Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Dan Culcer: Locuiesc in Franta, cum as locui la Bistrita sau Sibiu

Dan Culcer: Locuiesc in Franta, cum as locui la Bistrita sau Sibiu

scris de Ziua Veche
33 afisari

Dan CulcerProzator, poet, eseist, istoric si jurnalist literar, Dan Culcer s-a nascut la 15 iunie 1941 la Sulina, dintr-o familie de ardeleni aflati in refugiu, dupa Dictatul de la Viena. Urmeaza studii universitare de limba si literatura romana la Cluj-Napoca. Este fondator al revistei Vatra din Targu-Mures (in mai 1971). Emigreaza si beneficiaza de statutul de refugiat politic in Franta din octombrie 1987 pana in 1992, cand obtine cetatenia franceza. Dupa cateva stagii de formare in domeniul utilizarii ordinatoarelor in presa, devine el insusi formator si lucreaza la Paris intermitent pentru CFPJ -Centre de formation et perfectionnement des journalistes, in calitate de conferentiar-ziarist.


Face ziaristica ocazionala si prost retribuita la posturile de radio franceze (Radio France International- RFI, serviciul roman) si engleze (BBC, serviciul roman), sau neretribuita – la Radio Solidarnosc (un post parizian al rezistentei anticomuniste poloneze, al carui studio era langa Place du Tertre, in Montmartre, unde se intilneste cu exilatii mai vechi Dinu Zamfirescu, Antonia Constantinescu si Radu Portocala.

Infiinteaza in mai 2000 revista electronica (on line) Asymetria (http://www.asymetria.org), care se reinoieste trimestrial, cu peste 3 000 de vizite pe luna. La 7 decembrie 2000 infiinteaza grupul de discutii Yahoo : ”Societatea de maine”, care reia titlul unei reviste clujene de sociologie din anii 1920-1925, fondata de Ion Clopotel.

Fondeaza la 13 mai 1991, impreuna cu alti ziaristi romani din exil, Asociatia Jurnalistilor Romani-Ouest, cu sediul la Paris.

 Iolanda Malamen:. Dan Culcer, presupunand ca ti-ai dori reintoarcerea definitiva in

Romania, ce motiv puternic, te-ar impiedica sa revii?

 Dan Culcer: La prima vedere, singurul motiv care ma impiedica sa ma intorc in Romania este de natura personala, familiala. Sunt casatorit din 1994 cu o frantuzoaica, care, dincolo de faptul ca nu stie sa vorbeasca romaneste, desi intelege, are aici, in tara Francilor, toate legaturile de familie, asa cum si eu le am pe ale mele tot aici, acum. Fiul, fiicele, nepotii, nepoatele traiesc in Franta. Ramura, care s-a dislocat odata cu mine in 1987, a Culcerestilor, se va insera peste decenii genealogice in zona pariziana. In Romania nu mai am decat putinii mei prieteni de totdeauna si mormintele alor mei, parinti, bunici, strabunici.

La a doua vedere, dificultatea vine din starea de inadaptare pe care o traiesc. Asa cum o vad acum, Romania, ca peisaj social si moral, ba chiar, in anumite zone, geografic, are aspectul ambiguu al unui hibrid, un soi de clon al Romaniei comuniste corcit cu himera Romaniei Restauratiei capitaliste.

In fine, sunt un pensionar cu un venit modest, aici exista un sistem de securitate sociala care compenseaza necazurile varstei care au sosit.

Dar am un motiv puternic sa ma implic, chiar de la distanta, in viata sociala si politica a Romaniei, pe care o vad incremenita, in fata dificultatii de a iesi din inertia aparentei lipse de solutii. De aceea fac publicistica si urmaresc cu atentie realitatile, de la o distanta care imi permite sa nu ma las amagit, orbit de detalii. O revista culturala si critica pe care o realizez de zece ani, Asymetria, exclusiv pe Internet, un grup de discutii, Societatea de maine, pe yahoo, un blog intitulat Ardealul nostru, pe Google. Sunt deci in Romania, poate mai mult decat alti cetateni care, coplesiti de griji, nu mai au forta si ragazul sa se gandeasca la altceva decat la ziua de maine, nu si la ziua de poimaine sau la ziua de apoi.

 I.M. Biografia ta, pana la parasirea tarii (1987), nu a fost nici pe departe cea a unui scriitor comod, adaptat si obedient cutumelor vigilente, securiste. Era lumea scriitoriceasca din acei ani (judecata in globalitatea ei), mai mult o lume a prefacatoriilor si a cameleonismului? Sau putem astazi, dupa 21 de ani, sa dam totusi cezarului ce este al lui?

 D.C. Episodul biografic care a durat de la fondarea revistei Vatra, unde am lucrat ca redactor, pana la plecarea mea din tara (1971-1987) este incheiat demult. Imaginea lui a devenit pentru mine cetoasa si ambigua, fiindca amintirea detaliilor cunoscute se estompeaza, in vreme ce detalii uitate, necunoscute se itesc din documentele create sau pastrate de securitate, in dosarul de urmarire informativa pe care mi l-au consacrat. Dosar pe care l-am publicat aproape integral pe Internet, dar care nu poate fi corect interpretat fara notele mele de subsol. Sper sa nu parasesc aceasta lume inainte de a le redacta.

Nu stiu cine ar fi sau cine este cezarul caruia ar trebui sa-i dam ceva. Vrei sa spui ca am putea recunoaste, intre noi, sau sa demonstram celor care nu ne cunosc, ca lumea scriitoriceasca nu a fost asa cum spui, o lume a prefacatoriilor, a cameleonismului?

 I.M. Sa admitem, ca nu a fost chiar toata asa…

 D.C Ramane literatura. Scriitorii sunt muritori. Cercetarile mele privind raporturile dintre scriitori si institutiile puterii comuniste, Partidul si Securitatea, mi-au permis sa fiu mai nuantat sI, in acelasi timp mult mai critic cu privire la sistemul de colaborare, de compromisuri, de conivente dintre activistii de partid si scriitori, dintre securisti si scriitori, nu doar in calitate de informatori ci si de simpli profitori ai unor relatii de complicitate tacita.

Nu pot judeca global, nu pot ignora devenirea, modificarile in statutul social al unor scriitori, in statutul social al profesiei. Stii bine ca profesia aceasta de scriitor nu exista in nomenclatorul profesiilor din Romania inainte de 1990. Iti mai aduci aminte ca un critic sau un prozator care nu avea o slujba, daca nu era agreat de regim, putea fi acuzat de parizitism social, inchis sau santajat pe acest temei?

 I.M. Sigur, imi aduc aminte, nu fara un gust amar.

 D.C. Dosarele de cadre ale securistilor si activistilor de partid nu sunt publice. Desi ei au organizat teroare si apoi controlul social, cenzura. Victimele au fost altele. Printre ele, scriitorii. Chiar si unii dintre cei care au fost si informatori. Dar defaimarea scriitorilor, asa cum este practicata prin ziare, de tot felul de istorici improvizati, este o operatie extrem de daunatoare raportului pozitiv dintre autor si cititori. Se omite reconstituirea contextelor, biografiilor, accidentelor politice grave care au marcat unele existente.

 I.M. Multi erau scriitori de valoare, si atunci se nasc noi intrebari.

 D.C. Constiinta propriei valori i-a facut pe unii sa colaboreze, pentru a se putea realiza. Scriitorii care au avut slabiciunea de a accepta sub santaj sa devina informatori nu pot fi judecati, clasati in aceeasi categorie cu cei care au turnat vioi, fie din dorinta de a obtine sau mentine privilegii, fie din aceea de a sluji, in numele unui patriotism de parada, o stapinire care se declara nationalista, dar pentru care singurul criteriu de actiune era mentinerea puterii.

 I.M. Am citit cu interes UTOPIA (Texte pentru o stare) cartea ta de poeme bilingva (romana si maghiara) aparuta de curind la Editura ARDEALUL&ASYMETRIA-Targu Mures&Elancourt 2010, tradusa de Cseke Gabor. Ea este un fel de jurnal, trecut-prezent, al unor marturisiri rascolitoare. Polivalenta ta literara te-a ajutat sa nu te impotmolesti intr-o formula sau alta?

 D.C. Trecerea de la poezie la proza (voi lasa critica fara comentariu, fiindca nu e decat subsidiar creatie), nu e saritura peste parleaz, ci invatarea, practicarea unei meserii diferite. Romanul la care lucrez se numeste ingerul rascrucilor. Voi edita prozele scurte pe care le-am scris in timp.

 I.M. Ce crezi ca au adus nou scriitorii romani stabiliti dupa 70 in Franta, chiar daca, sa spunem, nu s-au bucurat de o popularitate care sa-i plaseze in topurile vinzarilor (ca scriitorii rusi, spre exemplu)?

 D.C. Nu cred ca au adus ceva nou in Franta, ci au adus ceva literaturii romane, o vedere de departe, o alta vedere, cea a exilului. In orice caz, eventuala noutate nu a fost inregistrata vizibil in Franta. In ciuda traducerilor de care s-au bucurat Ion Pop, Dinu Flamand, Magda Carneci, Alexandru Papilian, Bujor Nedelcovici, George Astalos, Paul Goma si multi altii, nimeni nu ii inscrie in alta lista decat cea a scritorilor romani. Cei care au scris si direct in franceza, precum Maria Mailat, sunt intr-o situatie si mai ingrata, la ei acasa sunt adesea uitati, in Franta nu sunt luati in seama decat ca un fel de curiozitati, de hibrizi, de jumatati de om calari pe iepuri schiopi, chiar daca uneori, datorita unui efort de marketing bine dirijat, se bucura de cateva cronichete favorabile, onorabile. Singurul scriitor roman care, in ultimele trei decenii si-a construit si un destin occidental real este dramaturgul Matei Visniec. Asta fiindca a inteles la timp ca in Franta se intra prin Anglia si Germania, unde a lucrat cu agenti literari, profesiune inexistenta in Franta. Am vazut un spectacol la Paris, cu o piesa de Visniec, Trupul femeii ca un camp de lupta, unde spectatorii au fost cuprinsi de starea de catharsis pe care doar o tragedie adevarata o poate induce in om. E mare lucru si rar.

 I.M. Este ASYMETRIA, revista infiintata de tine, un mod de-a opera cu realitatile cele mai incomode? Ai conceput-o ca pe un protest?.

 D.C. ASYMETRIA are 20 de ani. Este un protest, dar mai ales un spatiu de diversitate si libertate. Nu e o revista de literatura ci de atitudine. Acum voi trece la etapa superioara. O editura, unde sper sa pot scoate zece volume, in format electronic, de vanzare pe Internet. stii ca asa ceva exista de multa vreme in Romania? LiterArt. Excelenta initiativa si carti frumoase. Sper sa pot invata de la ei.

 I.M. La cat de proteica este lumea in care traim, nu este oare literatura la fel de schimbatoare?

 D.C. Nu e atat de schimbatoare cum am vrea, poate. Cata inertie a formelor! Ce s-a mai inventat dupa sonet, rondel, balada, haiku, roman, tragedie, comedie, nuvela, fabula. Nu vezi ca nu misca de secole nimic. Iar acel lucru care este ceva ce nu se stie ce este, post-modernismul, nu este decat o eticheta ca atatea altele. O evoc aici cu recunostinta pe profesoara mea de franceza de la facultate, Lidia Bote, autoarea unei carti despre poezia simbolista, sotia lui Adrian Marino, care obisnuia sa-l citeze pe Jean Cocteau : «Les objets de l’esprit, pareille a des bananes, doivent se consommer sur place.» Dar tot el zicea cam asa : «On ne peut pas s’enivrer avec les étiquettes des bouteils.»

 I.M. Care-i prejudecata cea mai nemeritata pe care Occidentul si-a mentinut-o fata de fostele tari comuniste?

 D.C. Aceea ca sunt «foste» tari comuniste, cand sunt pe cale de a deveni doar «foste tari» pe cale de a fi colonizate, desmembrate, devalizate, tocmai cand li se paruse ca scapa de jugul ocupantilor.

 I.M. Si acum, in incheiere, as vrea sa vorbesti despre drama identitatii scriitorului, constrans candva sa-si paraseasca propria limba.

 D.C. Am incercat sa imblanzesc aceasta limba veche-noua, ca sa nu ma devore cand intru in cusca ei. Am aceeasi relatie cu franceza ca imblinzitorul cu fiara ce se lasa aparent controlata, dar care il poate sfarteca oricand, salbaticiunea ei fiind imprevizibila. Cred ca este o iluzie, provocata de impunerea modelului clasic, ca franceza ar fi o limba structurata, stapanita, purtatoare de rationalism intrinsec. Doua serii de texte imi pot da dreptate : discursurile ucigase ale revolutionarilor de la 1789 si scrierile lui Louis Ferdinand Céline. Iar pentru prezent, slangul incendiar al periferiilor urbane.

Nu mi-am parasit limba. Am inteles-o mai bine, am fost scutit de o parte din efectele invaziei recente a anglicismelor nedigerate, nu am adoptat nici frantuzisme, in scris le integrez daca vreau sa obtin un efect stilistic. Vorbesc romaneste fara accent franc.

Nu mi-am parasit nici macar tara. Locuiesc in Franta, cum as locui la Bistrita sau la Sibiu, unde arhitectura e inca marcata de stilul urban sasesc, sau la Oradea. Am plecat spre Franta si, cum am mai spus undeva, nu am ajuns. Poate am ajuns totusi doar aici, unde locuiesc.

Franta e mare, nu o cunosc, cu cateva exceptii- vulcanii din Auvergne, platoul granitic al Bretaniei, dealurile dintre Auxerre si Dijon, care seamana cu cele ale Ardealului, cu viile dintre Sighisoara si Blaj, pe care acum le vad abandonate, paraginite, ca si cum locuitorii le-ar fi parasit de frica ciumei.

In acest «spatiu-mioritic» transferat simbolic, ne-am cumparat o casa, in centrul unui sat de 300 de locuitori, candva locuit de italieni cioplitori de piatra, loc unde suntem tolerati, eventual simpatizatI, dar niciodata integrati.

Nu am devenit scriitor francez, nu fiindca nu am fost acceptat de aceasta cultura, dupa ce m-as fi strofocat sa ma integrez, iar acum as declara ca strugurii sunt acri. Dar nu am nici visat, nici vrut sa devin un scriitor francez. Nimeni nu poate sa-si paraseasca pielea si sa umble vulnerabil, gol, lasandu-si pielea veche ca o coaja naparlita de naparca. Naparcilor le creste integral o piele noua. Nu si omului.

 I.M. Sa ne bucuram asadar ca literatura nu si-a uzat inca iluzia ca va schimba cate ceva in lumea asta!

 D.C.Sa ne bucuram, desi nu cred ca este o iluzie: daca nu ar fi decat cazul, e drept exceptional pentru secolul XX, al operei integrale a lui Soljenitin, La noi se vede ca prea multi scriitori nu mai cred in misiunea lor si ajung sa fie doar niste vrajitori care si-au pierdut darul, dar continua sa amestece elixiruri, convinsi si convingind, scepticii sau naivii, ca iluzia iluziei e ersatzul sau produsul placebo salvator pentru literatura. Cazul notoriu este Mircea Cartarescu.

Salvarea literaturii se intrevede, pentru mine, pe drumul cu pericole, cu poduri sub care pazesc balauri, care duce la lumea de dincolo de padurea de argint sau de aur, cum zice prietenul meu Ovidiu B., imagine valurita, a acesteia, unde traim, tragica, crincena, nedesavarsita, frumoasa, perfectibila si asimetrica.

 (articol aparut in saptamnalul ziuaveche.ro nr.21)

 

0 comentariu

Andrei Plesu 09-11-2010 - 11:37

Sa renunte in primul rand ei la cele 500 de focoase nucleare, cu care ameninta si Europa, si dupa aia sa le ceara iranienilor sa nu mai produca arme nucleare.

Titi 09-11-2010 - 12:03

Cand au amenintat evreii Europa,mai gagauta.Evreii spun ca trebue nimiciti necredinciosii????Stii ce spune Islamul in ideia razboiului Sfant.Ca necrediniciosii si evreii trebue distrusi.
Pe cine vrei tu sa aperi mai pui de lepra?

Titi 09-11-2010 - 12:06

Plesule ai asistat personal la numaratoarea celor 500 focoase nucleare????
Hai mai fratilor,incepeti sa fiti mai intelepti nu jucatori de barbut pe marginea trotuarului!

Victor Radulescu 09-11-2010 - 19:44

… de ce ar avea SUA, URSS / Rusia, China sau oricare alta putere dreptul de a dicta in afara teritoriului propriu?

Victor Radulescu 09-11-2010 - 19:57

… „a scoate castanele din foc cu mana altuia”.

(citatul din ziua veche: „(…) precizând, într-o convorbire cu vicepreşedintele Joseph Biden, că Iranul nu poate fi oprit de la a dezvolta arme nucleare decât prin forţă militară.”)

Daca ovreii sunt atat de convinsi ca sunt amenintati (desi eu cred ca e vorba strict de paranoia colectiva) de ce nu iau singuri „problema in mana”? Cumva le este mai bine daca mor cateva zeci sau sute de mii de „goim” in locul „alesilor”?

YAKOV 10-11-2010 - 03:28

Noi (romanii) ne simtim oricum amenintati de forta nucleara a Israelului, din moment ce Israelul ne poate pulveriza in orice moment, fara sa se teama de represalii pe masura din partea noastra.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult