Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Ce umilințe recente ați trăit?

Ce umilințe recente ați trăit?

scris de Iolanda Malamen
22 afisari

Patru oameni de litere, Leo Butnaru, Nicolae Coande, Gelu Negrea şi Constantin Stan  au răspuns provocării Iolandei Malamen. Voi aveţi o experienţă care s-ar putea constitui într-o replică la întrebarea din titlu? Care?

Leo Butnaru scrie despre umilintaLeo BUTNARU (poet, eseist, jurnalist): Literatura română a cunoscut și cunoaște umilința

În ultimul timp (…recent) umilinţa vine tot mai mult din partea… timpului (…din ce în ce mai puţin), care se duce prea iute. Şi nu e nimic de făcut în acest caz (deloc simplu-uman, ci… cosmic – nu?), decât să acceptăm umilinţa în sensul ei biblic: potolirea orgoliului, eradicarea (ce tare spus!) egoismului, adoptarea unei atitudini aproape paradoxale – de fapt, mai că (maică…) lipsa de atitudine, amintindu-ne că latinescul humilitas îşi are rădăcina în humus  – pământ (…pulbere în vânt?… Nu numai, ci, înainte de toate, în sensul: precum pământul care acceptă toate cele ce vin de la cer). După care urmează o – mai să zic: fastuoasă – trenă de epitete prin care e caracterizată de obicei umilinţa, ce ar însemna: supuşenie, bunătate, receptivitate (la necazurile aproapelui), deschidere evlavioasă spre cele bune din lume, prudenţă, cumpătare, cuminţenie, lipsă de podoabe de orice fel, adică – simplitate, renunţare, interiorizare (întru imensă deschidere/ exteriorizare cerească), răbdare, ascultare, iertare, recunoştinţă, virtute, adaptabilitate (dar nu conjunctură, Doamne, fereşte!), pe această cale ajungându-se la iubire şi măreţie… (S-ar putea spune, o fastuoasă împăunare – pozitivă! – de epitete…) Dar, probabil, acestea în mod conştient… neconştientizate, pentru ca să nu ne pomenim într-un cerc vicios: unii cred măreţia o evadare din umilinţă etc. Pentru că spune Psalmul 50: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Însă astăzi, ca nicicând altădată, se creează impresia că toate intenţiile şi învăţăturile bune ţin de ceea ce apostolii numeau Vox clamatis in deserto… Pentru că – cum ar fi de tăinuit? – lumea scriitoricească, precum toată cealaltă lume, e cam bântuită de orgolii, egoisme, vanităţii…

Apoi, fără orgolii şi iluzii vorbind, de asemenea e adevărat că, pentru un scriitor, umilinţa ţine şi ea de experienţa necesară (uneori – de creaţie…)… Literatura română, ca individualităţi, dar şi în ansamblul ei, a cunoscut şi cunoaşte ce e umilinţa. Iar din marii autori de pretutindeni să ne amintim de Dostoievski, de emblematicul său titlu: Umiliţi şi obidiţi…


Nicolae Coande raspunde provocarii Iolandei MalamenNicolae Coande (poet, prozator, eseist, jurnalist): Umilința ultimă a omului e să i se ia limbajul…

Mărturisesc că întrebarea m-a pus pe gânduri și m-a neliniștit din ziua în care am primit-o. Asta pentru că escamotasem în ultima vreme ce anume m-ar fi putut umili – și nu pentru că nu ar avea ce sau nu s-ar fi întâmplat; cu toții suntem umiliți mai des decât am crede și am putea suporta. Însă, „autoînfricoșata protecție a eului” de care vorbea un filosof german contemporan ne face să vrem să uităm rapid multe dintre orele, zilele, anii în care am suferit umilințe și vexațiuni din partea cuiva, să alungăm duhurile negre ale suferinței de a nu fi respectați și înțeleși. Însă dacă vrem să fim corecți până la capăt, ar trebui să ne întrebăm și când am umilit ultima dată pe cineva, nu doar când orgoliul nostru a suferit asta. Cred că una fără alta nu se poate, dacă vrem să fim demni – și nu doar niște impostori care se vaietă atunci când sunt atinși cu nuielușa lui Circe și transformați în purceluși guițători. Umilința ultimă a omului asta ar fi, cred – să i se ia limbajul, adică posibilitatea de a fi om, ființă vorbitoare.

Ca scriitor, am fost umilit atunci când un tânăr s-a aruncat de la balconul Parlamentului României, ca într-un zbor deasupra unui cuib de cuci (sau de găini), după ce a strigat ceva ce a întrerupt discursul politicianist al unui premier pe care istoria nu-l va reține decât ca pe un accident curios al său. Curios și prost. Era acolo, în gestul sinucigaș al unui om disperat, toată disperarea mută a vremurilor pe care le trăim și nu le putem exprima, uneori, decât astfel. Un tragism care trece dincolo de cuvintele mari, solemne, pe care adesea le folosim pentru a ascunde adevărul și a farda realitatea. Am fost umilit pentru că acel tânăr suferea cu adevărat, umilit pentru că acel tânăr avea curajul pe care nici un scriitor român nu-l va avea vreodată, acela de a sfida cu propria viață o adunare îmbuibată. O să-mi spuneți, poate, că un scriitor nu trebuie să se arunce de la balcon dacă vrea să fie auzit într-o dictatură oarecare, nici să-și dea foc pe pârtie – el trebuie doar să scrie ce vede în dictatură.

Așa o fi, dar uite, gestul acelui tânăr este mai important în 2010 decât toate cărțile scrise de noi în acel an. Trupul lui zdrobit de băncile indiferenței legislative a vorbit. Cred că uneori trebuie să renunțăm la cuvinte pentru a face ceva important. Nu să ne aruncăm de sus, în gol, dar să spunem, de sus, ceva rar și definitiv. Cred că avea dreptate acel poet român, din Banatul sârbesc, care ne reamintea de curând o vorbă culeasă de la un țăran al său: noi, românii, avem cel mai mare număr de scriitori, pentru că ne este frică şi nu cutezăm să spunem direct ceea ce gândim…


Gelu Negrea (eseist, critic literar și jurnalist): Gura păcătosului…

Tare mă tem că întrebarea ce vertebrează ancheta de azi ascunde o capcană amară. Când întrebi pe cineva: „care e ultima carte pe care ai citit-o?”, premisa  implicită este aceea că interogatul a parcurs la viaţa lui oarece bibliografie; altfel, ce sens ar avea să-ţi pierzi timpul cu un troglodit cultural?  În aceeaşi ordine de idei şi raţionamente, întrebarea despre ultima umilinţă trăită induce logica prezumţie că că fiecare dintre noi (sau, cel puţin, dIntre noi ăştia care am acceptat de bună voie să ne supunem acestui subtil test de exorcism psihic) mai are la pasiv măcar încă o umilinţă, dacă nu cumva un şir întreg de asemenea experienţe traumatizante. Or, de aici până la sugestia că toată viaţa noastră nu este altceva decât o succesiune de eşecuri demoralizatoare mai e doar un singur pas. Şi acela mai scurt, inclusiv decât Pepin-ul cu acelaşi nume istoric. Pentru că, în fond, ce este umilinţa dacă nu recunoaşterea dureroasă a unui eşec – recte ,  brutala  coborâre cu picioarele pe pământ (iar, uneori, chiar ceva mai jos!) de la înălţimea iluzorie a unui  orizont de aşteptare subiectiv-optimist?!

Oricum, îi mulţumesc Iolandei Malamen că n-a întrebat care a fost prima umilinţă pe care am trăit-o. Nu era exclus ca, la capătul căutărilor în memorie, lista rezultată să fie atât de amplă încât să mă simt tentat să spânzur lira-n cui şi pe mine dimpreună cu ea! Acum, de bucurie că am scăpat din ghearele sinuciderii eventuale, purced, în fine, a răspunde.

Am trăit ultima şi, poate, cea mai insuportabilă umilinţă din existenţa mea efemeră în urmă cu o lună-două, atunci când domnul Traian Băsescu – preşedintele României şi al meu personal (cu toate că nu prea l-am votat la recentele alegeri; nici pe el, nici pe alt candidat) – ne-a comunicat tuturor că suntem  cetăţenii unei ţări de mâna a doua. Nu că-mi făcem, Doamne fereşte, niscaiva iluzii că Europa ar fi căzut vreodată pe spate la auzul sunetului de caval mioritic sau că băieţii din UE s-ar fi felicitat zilnic pentru ideea inspirată de a ne fi primit cu arme, bagaje şi rromii aferenţi în clubul lor select, prevăzut cu uşi rabatabile într-un singur sens, nuu… Dar orişicât, îţi cade tare rău la stomac să te trezeşti, hodoronc-tronc, din beţia patriotică  de veacuri în care te scalzi şi tu ca orice român cu naturelul simţitor pentru că l-ai auzit pe Preşedintele tău decretând, coram populo (adică în public, cum ar veni), că vieţuieşti într-o Românie second hand, fiind, pe cale de consecinţă, tu însuţi un europen de doi lei. Sau, mă rog, de doi euro… Eu credeam că preşedinţii de ţară ştiu ce vorbesc când deschid gura păcătosului fiindcă ei n-au trecute în fişa postului prerogative de analist politic, ci de conducători veritabili şi că, în general, de la ei omul trebuie să se aştepte, mă-nţelegi, la oarecare protecţie a mândriei naţionale. M-am înşelat şi m-am simţit umilit că mă pot înşela în halul ăsta!


Constantin Stan vorbeste despre umilirea celuilaltConstantin Stan (prozator, eseist și jurnalist cultural): Umilirea celuilalt este un semn al orgolilui nemăsurat…

Sunt multe gesturi, cuvinte, atitudini care te umilesc zilnic. Sau care măcar încearcă să te umilească pentru că umilirea celuilalt este un semn al unui orgoliu nemăsurat, al unei infinite bune păreri şi al setei de putere. A-l înfrânge pe celălalt, a-l anihila, a-i călca în picioare personalitatea, a-i arăta nimicnicia – iată câteva repere în care se exprimă umilirea. Iar cu mizeriile umane te întâlneşti zilnic: nesimţirea, laşitatea, desconsiderarea, faptul de a fi folosit fără jenă şi fără nicio remuşcare profitându-se de decenţa sau de trăirile tale, egoismul şi egotismul celor din jur care fac orice numai să se simtă ei confortabil, trântitul uşii în nas, dispreţul afişat şi câte altele. Sunt mult mai multe momente de mizerabilism uman decât cele de înţelegere, compasiune, gând îndreptat şi către celălalt. Încerc cel mai adesea să nu intru  în aceste jocuri –care sunt ale setei de putere –, în aceste capcane care mi se întind, nici inidividual, nici în grup şi nici în sistem, tocmai spre a nu-mi consuma energii şi a-mi pierde vremea. Încerc să mă ţin departe pentru că şi sesizarea în sine a încercării de a fi umilit îmi produce disconfort, îmi dă o stare proastă. Or eu sunt o fire care trăieşte dintr-o exaltare adesea naivă, din frenezie, din plinul sau prea plinul sufletesc. Deprimat, dezamăgit, resemnat, nu reuşesc să fac absolut nimic. Sunt inert, fără reacţii şi fără voinţa de a mai face ceva, indiferent ce, chiar şi simplul fapt de mă mişca.

Ceea ce mă umileşte cu adevărat este neputinţa. Neputinţa de a interveni pentru ca lucrurile să reintre pe făgaşul firesc al vieţii. Să fie decente, să se înscrie în parametrii ancestrali ai bunului simţ, să nu nedreptăţească fără noimă, să nu pedepsească fără vină, să nu fie o exercitare abuzivă, aleatorie, iraţională a puterii. Deşi raţional înţelegem că moartea este un fenomen natural, firesc al existenţei, ne este greu să o acceptăm, să ne împăcăm cu ea. Iar suferinţa dinaintea morţii, aşa cum am văzut-o eu şi cum a trăit-o mama în ultimele ei luni de viaţă, suferinţa fizică şi sufletească este atât de îngrozitoare şi atât de nedreaptă încât, neputinţa de a i te opune, îţi creează un dureros sentiment al umilinţei.


2 comentarii

Armagheddonus...... 05-02-2011 - 08:18

Slavă băsescului conducător
de C.P.Trache
motto
partid iubit, portocaliu,
sfidezi cromatic viitorul,
şi mort de-aş fi, dar cât sunt viu
slăvesc dement conducătorul…

traian, iubit conducător de haită şi de ţară,
cârmaci fără odihnă şi chioară călăuză
ne-ai dat, uşor-uşor, şi sufletul afară
şi-ai ridicat pe culmi pe propria ta muză…

tiran străluminat de dama de serviciu
a unei lumi în care nimic nu mai contează,
ne-ai transformat speranţa în crimă şi în viciu,
în creieru-ţi dement doar blonda ta contează…

măreţ conducător, în orice vremi vei fi,
de numele băsescu în veci ne va lega
doar predicatul care înseamnă „a băşi”,
ca derivat din nume, scăpat pe undeva…

cu chipul tău de înger, privirea divergentă,
eşti geniul fără care am fi trăit mai mult,
prin tine chiar şi moartea devine indecentă,
de dragul poftei tale duci Ţara în mormânt…

alăturea îţi este tovarăşa elena,
făptură fără seamăn în vremuri de apoi,
să fiţi nedespărţiţi precum este cangrena
când viermi de pretutindeni o încolţesc vioi…

iar tu, elenă scumpă, băsească eroină,
de-a pururi să ne fii şi stima şi mândria
şi cocoş(at) izvor de vrajbă şi lumină,
sub care să se stingă, pe-o frunză, România…

mult prea iubit, tu, cel dintâi erou dintre eroi,
urmaşul cel mai vajnic de domni şi voievozi,
cât de curând vei fi, în groapa de gunoi,
o pradă pentru borfaşi, lichele şi irozi…

să ne trăieşti în slavă şi în behăitură,
să ai succesuri multe oriunde tu vei fi,
să te vedem, traiane, în propria-ţi natură,
purtat, din post în post, prin bâlci şi puşcării…

vasile 06-02-2011 - 10:48

cat de adevarat.bune versuri,o sinteza a vietii mizerabile in care ne-a tarat acest monstru scarnav si elena lui.ma rog la Dzeu. sa-mi dea zile pentru a vedea ultima strofa transformandu-se in realitate.felicitari poetului.Romanie te implor trezeste-te!

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult