Invitat la Întâlnirile ziuaveche.ro, criticul literar Dan Cristea a vorbit depre Herta Muller şi premiul Nobel, poezia lui Adrian Păunescu, Mario Vargas Llosa, starea presei româneşti…Citeşte discuţia integrală.
Ziuaveche.ro: Unde se află în acest moment poezia românească?
Dan Cristea.: N-am să fac greşeala pe care o făceau mulţi oameni înainte de ’89, n-am să dau nume, dar erau voci care suţineau sus şi tare că poezia românească ar fi fost cea mai bună sau printre cele mai bune din Europa. E greu să spui aceste lucruri atâta timp cât nu ştii alte limbi străine sau citeşti doar în română sau, hai să spunem, mai citeşti o limbă în plus faţă de română. Lucrurile pe urmă s-au mai aranjat din acest punct de vedere, dar e greu să dai clasamente în ce priveşte literatura şi mai cu seamă în ce priveşte poezia. Fireşte că ştiu câteva poezii, ca să vorbesc la plural, în special în limba engleză, în franceză, ştiu şi câteva poezii în traducere, dar încă o dată e greu să faci clasamente în ce priveşte poezia. Dar dacă m-aş orienta după numărul de volume de poezie care apar în România, dacă m-aş orienta după spaţiul alocat de revistele literare poeziei şi aş face o comparaţie, cred că există probabil un interes mai mare faţă de poezie în România decât în alte părţi. Să fiu mai concret, revistele noastre literare publică fără nicio îndoială mai multă poezie decât publică reviste din Statele Unite sau din Franţa sau din Marea Britanie.
ZV: Să fie în directă legătură cu “Românul s-a născut poet”?
D.C.: Nu neapărat. Cred că ţine de o tradiţie. Deschid o paranteză – genul de cronică literară care se scrie astăzi în România este de negăsit în alte părţi, un gen mai neobişnuit. Este o tradiţie a cronicii literare la noi, o tradiţie de dinainte de război care din fericire s-a perpetuat prin câţiva foarte, foarte buni cronicari în perioada comunistă şi care în epoca actuală încă trăieşte. În alte părţi recenzia care apare în ziare de mare tiraj, în cotidiane este o recenzie efectiv canalizată pe publicitate care să atragă cititorul şi nicidecum o recenzie care să aibă aerul că este ea însăşi un produs artistic, un produs literar cum este cazul din România.
ZV: În ultimii 20 de ani avem nume răsunătoare pentru poezia românească, care să se apropie de nivelul lui Nichita Stănescu şi al marilor poeţi?
D.C.: Da, sigur că da. Chiar în ultimii ani de dinainte de ‘89 apăruseră câţiva poeţi foarte serioşi. Am să pomenesc două nume, mi-e greu să pronunţ multe altele ca să nu nedreptăţesc pe alţii, care efectiv înseamnă ceva în poezia românească contemporană. Este vorba de Ioan S. Pop şi Ion Mureşan, doi poeţi cu totul deosebiţi. În rest, sigur, la generaţia optzecistă care se afirmase înainte de ’89 s-au mai adăugat, după acelaşi model, generaţia nouăzecistă, generaţia douămiistă. Unii spun că ar fi un abuz şi că nu se poate acest lucru, eu cred că se poate, cel puţin văd ca alte istorii literare, mă refer la literatura engleză, apelează mai nou la aceeşi cronologie a decadei. Ei vorbesc de poezia şaizecistă, şaptezecistă, deci nu am inventat nici aici formula apei. Sigur că în ce priveşte această împărţire a literaturii pe generaţii, pe perioade, modelul era vechi, un model teoretizat, adică al perioadei de 30 de ani, un model care îl copia pe cel biologic – într-o perioadă de 100 de ani sunt bunici, părinţi şi copii. Eu cred şi sunt convins că lucrurile în perioada noastră se accelerează, totuşi trăim într-o epocă în care lucrurile se schimbă extraordinar la câţiva ani, şi cred că această împărţire pe decade, pe decenii este una foarte plauzibilă. Au apărut şi antologii de poeţi douămiişti. Sigur, cunosc nume, am scris destul de mult despre unii din douămiişti sau nouăzecişti, dar prefer deocamdată să nu dau nume pentru că s-ar putea să scap unul, două şi mi-as pune 10, 15 în cap.
ZV: Presupun că şi timpul va decide pentru ei.
D.C.: Sigur că da.
Critica românească este o lungă poveste
ZV.: Despre critica românească…
D.C.: Eiiii, critica românească este o lungă poveste. După părerea mea critica românească trece printr-o perioadă neagră. Din multe motive. Dacă în ce priveşte poezia, într-un fel ea este ajutată de apariţia a foarte multor publicaţii şi volume de poezii. Nu se mai aşteaptă acum la coadă la edituri care să te programeze după cincinale. Cine are un volum de versuri, cu ceva bani poate să publice oricând şi oriunde în ţară. Lucrurile stau destul de asemănător şi în ceea ce priveşte publicaţiile, au apărut foarte multe. Dar ca tot ce este excesiv, în măsura în care se publică foarte mult şi criteriul valorii a scăzut foarte, foarte mult. Critica trece printr-o perioadă dificilă din mai multe puncte de vedere. Ca director de revistă, în primul rând trebuie să va spun că găsesc foarte puţini oameni, comparativ cu perioada dinainte de ’89, care să scrie critică. De ce? Pentru că şcoala e mai proastă, pentru că a scrie critică înseamnă să ai şi o anume vocaţie, înseamnă să ai şi anume lecturi, înseamnă să ştii carte în primul rând, ori dacă şcoala e proastă nu prea găseşti nici oameni doritori să devină critici. Poate şi aspectul bănesc al lucrurilor. Să scrii critică nu este simplu şi un om care publică critică poare că ar vrea şi o remuneraţie cât de cât, totuşi nu poţi să scrii critică zilnic.
De asemenea, cred că putem invoca şi lipsa de autoritate a criticii. Înainte de ’89 existau câţiva critici, cei ai României Literare în primul rând, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu şi de la alte reviste, care erau o autoritate a criticii. Efectiv, un poet sau un prozator era onorat când se scria despre el. La ora actuală nu prea mai există acest lucru şi pun faptul ăsta pe împrejurarea că se scrie foarte mult. Este greu de stăpânit în aceste condiţii fenomenul critică. Eu am tot insitat la Uniunea Scriitorilor, cred că ar trebui câteva întâlniri, câteva colocvii ale criticilor literari unde să ajungem la câteva puncte de vedere. Critica nu mai stăpâneşte fenomenul literar şi foarte multe cărţi trec acum neînregistrate de critică şi pentru că efectiv depăşesc posibilităţile criticilor de înregistrare şi pentru că aceştia au rămas puţini. Sunt doar câteva reviste în România care mai au echipe de critici.
ZV: Se riscă o pierdere a tradiţiei în critică?
D.C.: În măsura în care facultăţile de filologie, facultăţile de profil îşi vor reveni şi vor produce oameni interesaţi în fenomenul literar, cred că oricând lucurile repara. Să vă spun o amintire: când eram student la Universitate, la Limba si Literatura Română, în zilele de joi, vineri, cum ajungeam în amfiteatru facultăţii vedeam oamenii citind publicaţiile vremii, de la Contemporanul, la România literară ş.a.m.d. Ca profesor nu am văzut, intrând în sala de curs, pe nimeni care să deschidă o revistă literară şi să citească. Deci a dispărut interesul pentru reviste, chiar am auzit de un scriitor, şi nu voi da nume, premiat de Uniunea Scriitorilor care nu văzuse în viaţa lui o revistă prestigioasă cum este Viaţa Românească.…. Şi era un scriitor premiat de Uniunea Scriitorilor. Deci avem asemenea fenomene.
Problema cu sediul Uniunii Scriitorilor nu a început de ieri, de azi
Z.V. : Retrocedarea sediului Uniunii Scriitorilor şi lipsa temporară a sediului până la atribuirea unuia nou va pune în dificultate activitatea Uniunii şi implicarea ei în viaţa culturală ?
D.C. : Nu. Cu siguranţă că nu. Problema cu sediul Uniunii Scriitorilor nu a început de ieri, de azi. Ea persistă de mai mult timp, dar acut este faptul că Uniunea va trebui să se mute până în martie 2011. Deci lucrurile sunt presante şi erau presante pentru cei care ştiau aceste treburi şi nu pentru marea masă a scriitorilor. Faptul că suntem siliţi să cedăm sediul, nu a împiedicat Uniunea să-şi dezvolte o bună parte din acţiunile ei, nu a împiedicat-o să-şi ducă treburile curente, să avem întâlnirile pe care le avem, şedinţele pe care trebuie să le aibă organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor. Sigur mai rău s-a stat şi se stă în ceea ce priveşte partea bănească. Uniunea este, a fost şi încearcă şi doreşte să fie autonomă din acest punct de vedere. Bineînţeles că un sprijin al statului este bine-venit şi cum am citit recent şi cum ştiam de fapt, se pare că Uniunea şi Uniunile de creaţie vor primi un sprijin din partea Guvernului pentru publicaţiile lor. Chiar a fost precizat într-un comunicat. Ştiam despre acest lucru. Să vedem cum se va materializa şi în ce forme. Pentru că atunci când se ajunge la problemele concrete, de multe ori se mai împiedică lucrurile.
Îţi scoţi pe print volumul şi îl citeşti unde vrei
Z.V. : Cu avansul extraordinar al tehnicii asistăm la convertirea presei din print în online, adică pe internet, cărţile pe hârtie devin virtuale, bibliotecile la fel. Credeţi în viitorul acesta « virtual » al paginii tipărite ?
D.C. : Aţi găsit o proastă adresă în această privinţă, dar haideţi să pun asta şi pe seama anilor, deşi aş putea spune că mă pot considera unul dintre oamenii care au lucrat cu calculatorul şi unul dintre primii, cred în România. Cu alte cuvinte, să fiu mai precis, eram în Statele Unite şi calculatorul, computerul începuse să devină o tehnică destul de curentă, accesibilă tuturor oamenilor, să apară în gospodării şi aşa mai departe. Deci am lucrat de mult timp cu calculatorul. Nu mă consider nici o clipă un profesionist al lui, e mai interesant din acest punct de vedere, din păcate. Şi personal, citesc şi volume pe calculator, dar nu cu mare dragoste. Nu citesc ca informaţie sau obligat, ca obligaţie. Mi se trimit şi volume pe e-mail şi atuncea trebuie să le citesc. Sigur, nu sunt format pentru o asemenea lectură. Sunt un om care vrea să buchisească acolo pe pagina de hârtie. Probabil că lucrurile se vor schimba în acest sens.
Z. V. : Va fi dificil de renunţat la parfumul cărţilor, nu ?
D. C. : De ce să citeşti doar pe ecranul calculatorului ?! Dacă ai un printer şi îţi scoţi pe print volumul şi îl citeşti unde vrei. Soţia mea citeşte în felul ăsta la calculator, tot timpul. Eu mă uit la ea cu mare admiraţie, dar nu-i copiez încă modelul.
Limba în care scrie Herta Muller este, efectiv, o creaţie
Z. V. : Un nume: Herta Muller – premiul acordat. De ce şi cum ?
D.C. : Mă puneţi aici să îmi dau cu părerea asupra unui premiu acordat de un întreg juriu internaţional. Juriu de prestigiu şi premiu considerat ca fiind cel mai mare în ceea ce priveşte literatura. Este greu de spus aici. Sigur că mă bucur pentru Herta Muller pe care am cunscut-o înainte de ’89, aşa cum i-am cunoscut pe mulţi dintre scriitorii de origine germană, care au plecat din România. Cu unii am fost chiar bun prieten şi am fost îndurerat când au trebuit să plece şi am rămas prieteni în continuare. Iar, în ce o priveşte pe Herta Muller sunt multe lucruri de spus aici : în primul rând nu citesc germana, din păcate. Mulţi vorbitori de limbă germană mi-au spus că limba în care scrie Herta Muller este, efectiv, o creaţie. Deci este altceva, limba în care scrie ea este altceva şi cred că se poate vorbi despre o limbă Herta Muller. Iarăşi, ceea ce scrie şi lumea ei, care este lumea românească de dinainte de ’89 şi aceste lucruri pot să atragă. Nu cad deloc în această capcană, cum că premiul ar fi fost un premiu ghidat, deşi ştiu pe de altă parte foarte bine că şi cazul premiului Nobel sau ca şi în cazul premiului Nobel, există premii care au răsplătit literaturi, convingeri, tendinţe şi mai puţin cariere literare în sine. Uneori s-a acordat mai mult aşa pentru nişte lucruri, decât pentru talente şi cariere literare în sine.
Z.V. : Cum a fost cazul lui Mario Vargas Llosa ? Nu ?!
D.C. : Sigur dar după cum vedeţi Llosa care de atâţia ani a bătut la porţile premiului Nobel, probabil că a avut de tras şi în urma convingerilor lui politice şi pentru faptul că fusese un candidat la preşedenţie şi aşa mai mai departe, dar până la urmă lucrurile au revenit unde trebuia să revină şi acest mare scriitor a primit distincţia pe care trebuia să o primească demult.
De la « Istoria unei secunde », Păunescu a trecut către o poezie pe care n-avea rost să o scrie
Z. V. : Poetul Păunescu.
D. C. : Este greu de vorbit despre poetul Păunescu. Este extrem de greu. Este extrem de greu pentru că trebuie să facem o diferenţă pe care lumea, lumea obişnuită nu o prea face. Deci întăi să facem această diferenţă pe care cei care se ocupă de literatura o ştiu foarte bine : diferenţa pe care o facea Proust între eu-ul profund, eu-ul scriitoricesc să-i spun aşa şi eu-ul social. Nu există, spunea Proust, deşi după părerea mea lucrurile nu pot fi despărţite chiar net, nu există o legătură între eu-ul profund şi eu-ul social. Legături există categoric, pentru ca eu-ul îi cere şi eu-ului profund o anumită moralitate. Eu cred că moralitatea scriitorului este moralitatea faţa de ceea ce el scrie. Deci nu poţi să fii scriitor moral şi să scrii tâmpenii. Nu poţi să fii un scriitor moral şi să scrii lucruri pe care evident, nu le consider a avea valoare, ci valoare estetică. Deci în ceea ce îl priveşte pe Păunescu, este un om pe care l-am cunoscut, am fost colegi, de fapt avea un mare talent de versificator pe care el l-a pus de multe, de multe ori în slujba altor interese. Există poeme şi nu vorbesc de primele cărţi de poezie ale lui Păunescu, cu poeme excelente, vi le pot recita şi acum, dar încet, încet de la « Istoria unei secunde », Păunescu a trecut către o poezie, dacă vreţi o poezie pe care n-avea rost să o scrie. O poezie pe care putea să o înlocuiască şi era mult mai convingător articolul din ziar si articolul de gazetă. Aş da un exemplu ca să fie mai bine înteles : o poezie dupa părerea mea există, începe să existe, un poem din momentul în care nu mai poţi să parafrazezi, deci în care nu mai pot să îl spun cu lucrurile mele, poemul îmi interzice, nu pot să-l spun decât cu versul respectiv, el îmi interzice o traducere în cuvintele mele. Păi dacă iau un poem, un poem care se bucură de o bună primire din partea cititorului, de exemplu cel cu părinţii, foarte uşor îl pot transpune în proză: în acest vers poetul spune că nu ne purtăm bine faţa de parinţii noştri care ne-au dat viaţă şi nu este bine ce facem. Încă o dată, pot să spun lucrurile astea cu vorbele mele, cu vorbe din proză, deci nu văd de ce trebuie să scriem poezie sau unde este limbajul poetic.
Z.V. : A desfiintat el limbajul poetic ? A contribuit la anularea lui cu genul acesta de poezie, poezie – manifest ?
D.C. : Nu, nu a contribuit. Dacă vreţi a minat ceea ce generaţia lui, generatia ’60, ’70 făcuse complet să se uite. Generaţia lui Nichita, lui Mircea Ivănescu, Petre Stoica şi altor poeţi extraordinari, făcuse uitat şi trecuse în derizoriu şi nu numai în derizoriu, ci chiar într-o uitare completă, limbajul poeziei proletcultiste. Limbajul poeziei prolecultiste: în acest vers, poetul ne spune cum minerul X s-a dus în mină să salveze, sau ce mai ştiu eu, sau în acest vers poetul ne spune că în fiecare zi, de la zi la zi, lupta de clasă se îndârjeşte pentru că elementele duşmănoase care sunt chiaburii uneltesc din ce în ce mai tare împotriva ordinii de stat. Aceasta e o poezie. De ce să scrii o poezie cu acest conţinut, când poţi să scrii un articol ? Asta trebuie să ne lase efectiv pe gânduri, dacă nu altfel.
Literatura nu are decât morala lucrului bine scris
Z.V. : Constanţa Buzea, prima soţie a poetului a publicat un jurnal în care conferă cititorilor o altă imagine a lui Păunescu. Credeţi că genul ăsta de scriitură este legitimă ?
D.C. : Este o întrebare extrem de grea. Iaraşi o cunosc de foarte mult timp pe Constanţa Buzea. Ţin foarte mult şi la omul şi la poetul Constanţa Buzea şi nu îmi sunt străine unele experienţe prin care a trecut, deci am fost şi colegi la Amfiteatru, în fine, nu sunt deloc străin de câteva din lucrurile prin care a trecut. A scrie jurnal sau nu despre aceste lucruri ?! După părerea mea literatura nu trebuie să fie limitată la nimic. Încă o dată, literatura nu are decât morala lucrului bine scris. Este bine scris, acceptăm. Nu este bine scris ne punem întrebări despre morala scrierii ; asta este morala lucrului literar, este bine scris, este estetic, viabil, este scris cu talent şi aşa se poate scrie orice. Altfel, ar însemna să punem cenzuri. Am scăpat de cenzuri şi am reveni la ceea ce scriitorii de dinainte de ’89 ştiau foarte bine. Adică mai al dracului decât cenzura oficială, era autocenzura pe care fiecare şi-o impunea pentru că îşi zicea : « băi, dacă scriu aşa n-o să treacă, dacă scriu mai aşa, mai decolorat, poate merge ». Deci, nu-i bine. Iar lucrurile în cazul unui jurnal personal trebuie judecate cu altă măsură. E vorba de doi scriitori şi nu e vorba de o pereche oarecare.
Z.V. : Literatura româna contemporană are poetese?
D.C.: Excepţionale! Excelente! Nu sunt deloc subiectiv, dar unul dintre poeţii literaturii române la care ţin foarte mult, ţin foarte mult şi la poezia şi la literatura pe care o scrie, nu e vorba numai de poezie, e vorba şi de eseu, de memorialistică, este Ileana Mălăncioiu. Mi se pare un poet extraordinar, cu o forţă extraordinară, un om deosebit, efectiv plecată dintr-un sat argeşean. Şi-a dat un doctorat în filosofie, şi-a scris şi scrie cărţi despre mari autori filosofi şi în acelaşi timp scrie şi poezie, o poezie despre viaţă, despre moarte, dar în acelaşi timp ea înainte de ’89 a avut curajul unei poezii care, acolo, de pildă, trebuie, fac o paranteză : şi se spune că Păunescu avut şi poeme împotriva regimului. Eu i-am citit câteva poeme. Este exemplul acelor poeme, se tot citează acuma, în care el critică nişte direcţii îmbrăţişate atunci în partid. Ei! Ileana Mălăncioiu face cu totul şi cu totul altă poezie. Efectiv, ea construieşte nişte alegorii extraordinare, care să expună situaţia noastră din acele vremuri. Apelează la nişte elemente de imaginaţie, noi suntem în poemele ei ca nişte robi faraonici şi suntem precum poporul obligat să ia calea exilului, deci nişte imagini extrem de puternice pentru a sugera nişte realităţi. Asta este poezie. Nu este vorba numai de Ileana Mălăncioiu, ci şi de Angela Marinescu care şi ea este o poetă deosebită ; dintre generaţiile mai tinere, Marta Petreu. În generaţiile mai tinere, cred că sunt mai multe poete bune, decât poeţi. Sunt mai serioase, mai cu miez.
Z.V.: L-am uitat pe poetul Ioan Flora?
D.C.: Nu l-am uitat. El este prezent şi în memoriile noastre şi în multe lucruri. Flora este un poet despre care e momentul să se scrie mai aplecat, e momentul să se scrie trecând la o analiză mai pertinentă a operei lui poetice, pentru că, atâta timp cât trăia, omul parcă umplea locul cu simpla lui prezenţă. Flora era unul dintre acei poeţi atât de prezenţi, atât de vital, te făcea să te gândeşti să laşi poezia lui cam pe al doilea plan. E, acum nemaifiind Flora, cred că poezia lui trebuie să revină pe primul plan şi că este momentul să se scrie despre ea, aşa cum această poezie o merită. După cum ştiu, chiar Muzeul Naţional al Literaturii Române pregăteşte o seară Ion Flora în care se vor citi şi poeme şi se vor asculta şi aprecieri despre poezia acestui drag poet.
Nu poţi să fii de dreapta şi să spui « jos Băsescu ». E o contradicţie.
Z.V. : Cum vedeţi evoluţia presei româneşti , având în vedere că foarte multe cotidiane au dispărut de pe piaţa, printul a evoluat către varianta on-line ?
D.C. : Eu cred şi n-aş vrea să fiu rău, însă presa românească şi-a cam făcut-o cu propria mână. Pentru ca ajunsese atât de partizană, încât pentru mulţi oameni nu mai era de citit. Eu de pildă, de unde acum caţiva ani cumpăram şi eram abonat la trei, patru publicaţii, încet, încet am renunţat la ele, mă mai uit pe internet, deşi îmi place să citesc ziarul aşa cum se citeşte, cu foşnetul hârtiei. Presa nu e vinovată pentru că a devenit partizană, ci pentru faptul că nu a recunoscut deschis aceste lucruri. Cum este în străinătate : nu vom citi niciodată într-un Le Figaro poziţii de stânga, aşa cum în Le Monde n-o să citim poziţii extremiste. Aceeaşi structură o are şi presa americană şi cea engleză, oriunde doriţi să vă îndreptaţi atenţia. Presa ar trebui să aibă o ţinută, o linie, nu să slalomeze la infinit. Doar pentru o lozincă de genul « jos Băsescu », trebuie să dai şi în stânga şi în dreapta. A spune « jos Băsescu » poate să însemne ca eşti de stânga, dar nu poţi să fii de dreapta şi să spui « jos Băsescu ». E o contradicţie. Cât de mare ar fi frecuşul între partide nu poţi să spui asta pentru că te contrazici pe tine însuţi. Din acest punct de vedere cred că o transparenţă mai mare a presei ar ajuta, o moralitate pentru că nimeni nu ignoră că presa are patroni, însă aceştia ar trebui să fie mult mai tansparenţi şi mult mai puţin vizibili.
Presa socială duce lipsa de condeie talentate
Şi trebuie să spunem că presa politică, presa socială duce lipsa de condeie talentate. Prea uşor s-a pătruns în presă. Prea multă lume s-a transformat în ziarişti ; e plină lumea de analişti, de tot felul de nume dintr-astea cu glazură şi de fapt ei sunt de-abia nişte bieţi baieţi şi fetiţe, ieşiţi de pe porţile şcolii. Prea uşor fiecare are părere personală. Personal sunt uimit că fiecare în ţara asta are păreri. A avea păreri, opinii înseamnă că trăim într-o democraţie şi nu într-o dictatură cum vor unii să ne facă să credem, dar a avea părere înseamnă a avea şi argumente. Dar a avea părere, aşa numai pentru că eşti Gică contra, e o tâmpenie. Există păreri de două feluri : părerea argumentată, intelectuală şi cea de Gică contra. Trebuie luat şi acest aspect în consideraţie.
Sunt uimit, răvăşit că în mass media, oameni care sunt agronomi, altul e contabil, sau altul specialist în cosmetică sau nu ştiu ce, toţi ăştia la un loc pot să se exprime despre economie, în egală măsură despre politică, finanţe şi despre cultură, ei pot trata orice subiect. Nu poţi să faci cosmetică şi să fii şi finanţist. Toată lumea crede că poate ocupa orice loc şi că o opinie urechistă este o opinie intelectuală.
Categoric, sunt cărţi care n-au nevoie de critică
Z.V. : Vă vom provoca : Alexantru Bogdan Stănescu într-un interviu la Ziuaveche.ro, cu Iolanda Malamen, spunea că oamenii n-ar mai trebui să citească deloc critică. Să citească direct cartea şi să nu mai ţină cont de părerea criticilor. A mers până acolo încât a spus că ar trebui să dispară critica de întâmpinare. E o tendinţa de marginalizare a criticii?
D. C.: E o părere şi hai să spunem lucrurilor pe nume: în genere este părerea scriitorilor frustraţi. Frustraţi că încă nu s-a scris despre ei într-un mod elogios, frustraţi de faptul că unii au ce scrie, că alţii nu şi atunci e simplu ! Ce nevoie mai avem de critici! Lucrurile nu stau chiar aşa : categoric sunt cărţi care n-au nevoie de critică. Sunt cărţile de consum în care e nevoie numai de reclamă, este ceea ce citiţi pe pagina a patra a unei cărţi cum că este o acţiune fascinantă şi nu poţi să o laşi din mână. Asta este tot ce se poate scrie despre cartea respectivă. Dar sunt şi cărţi care depăşesc nivelul de înţelegere al multor cititori. Criticul este un specialist. Vrem, nu vrem, el rămâne un specialist al lecturii. Ori dacă eşti interesat de cărţi, care pun probleme de la stil până la cele de tehnică literară, citirea criticii este necesară. Şi nu numai atâta. Eu cred că în ultimele decenii ale secolului pe care tocmai l-am părăsit, s-a pus mare preţ pe teorie şi critică literară. În critica literară există lucruri la fel de fascinante pe cât pot fi şi în ficţiune. Din contră, literatura română actuală suferă de prea puţină întâmpinare critică. E bine că se publică mult şi trebuie lăsaţi oamenii să publice. În loc să facă prostii, e mai bine să publice, nu trebuie să le punem pumnul în gură, dar în acelaşi timp trebuie să învăţăm să facem diferenţa între o literatură bună şi mimarea literaturii. A devenit foarte uşoara mimarea literaturii.
Z.V. : Legat de acest subiect : deunăzi celebrissima Mihaela Rădulescu spunea ca ea a vândut mai multe cărţi decât Orhan Pamuk. Din start se pune pe acelaşi plan cu o somitate ca Pamuk, e legitim ?
D.C. : Nu e nevoie să ne legăm de nume concrete. Ar fi o pierdere de energie. Trebuie analizate câteva principii concrete. Criteriul vandabilitaţii este un criteriu absolut onorabil, totuşi nu este un criteriu de valoare. E onorabil, se pot da şi premii pentru vânzările de carte, dar în aceleaşi categorii. Adică, nu poţi să pui un boxer de 60 de kg să se bată cu unul de 100. Nu pot pune o carte construită cu o anumită pregătire şi estetică literară să lupte cu una scrisă comercial, făcută pentru a fi cumpărată. Sunt două lucruri diferite. Şi mai este aspectul talentului. Poţi avea sau nu. Talentul nu ocoleşte, ca sa-l parafrazăm pe Caragiale : «Boala nu ocoleşte, madam ! », spune un personaj. Publicarea cărţii este aproape un blazon. Politicienii tânjesc să publice, la fel ca şi cei din show-biz. Şi ei îşi dau seama ca această glorie a televizorului este trecătoare şi încep să publice, încearcă să-şi pună câteva cărămizi la o glorie mai perenă, care este gloria cărţii. Aşa se apucă să scrie cărţi. Şi dacă îi supunem criticii trebuie să-i supunem aşa cum îi supunem pe toţi.
Z.V. : Revista Luceafărul ?
D.C. : Acuma mi-e jenă să vorbesc eu despre ea. Pot să spun că am o părere bună despre felul cum apare, despre conţinutul ei. Sunt oameni care îmi vorbesc de bine despre revistă, că lucrurile arată bine. Sigur că ele pot arată şi mai bine, cam ştiu ce trebuie şi vă daţi seama, vorbesc din interiorul lucrurilor, de multe ori îmi trebuie mai multă critică şi îmi este greu să o găsesc, îmi este greu să găsesc oameni tineri care să vrea să îmbrăţişeze cu devotament această meserie de critic. Dar marea problemă a revistelor şi vorbim aici de cele literare şi nu de cele ca Libertatea sau Click, marea problemă pe care numai o intervenţie a statului o poate rezolva, este cea a difuzării. Au existat nişte promisiuni atunci când erau nişte mişcări la Rodipet, însă nu s-a finalizat nimic. După părerea mea, o intervenţie a statului, prin Ministerul Culturii, o legislaţie mai bună poate ajuta difuzarea revistelor literare. Bibliotecile locale, municipale nu au fonduri suficiente pentru a se abona la revistele literare. Şi e o problemă. Vorbim de accesul la literatură şi cultură.
