Aproape ca ne-am resemnat sa vorbim despre Romania ca despre o tara in care lipsa civismului ne-a intrat tuturora cumva in singe. Argumentele sunt multiple, indreptarile nu prea se zaresc, si, in halucinarile fanteziei noastre rebarbative, pasim incet si mindri nevoie mare catre acel apogeu al mitocanizarii trufase. Am devenit crainicii unei deslinari civice, si unei lipse endemice de respect vizavi de celalalt. Cu mic cu mare suntem crainicii unei revolte a prostului gust, impotriva bunului simt. Exceptiile? Ele atitea cite sunt, se pierd in magma de salbaticie si destoinica naruire a statutului de cetatean european. Totusi, parem a ne trezi din cind in cind, invocind societatile civilizate si regretind ca nu facem parte din ele.
O cruciada a valorilor morale, ar insemna pentru multi o impovaratoare optiune, si, asa se face ca uitam repede cum e sa te trezesti un om normal si sa ramii asa pina la sfirsitul zilei. Normal, adica in armonie cu tot ce te inconjoara, indiferent de statutul cultural, politic, administrativ sau social. Citeva opinii ale unor scriitori, vor deslusi mai multe din acest dureros si mult discutat subiect.
Ion Bogdan Lefter: Civism fara revolutie
In doua feluri se vorbeste despre situatia „simtului civic” in Romania postcomunista: atunci cind e acuzat dezinteresul compatriotilor nostri fata de spatiul public; si in momentele dificile, de tensiune politica si sociala, cind se pune problema reactiilor populare fata de actiunile guvernamentale. De o parte: de ce nu pastram curatenia strazii sau a scarii de bloc, de ce deranjam linistea vecinilor, de unde – in genere – lipsa de respect fata de aproapele? De partea cealalta: cum de nu ne solidarizam instantaneu in fata unor decizii abominabile si nu-i dam imediat jos pe cei de la putere? Dupa cum usor se vede, nu e in cestiune chiar acelasi „simt civic”. Prima categorie priveste scara mica a comunitatilor in care ne miscam zilnic, a doua – pe cea mare a tarii. Nemultumirile sint intr-un caz sociale, in celalalt – politice. Sigur ca sintem „cetateni” in toate sensurile, in toate cercurile concentrice care ne constituie viata; insa nu ne putem manifesta la toate nivelele la fel. Sa le luam pe rind. Nivelul de „civilitate” in raporturile cu semenii, incepind de la familie si ajungind la cartier sau oras, depinde de bunul-simt, de educatie, de cultura. Oamenii si comunitatile progreseaza la acest capitol lent, acumulind in timp. Poate ca, oricit ne-ar deranja anumite gesturi si comportamente, ar merita sa incercam si o apreciere detasata a evolutiilor noastre recente in materie: fiindca transformarile foarte rapide ale societatii romanesti postcomuniste n-aveau cum sa nu impuna si un ritm accelerat al educatiei comunitare. Politic nu ne putem manifesta intr-o democratie decit prin vot, iar in intervalul dintre scrutinuri – ca „societate civila”, adica prin intermediul asociatiilor, fundatiilor si a celorlalte forme institutionalizate care fac parte din categoria „organizatiilor non-guvernamentale”, inclusiv sindicatele. S-au facut si in atare privinta enorme progrese in Romania postcomunista, dupa cum mai e nevoie si de „activarea” multora dintre noi, inca neconstienti ca putere exista nu doar la virf, ci si de partea „celor multi”. Insa nu ca „revolta a strazii”, ca „revolutie”, cum pare ca-si doresc unii in miezul crizei actuale. Daca guvernantii nu conduc cum trebuie, exista mijloace democratice pentru a-i „debarca”, inclusiv prin presiune populara, prin demonstratii de strada, cu obiective pe care le transmit civic asociatiile neguvernamentale si politic partidele de opozitie…
Constantin Stan: Atitudine de bun cetatean?
Definitia clasica, de dictionar, raspunde pe de-a intregul intrebarii: atitudine de bun cetatean. Sau – atitudine de bun cetatean? Nu observ in lumea romaneasca nici atitudine, nici buni cetateni. Pentru ca a iesi cu multimea spre a-l aclama pe Dan Diaconescu nu este o atitudine civica, ci una de tip isteroid absolut fireasca in consecinta a ceea ce produce “televiziunea poporului”A reactiona impulsiv la criza economica nu este o atitudine de bun cetatean. In ciuda faptului ca o multime de ong-uri toaca fonduri frumusele in numele civismului si societatii civile nu vad atitudini ci numai declaratii ale liderilor acestor asociatii. In jurul meu nu vad decat blazare, rasturnare a valorilor si normelor morale, absenta informatiilor corecte in baza carora sa se formeze opinii care sa conduca la atitudini, invidivizi si nicidecum cetateni, multimi usor manipulabile, egoism si egotism. Absenta reactiilor este o consecinta a pacalelilor repetate pe care cetateanul le-a suportat, dar si a absentei macar a unui minim set de principii – morale, civice – la care sa adere mai multi oameni.
Stefania Cosovei: Ca sa ai simt civic, trebuie sa ai o anume educatie
Nu prea fac diferenta intre civismul Romaniei de azi si civismul Romaniei de ieri ori de alaltaieri… Conform unor cursuri de specialitate, civismul reprezinta legatura organica, vitala dintre om si societatea din care face parte, ba, mai mult, ni se spune prin manuale ca civismul se refera la formarea omului ca cetatean, ca sustinator activ al statului de drept! In Romania de azi, daca ai atitudine civica pari nebun ori interesat de ceva… „vrea el ceva… de ia pozitie” – de cate ori n-am auzit asta? Sau de cate ori nu ne-am surprins chiar noi gandind asa privind amuzati actul sinucigas de civism al vreunui amic ori necunoscut? Ca sa ai simt civic, trebuie sa ai o anumita educatie, sa fi trait in armonia legilor morale si in rezonanta pretuirii valorilor autentice. Ca sa ai simt civic, trebuie sa ai rabdare… ori rabdarea noastra se apropie de punctul critic al.
Serban Foarta: Civism a existat probabil pe vremea romanilor
Ce sa spun? O ancheta despre elefantul romanesc ar fi ceva mai realista! Nu ni se pot tagadui, desigur, un anume eroism al disperarii, doua-trei razmeriti pierdute dinainte, niscaiva atacuri la baioneta, in izmene, unele iuresuri, hei-rupuri, opinteli… Dar asta constituie exceptia, nu regula ce, indeobste, presupune efort constant si continuitate, constienta si constiinta. Or, itinerariul istoriei noastre nationale, fara sa-i lipseasca unele borne importante, nu prea are, intre ele, niciun drum; sau, daca are drum, nu are poduri, – cele mai multe rute (sau mai curand, derute) romanesti infundandu-se in balarii, in bolovani sau smarcuri: „Aici sunt banii dumneavoastra!” Civism a existat, probabil, pe vremea romanilor, in Dacia Felix, cand protoromanul (?!) era pe cale sa devina cives romanus, – dar n-a fost sa fie. A fost, totusi, sa fie, dupa vreo doua mii de ani, pe vremea unui Principe strain, devenit Rege, care, dimpreuna cu o vrednica elita, le-a inoculat moldo-vlahilor oleaca de civism. In rest, „zetarii” randurilor mele sunt insistent rugati sa nu culeaga, in vocabulul bizar civism, litera „n” in loc de „v”!
Florin Bican: Iubirea nu poate fi contrafacuta
Lipsa civismului este o caracteristica a Romaniei de azi, dar si de ieri, asa cum este si o caracteristica a Bulgariei, Germaniei, Frantei, Italiei, Spaniei, Finlandei, Angliei, Andorrei si a oricarei alte tari – de azi si de ieri. Se poate vorbi de un civism institutional, la care Romania ar mai avea de recuperat – mai mult sau mai putin – pana sa ajunga la nivelul unora dintre tarile enumerate mai sus. Dar civismul autentic nu este institutional, ci individual, nu este eroic, ci discret. El se defineste ca atitudine a cetateanului capabil sa sara peste umbra egoismului sau nativ si sa se armonizeze constructiv si fara emfaza cu aproapele sau. Iar la acest capitol ma tem ca suntem deficitari in masa, indiferent de natiunea careia ii apartinem. Am folosit termenul aproapele sau in sens biblic, pentru ca in Biblie avem, expuse convingator si fara fasoane, atat in Vechiul cat si in Noul Testament, trasaturile unui civism functional. Si vedem ca la nivelul cetatii el se constituie intr-adevar ca un sistem care depaseste suma componentelor sale, dar pentru ca el sa existe, este nevoie ca aceste componente sa aiba capacitatea de a se armoniza. Armonia insa nu este posibila decat prin iubire. Iar iubirea nu poate fi contrafacuta. De unde si lipsa civismului, in Romania si aiurea. Orice civism care nu este informat de iubire este formal si deci nefunctional, steril. Deunazi ma aflam cu fiul meu la o terasa unde personalul stabilimentului nu a permis accesul unui exemplar al speciei cunoscute in termeni populari sub numele de „boschetar”. Si nu stiu cum, dar parca din momentul acela nu ne-a mai tihnit nici noua… Fiul meu a pus degetul pe nelinistea care ne umbrea momentul de ragaz, murmurand ca fiecare caz de acest gen reprezinta esecul fiecaruia dintre noi. Este un esec in plan civic, ma gandesc eu acum.
Nicolae Coande: Suntem saraci in sentimente
Nu, e un dat repetat, obsesiv experimentat in timp, cu o anumita voluptate, compulsiva, care ascunde lipsa de idei si de consistenta a modului in care ne facem singuri viata. Un dat, ca si un autosabotaj, paguboase in diferitele epoci de criza pe care le suferim fara sa intelegem mare lucru din ele. In „Regenerarea neamului romanesc”, carte care nu se preda in scoli, desi e simplu si eficient scrisa, N. Porsenna insita asupra rolului paideic al societatii bine organizate in formarea individului – cu metoda, program si… pamflet necrutator. Sa nu-mi spuneti ca era fascist, ca nu e un argument. La fel si Pandrea, extraordinar diagnostician al imbatabil organizatei precaritati si imbecilitati institutionalizate la romani. Se stie, conspiratia imbecililor reuseste intotdeauna, si are initial aerul (avantajul camuflarii eficiente) de a parea o conspiratie a celor bine intentionati. Cu alte cuvinte, nu invatam nimic din experientele noastre, fiindca suntem lipsiti de memorie si mereu cu garda jos. Nu ne autoformam, paideia e un cuvant greu de inteles pentru noi. Memoria noastra sociala e repetat autolustrata de ceva numit Indiferenta. Suntem saraci in sentimente, ca si in bun comportament. Cadem in goluri pe care noi le provocam, cu buna stiinta sau inconstient. Lipsa civismului duce implicit la lustrarea spatiului civic – iata ce ma ingrijoreaza cu adevarat (iacata ce ma jicneste, cu versul poetului Vasile Vlad!)
Un defetism national se face auzit pretutindeni, ca si o resemnare care ne autentifica la fix paternitatea baladei din vechime. Am auzit voci ale elitei intelectuale, sau pretinse astfel, sustinand ca „astia suntem noi, romanii” si nu o sa ne schimbam niciodata. Un fel de „neamul nevoii” instalat in minti confortabile, insa, seduse mai degraba de un criticism pagubos la care augusta lor persoana nu se supune. Ceilalti – nu si ei. Spiritul autocritic, felin, la romani este o deficienta veche si nu va fi remediata curand, iar poemul brechtian in care poporul este admonestat ca nu se ridica la inaltimea „partidului” ni se adreseaza si noua.
