Iolanda Malamen: Candid Stoica, aţi scris o carte, ,,Acele lucruri aiuritoare care se petrec in spatele scenei”, pe care cu siguranta viseaza sa o scrie multi dintre actorii de teatru, o carte in care memoria faptelor scenice a fost provocata sa iasa la suprafata. Stiu de asemenea, ca sunteti un prozator si un dramaturg exersat. As vrea sa vorbiti despre aceasta a doua profesie: scrisul. Luand-o, cum s-ar spune, metodic, de la inceputuri…
Candid Stoica: La doi ani dupa ce am ajuns la Teatrul de Comedie (veneam de la Teatrul din Piatra-Neamt si de la Teatrul din Ploiesti), intr-o sedinta am fost propus sa ma ocup de un stand de carti. Exista pe atunci cartea la “locul de munca” si, cu ocazia asta dincolo de scena, in particular am intrat in contact cu colegii mei din teatru. Cu ocazia asta, propunandu-le carti de citit, le aflam gusturile, preferintele si bineinteles iubirile calofile. Timp de peste 20 de ani am avut aceasta ocupatie paralela cu meseria mea de actor. Intre timp, frecventand un cenaclu unde eram doar simplu auditor, am fost indemnat sa citesc si eu ceva din propriile mele produse literare. Cum nu scrisesem inca nimic, am fost rugat sa povestesc si am povestit pataniile pe care le-am trait odata cu infiintarea standului de carti si cu vanzarea lor in Teatrul de Comedie. Cei care m-au ascultat au ras, s-au amuzat si m-au indemnat sa merg acasa si sa scriu toata intamplarea. Asa am si facut. La urmatoarea intalnire am citit ceea ce povestisem cateva zile mai devreme si am avut surpriza sa constat ca nu am avut acelasi succes – Ceea ce ai povestit data trecuta era succulent plin de haz, neasteptat. ,,Ceea ce ai citit acum este ceva banal, demn de Urzica”. Du-te acasa si refa textul! M-am dus acasa, am refacut textul, dar fara succes si lucrurile s-au repetat. Povesteam si toata lumea se amuza, ma duceam acasa, scriam, ma intorceam, si rezultatul era dezamagitor, dar cativa oameni din cenaclul si un foarte bun prieten, domnul Turturica, au avut ambitia sa ma faca “scriitor” – ,,Decat sa stai in cafenele, restaurante, sa faci hau-hau la televiziune, mai bine te duci acasa, reinvata limba romana si scrie tot ce ai patit”. Asa se face ca timp de peste 20 de ani am inceput sa notez intamplari din teatru, de la restaurant, de la repetitii, de la spectacole, toate alternate cu discutiile “filozofice” despre carti, bineinteles cu colegii mei. Asta e esenta cartii. Tarziu dupa evenimentele din ’89 printr-o intamplare fericita am ajuns sa citesc fragmente din asa zisul jurnal, la restaurantul ,,Mofturi” tinut chiar de scriitoarea… Iolanda Malamen.
I.M. Ati fost ovationat de fiecare data cand ati citit. Cenaclu de proza, initiat si condus de cunoscutul scriitor si jurnalist Constantin Stan, este o amintire draga mie.…L-ati frecventat cu entuziasm. Meritul meu a fost doar cel de gazda consecventa. S-a tiparit si o antologie, ,,Desant 2” ,(amintind de primul ,,Desant,, aparuta in anii 80, cu binefacatoarul aport al lui Ov. S.Crohmalniceanu), cu autori care au citit acolo, pe parcursul a doi ani.
C.S. Am avut iara succes, iar unul dintre auditori, care s-a dovedit a fi proprietar de tipografie, mi-a propus sa imi tiparesca o carte daca, intr-adevar, am vreuna finalizata. M-am apucat sa trec de pe caiete in calculator (intre timp imi cumparasem unul) toate insemnarile mele facute timp de 20 de ani. Si, am constant cu groaza ca sunt peste 1500 de pagini…
I.M. Pagini care abunda in intamplari reale, portretizari, istorii pline de savoare, situatii limita, date economice, administrative, toate avand datul cultural al perioadelor respective.
C.S. Rasfoind cartile si trecandu-le in calculator, m-am ingrozit cat de alandala fusesera trecute in miezul noptilor cind erau scrise cu febrilitate. Cateodata nici nu reuseam sa descifrez cam tot ce scrisem. A fost o munca intensa ca sa ordonez, sa corectez materialul din caiete. La 2-3 luni, domnul Ifrin, proprietarul tipografiei, imi telefona si mă chestiona cum mai stau cu cartea, si eu, asemeni poetului “Nichita Stanescu”, ii spuneam: ,,mai lasa-ma o saptamana, o zi, un minut, o secunda”. Si asa a trecut un an si, la ultimul telefon al tipografului, i-am spus ca am terminat cartea – Da, a zis el, numai ca eu am vandut tipografia, dar o sa va ajut gasidu-va alta. Si m-a dus la un venerabil domn care s-a recomandat Achim. Nu am avut de lucru si l-am intrebat daca nu cumva e Achim ala care il urmarea zilnic pe Paul Goma (citisem pe internet dosarul lui de urmarire)
I.M. Acelasi Achim care pe vremuri ii tinea sub supraveghere pe membrii USR? .
C.S. Chiar el! Dintr-o pornire aproape de neinteles, am refuzat sa imi publice el cartea, desi el insusi era ingrozit de dimensiunea ei si imi spusese deja ca nu are timp de asa ceva. Am plecat cu manuscrisul in brate, dar domnul Ifrim, un idealist invederat, m-a cautat peste cateva zile impreuna cu un editor care s-a oferit generos sa imi publcie cartea.
– Publicati-o i-am spus! Aveti invoire de la mine.
– ,,O public, numai ca nu am bani”.
Atunci a inceput o goana nebuna dupa sponsorizari. Dupa asidui cautari am gasit in persoana domnului N. Atonescu, un sponsor generos si iubitor de cultura, suma trebuincioasa tipariri cartii si in 9 februarie 2009 am facut lansarea ei, in holul Teatrului de Comedie. Lansare cu iz comic pentru ca cei invitati sa prezinte cartea nu o citisera, editorul aducand intreg tirajul chiar atunci.
-Despre ce scrii in cartea ta, m-a intrebat Dinu Grigorescu.
-Ce sa scriu, despre spanacul din teatru.
-500 de pagini in format mare, care de fapt sunt peste o mie de pagini, asta numesti tu spanac? Si mi-a dat cu tomul masiv in cap. Am dat autografe, am fost emotionat pana la lacrimi de cuvintele calde pe care le rosteau cei invitati, cititand pe furis fragmente din carte.
– Ai scris si despre mine in cartea asta, ma intrebau aproape zilnic colegii.
– Nu cred, le raspundeam unora
-Atunci nu am sa o cumpar. Daca nu ai scris despre mine, inseamna ca nu este ceva important.
N-am indraznit din primul moment sa-i cer o prefata maestrului Radu Beligan
I.M. Cartea nu se prea gaseste la vanzare, din cauza tirajului aproape obscur..
C.S. Asa este! Dar a ajuns din fericire in cateva librarii, la casieria Teatrului de Comedie, la chioscul de la Muzeul Literaturii Romane si… in mainile prietenilor. In fiecare zi primesc telefoane de la diverse persoane, unele total necunoscute care ma intreaba insistent: ,,Cine este M.C, cine este D.R?”. Cateodata devualez numele, uneori spun diplomatic ca am uitat.
I.M. Ce pacat ca, de ani buni, carti care ar putea starni interesul publicului apar, din cauze financiare, in tiraje infime….
Emotionanta prefata facuta cartii de Radu Beligan.
C.S. N-am indraznit din primul moment sa-i cer o prefata, dar la insistentele editorului, Ioan Gabriel Pusaca, am telefonat maestrului si, cu jumatate de glas, l-am rugat sa scrie cateva randuri despre cartea mea.
– ,,De ce doar cateva randuri? Scriem cateva pagini.,,
I-am dat manuscrisul, apoi am tremurat o noapte intreaga, gandindu-ma cum va reactiona la cateva note mai acide din manuscris. Dar domnia sa, cu o mare generozitate, s-a facut ca nu observa micile mele intepaturi si mi-a scris o pagina emotionanta , laudandu-mi la superlativ manuscrisul. ,,Eu am crezut ca a facut-o de complezenta (mi-au spus multi prieteni dupa ce au citit cartea), dar constat ca ,,intr-adevar e bine scrisa”.
I.M. Nu numai ca este bine scrisa, dar cotidianul relationeaza in ea echilibrat, cu forfota personajelor si a intamplarilor..
Ati continuat sa scrieti la acest masiv jurnal si dupa 89?
C.S. Mai am o mie de pagini, cam… 15 ani…(sic!)
Regret ca evenimentele din 89 m-au gasit deja la o virsta inaintata
I.M. O, intr-adevar un tur de forta! Ati stat cu cenzura comunista adesea deasupra capului, ca o ghilotina. Face parte din ,,repertoriul” intunecat al teatrului romanesc. V-a afectat lucrul asta?
C.S. Au fost doua momente in care cenzura si-a facut simtita prezenta in forta: in 1971 a suspendat un spectacol al Teatrului de Comedie, cu piesa lui Dumitru Solomon, ,,Fata Morgana”, cand directorul de atunci al teatrului, Lucian Giurchescu, a scapat ca prin minune de destituire. Al doilea moment a fost in 80, cand spectacolul lui Alexandru Tocilescu, cu piesa lui Tudor Popescu ,,Concurs de frumusete”, a fost etichetat nici mai mult nici mai putin ca fiind ,,un atac impotriva sefului statului”. Cu aceasta ocazie s-a intrunit celebra ,,comisie de verificare a spectacolelor” , compusa din 2000 de oameni. Spectacolul s-a putut juca cu un success enorm, numai in urma unor mici ,,schimbari inteligente” ale autorului si ale regizorului, dar, la un momentdat, la interventia primarului Pana, a fost pana la urma interzis.
-,,Voi nu vedeti ca astia isi bat joc de noi, tovarase Dumitru Chesa? (secretarul de partid al teatrului)
-De care noi, tovarase primar?
-De noi, comunistii.
Asta ca sa nu pomenim sicanele zilnice mai marunte, dar la fel de demoralizante.
I.M. Aveti vreun regret legat de profesia de actor, Candid Stoica?
C.S. Nu regret decat un singur fapt: acela ca evenimentele din decembrie 89 au venit cand eu eram deja la o varsta inaintata, ca sa pot sa-mi croiesc un alt drum, spre exemplu un teatru particular, sa scriu mai multe carti, si chiar piese de teatru. De curand, la sugestia unor cititori, am scris doua piese care au ca eroi personaje din carte: dramaturgul Teodor Mazilu, unul dintre oamenii pe care i-am iubit si i-am pretuit si a carui disparitie o resimt si astazi dureros, Mircea Septilici, Lucia Sturza Bulandra s.a.m.d.
I.M. Sunteti, cum e si firesc, foarte atasat Teatrului de Comedie, care in ultimii ani s-a impus valoric cu o forta artistica extraordinara.
C.S. Teatrul de Comedie este unul din cele mai interesante teritorii culturale si, a devenit in ultimul timp un spatiu privilegiat pentru tinerele talente. Asta si datorita talentului managerial al colegului George Mihaita. El a descoperit (secretul lui Polichinelle) ca un teatru realmente interesant nu se poate face decat cu actori talentati si cu regizori extraordinari.
I.M. Este teatrul romanesc, in momentul de fata, stapan pe propriile simtiri, pe propriul destin? Este reasezat, asadar, in matca lui?
C.S. Unul din factorii principali care a reasezat teatrul este interesul mare al publicului pentru actul teatral. Joc intr-un spectacol la comedie, ,,Casa Zoicai” , cu sala arhiplina si cu o cerere mare de bilete. Peste tot, in tara, in majoritatea teatrelor sunt spectacole bune si foarte bune, la care publicul vine cu interes.
I.M.Ce veti spune in mod deosebit publicului, la intalnirea de pe 15 martie, cand practic faceti prima lansare in afara teatrului, a cartii ,,Acele lucruri aiuritoare care se petrec in spatele scenei”?
C.S. Nu stiu ce am sa spun. O sa le multumesc ca au venit, o sa citesc un fragment din carte, si o sa-i indemn sa iubeasca teatrul.
