lumii?! Romanii stiau de la stramosii protoistorici ca orice fapta eroica este o abatere vinovata de la legile naturii sau o prostie cu happy end, drept pentru care au ales, ca forma superioara de rezistenta, intelepciunea supravietuitoare, parjolirea satelor in care se nastea preazilnica vesnicie si, periodic, otravirea fantanilor Blanduziei. Si mai stiau ei, mititeii, ca varsta de aur a omenirii va incepe din clipa in care, pe bulevardele istoriei, vor circula mai putini eroi si mai multi oameni liberi; ca atare, n-au ezitat sa se lase cuceriti de romani, calcati in picioare de cumani, avari, unguri, vizigoti si alti pecenegi, robiti de turci, corupti de greci, sedusi si abandonati de austrieci, regulati de rusi (la Regulamentul Organic ma refer…), fraieriti de anglo-americani si, last, but non least, integrati de UE. Sau, in orice caz, i-au lasat pe respectivii sa creada ca asa s-au petrecut lucrurile…

Si ce n-au mai invatat romanii din istorie? Multe si marunte. N-au invatat sa construiasca piramide si catedrale ori sa dureze imperii (desi pe la 1848 se cam vantura, pe ici – pe  colo, ideea unui Imperiu Daco-Roman…), nici sa iubeasca tradarea, ci doara, din cand in cand, pe aliati sa-i mustre oarece cu buzduganul cu trei peceti – si  anume, in tarele capului; asijderea, nu s-au incapatanat sa stea cu gatul erect atunci cand prin preajma suierau sabii rau intentionate sau mai ascutite decat prevad standardele europene si nici sa se faca frati de cruce cu dracul pe termen lung, ci numa pina treceau puntea suspinelor.

Au invatat, in schimb, romanii (ori, poate, au stiut dintotdeauna) ca istoria cea inceata si nepasatoare (apud Marin Preda) este o moralizatoare poveste de adormit copiii capitanului Grant, o fictiune sentimentala cu eroi si martiri de uz didactic, un tratament fabulatoriu pentru necicatrizate rani ale trecutului, dar  ca, dincolo de toate acestea si mai presus de ele, pentru ei, ca simpli muritori, VIATA-i lucrul cel mai important!

Ultima ratio a omenirii este perpetuarea speciei umane; ultima ratio a unui popor este supra-vietuirea – restul e istorie… Cine a invatat asta, a invatat totul!

Constantin Severin (scriitor)

De aproape 70 de ani, istoria romanilor a fost supusa agresiunii falsului

Probabil inca nu au invatat ca miezul incandescent si vibrant al istoriei este de neconceput fara cultura, civilizatie si eroi.
De aproape 70 de ani cele trei ingrediente majore ale istoriei romanilor au fost supuse unei dramatice agresiuni a falsului, care a dus la proliferarea unei memorii a falsului, coruperea constiintelor, pulverizarea ierarhiilor si pierderea busolei.
Traim o epoca haletanta, in care sfarsitul istoriei globale coincide in mod nefericit cu disolutia coloanei vertebrale a natiunii noastre, fapt care adanceste defazarea fata de tarile capabile de o istorie tare.
Ce au de invatat romanii de la o astfel de istorie in genunchi? Nimic, nimic, nimic.

 

articol aparut in numarul 16 al saptamanalului ziuaveche.ro

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult