Din când în când, libertatea presei intră în atenția colectivă, discutîndu-se despre posibila ei strangulare programată, despre obediența orientată către anume forțe politice, în fine, despre echilibristica ce se mulează perfect pe dictonul : Ubi bene ibi patria. Suntem sau nu dispuși să dăm crezare unora sau altora, ne mirăm sau ne indignăm de propriile ,,descoperiri,, care ne pun întrebări în plus vizavi de democrație, un lucru este limpede : fără existența presei ( în cei 20 de ani care-au trecut de la evenimentele din Decembrie), resemnarea, cu rădăcini atât de viguroase în sufletul și spiritul românesc, ne-ar fi făcut să ne descurcăm mult greu prin tenebrele tranziției. Și acum, sa dăm curs câtorva interesante și avizate opinii :
Constantin Stan (scriitor, eseist şi jurnalist)
De câte ori există câte-n derapaj politic, social sau monden, apare cu fatalitate întrebarea: e presa liberă în România? De câte ori câte-un patron de presă –mogul sau mogulaş – este chemat la Parchet sau este cercetat de fisc vocile celorlalţi se îngroaşă a gravitate, a dezastru, a dictatură, a lume a treia din lumea a treia a altor continente: e presa liberă? Libertatea presei este invocată ca un panaceu la soarta învăţământului românesc, a sistemului de pensii, a spitalelor insalubre, a şmecheriilor şi şmenarilor care din păcate nu se află numai la vârf ci peste tot unde se macină ceva interese în România.
Ei bine, da, presa e liberă în Rmânia. Nu vă luaţi după Bogdan Chirieac, analistul care împrumută cu milioane de euro trustul de presă la care îşi dă cu părerea, nu vă luaţi nici după otevistul care spune că-i chemat la DNA pentru că a visat cu o noapte înainte că o să fie preşedintele ţării şi ăai s-au speriat de visul lui. Libertatea presei se vede, se măsoară şi se exempligică la taraba de ziare. Există vreun ideal, vreo ideologie, vreo aspiraţie, vreo dorinţă ascunsă care să nu îşi găsească vreo întrupare în paginile unei publicaţii?
Americanii au rezolvat marea dilemă în care se mai zbate propagandistic lumea românească: “presa e liberă, ziarele – nu”. Câtă vreme avem a alege între Radu Moraru şi Mihai Gâdea nu putem spune că nu e libertate. Că aia nu e presă, asta e o altă discuţie!
Nicolae Coande (scriitor și jurnalist)
Din câte ştiu eu, da. E e dorit. Dar o fi aşa, oare ?
Acuma, că nu poate fi pretutindeni, în ţară, la fel, se poate ghici de ce. România este ea o ţară liberă în plenitudinea ei? Dacă oamenii aleargă în prezent de 20 de ori mai mult să-şi câştige existenţa, se poate înţelege că şi presa este supusă acestei… presiuni. Alergi de 20 de ori mai tare să fii liber. Depinde de feudele economice şi politice şi de rezistenţa la schimbare a diferitelor regiuni care fac România, ca şi restul Europei de Est. Peter Nadas spune asta într-un minunat eseu din cartea « Rănile bătrânului continent », apărută recent la Curtea Veche, aşa că nu voi insista. Suntem atât de liberi că suntem anarhici şi violenţi. Cine va fi următorul « ţap ispăşitor »?
Din capitala patriei vin semnale încurajatoare: puterea politică este criticată liber şi tare în diferite ziare şi pe diferite canale. Altele, o laudă şi i se închină. Cine este mai liber decât cine ? Cel care critică puterea la îndemnul tăcut al câte unui « mogul » sau cel ce aduce pioase laude unor guvernanţi care au nevoie de « limbi » ca de aer? Nu mai vorbesc de propagandă. Românul s-a născut propagandist, se ştie. Presa interbelică abunda în economioane aduse lui Carol II, dar şi în atacuri dure la adresa camarilei sale. Exista o Elenă şi atunci, ca şi mai târziu. Bărbaţii se schimbă, femeile, ca şi presa, par să fie acelaşi.
Mai bine să vorbesc din experienţa personală. Am fost publicist comentator la un ziar craiovean timp de cinci ani. Am şi această experienţă, aşadar. Scriam editorial şi articol de opinie, aproape zilnic. Făceam şi pagină de cultură. Nu am uitat că sunt scriitor, aşa că scriam ca un scriitor care vede şi spune ce vede. Ziarul era de stânga. Eu, evident, de dreapta. Nu că aş fi de dreapta, nu sunt convins să port culori politice, dar trebuia să-i critic pe Iliescu şi pe Năstase, nu ?
Sau pe Hurezeanu când se ducea consilier la Năstase.
Patronul, vechi ziarist comunist, îmi cunoştea opiniile şi le tolera. Când nu-i convenea, nu publica. Scriam, de pildă, împotriva lui Solomon, la prima lui candidatură de primar, întrucât mi se părea populist, demagog şi superfluu. Era ipocrit. Articolul nu apărea, dar a doua zi vedeam la un post tv local că dl Solomon cita din articolul meu şi-mi dădea o replică « cinstită » pe sticlă. Cum, dracu… !?
Mă duceam la patron. Ce faci, domnu’ ? Solomon e… solomonar?
Prins cu mâţa-n sac, cu raţa-n gură, îngăima ceva, că hâr, că mâr. Am plecat de acolo, când am putut. Am scos o carte din articolele alea, peste o mie, scrise la un ziar local care se visa regional. Nu am clintit conştiinţa nimănui, cred. Mi s-a părut că sunt liber să scriu ce vreau. Am fost pe dracu’. În ţara asta, libere sunt doar muştele – să bâzâie cât vor. Musca e nemuritoare, se ştie.
Ovidiu Pecican (scriitor, eseist și istoric literar)
Presiunile ce se exercită asupra presei noastre sunt de mai multe feluri.
Dintre presiunile interioare menţionez: lipsa de educaţie, lipsa de cultură şi lipsa de gust. Prima duce la agresivitate şi lipsă de amenitate. A doua duce la stupizenie, limitare, pauză de imaginaţie şi incapacitate de a placa bine, corect, echilibrat obiectul. A treia instaurează cacofonia, stridenţa, ridicolul, mahalagismul.
Dintre presiunile exterioare le notez pe cele manageriale (de leadership), economice, civice şi politice. Interesele managerului – goana după publicitate sau implicarea directă, nu dezinteresată, într-un grup de influenţă, de interese, de lobbing etc. – impun o anumită cenzură, explicită sau implicită (cel mai adeseori, ambele); şi nu doar, cum s-ar crede, în audio-vizual sau în presa cotidiană, social-politică, ci şi în lumea rarefiată şi plăpândă a revuisticii literar-artistice. Presiunile economice sunt: lipsa de lichidităţi, fluctuaţiile monedei naţionale şi ale valutei, politicile economice guvernamentale şi deciziile manageriale ale proprietarului de presă (fie ea de trust ori simplu ziar) în materie de structură şi mărime a bugetului, de încasări şi de cheltuieli, de investiţii şi profituri. Presiunile civice vin dinspre Biserică, ONG-uri, lideri de opinie şi acţionează în consens cu celelalte presiuni sau, dimpotrivă, pe dos în raport cu ele, conducând ba la populism, ba la mult suspectata corectitudine politică (impopulară, la noi, ca multe alte forme de corectitudine), coborând ştacheta sau izolând eşantioane mai slabe, de nişă, din potenţiala masă a consumatorilor. Presiunile politice vin atât dinspre dirigenţi, cât şi din zona opoziţiei; atât dinspre conducători, cât şi dinspre birocraţii de pe diversele verigi ale aparatului administrativ (România e o enormă birocraţie, încă de la prima unire modernă, din 1859, ea a format, în manieră etatistă şi într-o viziune bugetară, nu neapărat democratic deschisă către cetăţean, naţiunea română modernă.); dinspre fiecare instituţie, pentru că la noi, deşi nu există o separaţie clară între puteri, fiecare instituţie a statului are propriile politici – dizarmonice faţă de ale celorlalte instituţii (preşedinte vs. Parlament, guvern vs. Curtea Constituţională etc.). La acelaşi capitol se adaugă, pentru mai multă complexitate, şi presiunile străine (UE, SUA, NATO, transnaţionale).
Aparent liberă şi haotică, presa de la noi suferă nu de o lipsă de reglementare, ci de tare care vin dinspre moştenirea educativă, dinspre reaua aşezare a instituţiilor democrate, dinspre multiple ingerinţe şi nevoi. De mirare că, în pofida tuturor acestor lucruri, de 20 de ani încoace continuă să existe şi să mai apară ziarişti cinstiţi şi talentaţi, activi în direcţia adâncirii performanţelor profesionale şi a civismului democratic.
Constantin Severin (scriitor, publicist și pictor)
În urmă cu 6 ani puteam să răspund din interior la această incitantă întrebare, care preocupă probabil mai mult ca niciodată imaginarul nostru colectiv, de comunitate dezorientată, aproape în disoluţie. Poate are dreptate Neagu Djuvara, există semne că ne îndreptăm către un nou Ev Mediu, pe o altă spirală a evoluţiei…
Eram capabil să răspund din interior fiindcă între 1990 şi 2004 am fost şi eu jurnalist, dar mi-am dat demisia şi am părăsit pentru totdeauna presa, tocmai fiindcă simţeam atunci că îmi este încălcată nu numai libertatea de a scrie ceea ce doream, dar şi cea de a rămâne un intelectual onest şi moral. Declaraţia mea că în România aproape toţi patronii de presă sunt implicaţi în afaceri la limita legalităţii şi chiar ilegale, iar în timpul campaniilor electorale un imens flux de bani negri ajung în conturile lor, dar mai ales ’’la ciorap’’, a fost publicată pe prima pagină de un ziar local concurent, dar impactul nu a depăşit graniţele Sucevei.
Nu regret deloc că am abandonat meseria de jurnalist, mai ales după ce am văzut evoluţiile ulterioare şi marasmul actual în care se zbat mijloacele de informare în masă. Cei mai mulţi patroni de presă sunt implicaţi politic, iar unii dintre ei au fost angrenaţi de-a lungul timpului în tot felul de afaceri controversate, de aceea ei sunt preocupaţi mai mult de manevre care duc la dispariţia jurnalismului de investigaţie, mai ales în provincie, decât de asigurarea unui climat favorabil libertăţii presei. La ora actuală libertatea presei e perturbată în România de multiple interferenţe politice, de afaceri, servicii secrete, mafiote, etc.
Meseria de jurnalist este subminată chiar şi de anumiţi jurnalişti, fie corupţi, fie lipsiţi de profesionalism. Există şi ziarişti care îşi depăşesc atribuţiile de serviciu, trăind cu senzaţia greşită că presa este a patra putere în stat; în realitate presa este şi trebuie să rămână doar o contra-putere, cu o organizare şi o funcţionare independente de puterile statului, pe care trebuie să le supună unei radiografii necruţătoare, în interesul cetăţeanului şi a opiniei publice.
Ion Bogdan Lefter (scriitor si eseist)
Se pot aduce destule argumente pentru a susţine că presa românească de azi nu e „cu adevărat liberă”: puterea mediatică s-a concentrat în cîteva mari trusturi conduse de „moguli”, interesele profesionale sînt amestecate cu cele politice, unii jurnalişti se plîng că nu li se permite să spună ce au de spus – şi aşa mai departe. Sînt – însă – şi exagerări. Bunăoară, ideea că ziariştii ar trebui să scrie ce vor ei, fără să se supună unei discipline redacţionale, e fantezistă: n-ar mai exista strategie editorială, orientare ideologică, „direcţie” (în sensul maiorescian al cuvîntului). Or, cine să decidă asupra liniei unei publicaţii, a unui post de radio sau de televiziune dacă nu patronatul şi conducerea executivă?!
Merită să şi lărgim cadrul discuţiei: fiindcă peste tot în lume şi dintotdeauna au existat acuzaţii de partizanat mediatic, de manipulare politică etc. etc. „Independenţă” absolută în presă nu există, nu poate exista. Lucrurile se cuvin reformulate în alţi termeni, mai adecvaţi: dacă – de pildă – opţiunile ideologice sînt asumate transparent şi fără încălcarea unor standarde profesionale şi etice minimale, atunci putem vorbi despre instituţii de presă serioase, credibile şi rezonabil de „libere”, cu toate limitele respective.
Dacă privim astfel situaţia, s-ar putea să descoperim că altele sînt adevăratele probleme ale presei noastre de azi. Iată o listă improvizată: tabloidizarea excesivă; deprofesionalizarea comercialistă (nu din cauza „nelibertăţii” politice); abandonarea a zone întregi de realitate cotidiană, socială, profesională, creativă, cărora instituţiile mediatice, aflată în goană tot mai disperată după „senzaţional”, nu mai apucă să le acorde atenţie; şi absenţa unor restricţii de funcţionare a trusturilor, care practică în multe planuri concurenţa neloială şi, în consecinţă, îi elimină din piaţă pe competitorii mai mărunţi, subminînd astfel diversitatea presei…
