„Cred cu tărie că suntem o naţie reuşită” a spus răspicat Adrian Papahagi, director de programe la Fundaţia Creştin Democrată şi consilier al ministrului de Externe Teodor Baconschi, la Întâlnirile Ziuaveche.ro:
@ România nu mai poate fi condusă ca până acum, agenda noastră nu mai poate fi setată doar de zona cea mai defavorizată, cea mai manipulabilă şi cea mai vulnerabilă a societăţii, care poate fi adusă la vot cu autocarul, care poate fi mituită cu găleata.
@ Pariez acum că în 2014 lumea va aştepta un alt tip de discurs, iar cei care în 2014 vor reedita discursul din 2009 vor fi marii perdanţi
@ În 2004, România avea nevoie de Băsescu. În 2014 România s-ar putea să aibă nevoie de altceva. Nu trebuie însa uitat ca Teodor Baconschi este un om devotat lui Traian Băsescu. Dacă va avea ocazia, va continua proiectul Băsescu.
@ Traian Băsescu este animalul politic perfect. Are un instinct extraordinar, pe care adesea nu îl înţelegi, vede cu câteva mişcări înainte, e absolut surprinzător.
Ziuaveche: Înaintaşii dumneavoastră, de orgine aromână, au venit în ţară acum mai bine de un secol. Ce legături mai aveţi cu comunitatea aromână?
Adrian Papahagi: Au venit din Macedonia, din Pind, dintr-un sat Avdela pe care nu l-am vizitat, dar pe care aş vrea foarte mult să-l văd. Un sat foarte mare dealtfel; un sat de munte, stâncos, arid. Erau oameni aspri, cred. Papahagi e o poreclă, care desemneaza un preot care a fost în hagialâc, adică a făcut un pelerinaj la Sfântul Mormânt. O altă poreclă care a funcţionat o vreme ca patronim în familia noastra era Vurdună, adică Furtună, ceea ce sugerează un temperament mai furtunos, pe care l-am cam moştenit cu toţii în familie.
Ai mei au emigrat la sfârşitul secolului XIX în diverse locuri. Unul din strămoşii mei a fost profesor de franceză la Constantinopol. Era tatăl istoricului Valeriu Papahagi, doctorand al lui Iorga, şi un om minunat, care a fost marginalizat total de comunişti. Străbunicul meu a fost tot profesor de franceză la Silistra, unde am pierdut o casă când s-a cedat Cadrilaterul.
Ne-am înscris între victimele colaterale ale istoriei
Z.V: Nu aţi făcut demersuri s-o recuperaţi, după 1989?
A.P: Nu. Nu prea suntem practici la capitolul financiar, ne-am lăsat păgubaşi. Ne-am înscris între victimele colaterale ale istoriei. Ca sa rezum, toţi aceşti armâni vrednici au venit în Regat cu conştiinţa că România e ţara lor. Şi România a devenit ţara lor. Astăzi unii pretind că armânii ar fi o minoritate în România. E o prostie nemaipomenită!
Z.V: Revin la legăturile dumneavoastră cu comunitatea, cu asociaţiile armânilor.
A.P: Nu prea am relaţii. Am fost invitat să intru în diverse asociatii, chiar de curând. Am un unchi, arhitectul Petraşincu, care este foarte activ în Societatea de Cultură Macedo-Română. Sunt mândru de originile mele macedo-române si, ca strămoşii mei, mă simt integral român. Pe de alta parte, sunt pe jumătate ardelean — mama mea e ardeleancă — am crescut la Cluj. De aceasta nici nu vorbesc dialectul armânesc; îl înţeleg ca lingvist, dar nu-l practic.
Z.V: În 2007 aţi fondat, la Cluj, Centrul de Istoria Cărţii şi a Textelor (CODEX). Ce se întâmplă concret acolo?
A.P: Este un centru care vrea să scoată la lumină o parte a patrimoniului de carte medievală latină, care este extrem de prost studiat în România, după părerea mea. Avem sute de manuscrise despre care nici nu prea ştim unde sunt păstrate. Nu sunt inventariate, nu sunt descrise, nu sunt datate, nu s-au făcut studii asupra lor nici chiar în biblioteci recunoscute cum sunt la Alba Iulia şi la Sibiu. Cam asta îmi propuneam într-o viaţă anterioară, dar între timp viaţa m-a condus oarecum într-o altă direcţie. De aproape un an de zile m-am lansat într-un proiect politic şi administrativ. Dar asta nu înseamnă că nu continuu să rămân om de carte, fac săptămânal naveta cu avionul la Cluj, să îmi ţin cursurile.
În România niciun moment nu este prielnic pentru a lansa ceva nou
Z.V: Când vorbiţi de un proiect politic şi administrativ vă referiţi la Fundaţia Creştin Democrată?
A.P: Da. Proiectul administrativ, într-un fel, a premers proiectul politic, fiindcă în decembrie Teodor Baconschi, proaspăt numit ministru de Externe, m-a invitat alături de el, astfel încât am devenit consilier în cabinetul sau. Cu timpul, din afinitatea noastră care preceda această aventură administrativă, s-a născut un proiect, care mai avusese câteva drafturi anterioare, şi am creat Fundaţia Creştin Democrată. Am lansat-o pe 13 octombrie la Ateneu, cu succes, spun eu, dar fără a fi scutiţi de critici! Dar poate revenim la asta. Fundaţia a coagulat un grup de prieteni, sub tutela lui Teodor Baconschi, dar nu exclusiv în trena proiectului lui politic. Această fundaţie reuneşte oameni admirabili, majoritatea sub patruzeci de ani, care nu s-au compromis în comunism.
Z.V: De ce spuneaţi că aţi fost criticaţi?
A.P: Pentru momentul ales, pentru loc… Pe de altă parte, în România niciun moment nu este prielnic pentru a lansa ceva nou. De fiecare dată se găseşte cineva sa critice, iar tabloidizarea presei face ca orice eveniment să fie denaturat, ca întotdeauna scandalul să ocupe prim-planul. Şi lansarea noastră a fost pusă în paralel cu răzmeriţa de la Finanţe, cam excesivă, pentru nişte oameni care nu erau chiar în situaţia de a muri de foame.
Z.V: Am fost la Ateneu, iar colegii din redacţie mă sunau să-mi spună că la televiziunile mogulilor se transmitea în paralel protestul şi cupele de şampanie de la lansarea fundaţiei. Care şampanie era una românească…
A.P: Tot evenimentul a costat cât salariile a doi bugetari bine plătiţi. Totul a fost făcut cu sobrietatea şi economie. Închirierea spaţiului nu a costat mult, băuturile — româneşti, toate — au fost donate. Nu ne-am scăldat în niciun caz în luxul care s-a arătat pe televiziuni. Atât de departe merge ipocrizia, demagogia, manipularea încât o tânara si frumoasă politiciană l-a interpelat mai apoi pe Teodor Baconschi, reproşându-i că bea şampanie în timp ce în Italia se comisese o crimă oribilă a cărei victimă era o româncă.
Luxul care ne-a fost reproşat vine de fapt din eleganţa locului ales, şi parcă identific în reproşuri un reziduu al urii proletare. Dar nu e vina noastră că înaintaşii au avut gust şi au construit un palat al muzelor prea somptuos pentru gustul unora. Ateneul este un simbol al culturii naţionale, iar noi ca oameni legaţi de tradiţie am vrut să arătăm că ne înscriem firesc în această tradiţie. Actul nostru fondator a fost, în acelaşi timp, de înnoire şi de continuare respectuoasă a unei tradiţii de excelenţă a acestui neam. Nu trebuie uitat ca Ateneul a fost construit printr-un efort cu adevărat popular: amintiţi-vă de celebrul îndemn „Daţi un leu pentru Ateneu!”. Exact acelaşi lucru şi-l propune şi fundaţia noastră: să coaguleze un efort popular, să coaguleze năzuinţe legitime ale românilor pentru un nou standard de excelenţă.
Sunt patru universuri care nu se întâlnesc aproape niciodată
Z.V: Cam cât este activitate politică efectivă la fundaţie şi cât dezbatere de idei, să spunem? Fiindcă despre domnul Baconschi se vorbeşte ca despre un posibil candidat la Preşedinţie.
A.P : Ne definim ca o fundaţie de cultură politică, fără a fi o fundaţie de partid. Fireşte că suntem apropiaţi de zona politică susceptibilă să recepteze doctrina creştin-democrată, care nu trebuie confundată cu o ideologie. E vorba aici de o viziune asupra omului, asupra societăţii. Noi sperăm să transmitem un mesaj şi, în scurtă vreme, chiar idei de politici publice şi să infuzăm o viziune partidului care la ora actuală poate să o recepteze. Şi care are dramatic nevoie de o redefinire doctrinară şi de o înscriere fără echivoc într-un spectru de valori de dreapta. Mă refer, fără ocolişuri, la PD-L.
Suntem deci o fundaţie de cultură politică, dar nu o fundaţie politică sau de partid, şi nu avem un scop electoral. Dorim să generăm o dezbatere de idei, dar vrem să fim şi o platformă între lumi care cel mai adesea nu comunică: lumea afacerilor, lumea politică, societatea civilă şi Biserica.
Sunt patru universuri care nu se întâlnesc aproape niciodată, iar dacă o fac, nu au întotdeauna scopuri avuabile. Vrem ca oamenii de business care s-au săturat de un mediu adulterat de corupţie şi de practici ilegitime, să se regăsească în valorile noastre, ale unei convieţuiri civilizate, ale unei conlucrări pentru binele comun.
La rândul ei, Biserica trebuie să înţeleagă că noi nu suntem un competitor. Dealtfel, noi cu toţii suntem Biserica, toţi cei care suntem credincioşi, fiindcă Biserica nu se reduce la ierarhi şi la cler, aşa cum statul nu se reduce la demnitari şi funcţionari. Cu toţii facem parte din acest stat, iar cei mai mulţi dintre noi facem parte din Biserică.
Z.V: Să înţeleg că aţi avut oarece contacte cu Biserica Ortodoxă şi…?
A.P: Teodor Baconschi are relaţii extraordinar de bune cu majoritatea membrilor Sfântului Sinod. Are o relaţie privilegiată cu Patriarhul Daniel, are o relaţie personală cu mulţi dintre ierarhii diverselor Biserici. Iar noi cu toţii suntem foarte apropiaţi de Biserică.
Biserica, fireşte, poate să aibă anumite suspiciuni atunci când dinspre lumea politică cineva abordează un discurs care se revendică de la valorile creştine. Poate să suspecteze o manipulare electoralistă, cum s-a întâmplat de atâtea ori. De atâtea ori am văzut oameni politici care nu prea sunt duşi la biserică, dar care, în perioada electorală, erau toată ziua la hramuri, la Sf. Parascheva, la Nicula, la Sf. Dimitrie… În fine, peste tot vedeai politicieni care îşi făceau cruci până la pământ.
De data asta este vorba despre un dialog sincer între oameni de credinţă, între oameni care acţionează în viaţa publică. Este vorba de un dialog bazat, în sfârşit, pe respect, nu pe mită electorală, nu pe beneficii de imagine ilegitime şi cred că vom consolida această relaţie de încredere.
PDL ar trebui să raspundă şi zonei naţionaliste
Z.V: Aş vrea să vorbim de relaţionarea dintre fundaţie şi Institutul de Studii Populare… Vă leagă relaţia cu PDL.
A.P: Relaţia noastra nu este numai cu un partid. Interesul nostru este extrapartinic, dar nu neaparat transpartinic. Foarte mulţi oameni de afaceri s-au înscris în fundaţia noastră. Lucru rar, fiindcă oamenii de afaceri de regulă sunt recticenţi faţă de lumea politică. Avem susţinere şi din partea unor oameni care nu doresc să se implice în viaţa de partid. Majoritatea dintre noi nu facem parte din niciun partid.
Repet: fundaţia noastră îşi propune să promoveze viziunea creştină despre om şi societate în acţiunea politică. Vrea să creeze un corp de doctrină, să reînvie o tradiţie care a existat în România şi să răspundă năzuinţelor unei mari părţi a românilor, care cred în Isus Hristos, care se recunosc în valorile creştine, în viziunea despre om a creştinismului şi care cred că e nevoie de alt tip de a face politică. Acesta este scopul nostru.
Dar să revin la întrebarea Dvs. Institutul de Studii Populare este altceva. Institutul de Studii Populare este fundaţia oficială a PDL. Eu fac parte din ISP, sunt director adjunct acolo, şi cunosc foarte bine scopul acestui institut. ISP are menirea sa fie creuzetul doctrinar al partidului, iar PDL este un partid mare, care acoperă un spaţiu legitim ii vast pe piaţa ideilor politice. El acoperă tot spectrul conservator, apropiat de creştinism, tot spectrul unui liberalism clasic, care nu se mai recunoaşte în PNL. Şi, de ce să ne ascundem, PDL ar trebui să raspundă şi zonei naţionaliste lăsate libere de PRM.
PDL ar trebui, după părerea mea, să se numească Partidul Popular. Să renunţe la trandafir, eventual să adopte albastrul, culoarea caracteristică pentru dreapta europeană. Lucrul acesta, încet, încet va fi înţeles. PDL e un partid care trebuie să se redefinească. E un partid care suferă de un deficit major de imagine în clipa de faţă. Parţial îl merită, parţial nu, fireşte, fiindcă e un partid aflat la guvernare într-un moment dificil. E inevitabil ca el să se erodeze.
ISP are menirea de a transforma toate aceste sensibilităţi, dintre care unele se exprimă în interiorul partidului, altele în afara partidului, în doctrină si în politici publice.
Noi ne propunem să acoperim zona creştin-democrată; există o zonă puternică liberală în PDL reprezentată de Valeriu Stoica, de Cristian Preda, de alţi oameni. Există şi o zonă mai de stânga, care ar putea să se reorienteze spre zona creştin-socială şi care e o moştenire a vechiului PD. Poate cu timpul acest partid va putea să capteze şi o parte din electoratul derutat de discursurile naţionaliste. PDL ar trebui să corespundă întregului centru-dreapta. Este inevitabil un partid care are vocaţia de a constitui o larga platformă populară, mai degrabă decât un partid monolitic. În PDL se întâlnesc mai multe curente, mai multe sensibilităţi, şi acesta ar fi rolul ISP: să le adune pe toate şi să le dea o voce coerentă, pe care să o transmită apoi partidului. Mai este însa mult de lucru.
Tranziţia s-a terminat
Z.V: Cum procedăm cu actuala clasă politică, mai există vreo şansă? Cum vedeţi schimbarea ei?
A.P: Aş raspunde optimist: pâna si tranziţia a trecut. Toată această etapă de regăsire după colapsul unui sistem ilegitim şi intrarea într-un alt sistem de valori cred că a ajuns la capăt. Suntem membri ai NATO, suntem membri ai UE. Ce urmează? Ştiam în ’90, în ’96, mai ales după ce a venit Emil Constantinescu la putere, cam în ce direcţie tindem. Aveam un proiect de societate, devenit în cele din urma un proiect non-partizan, care ne unea. Vom intra şi în Schengen în câteva luni. Aparţinem ireversibil Occidentului. Ce urmează? Nu mai ştim. Suntem total dezorientaţi. Cred că e cazul să avem din nou un proiect de societate, să ne redefinim priorităţile. Tranziţia s-a terminat, şi se va termina chiar şi biologic.
Z.V.: Uitaţi-vă ce vine din noul val în politică. Aproape că îi depăşesc în imitaţie pe cei vechi.
A.P.: Da şi nu. Există o imensă parte tăcută a acestei ţări. În 20 de ani s-a creat o clasă de mijloc în România, s-a creat o intelectualitate de un tip nou, dar aceştia sunt prea adesea scârbiţi şi absentează de la vot. Gândiţi-vă că jumătate din români nu votează, iar imensa majoritate nu se implică civic şi politic. Scopul nostru ar fi să-i entuziasmăm pe aceştia. Să-i scoatem din apatie. România nu mai poate fi condusă ca până acum, agenda noastră nu mai poate fi setată doar de zona cea mai defavorizată, cea mai manipulabilă şi cea mai vulnerabilă a societăţii, care poate fi adusă la vot cu autocarul, care poate fi mituită cu găleata.
M-am săturat de autodenigrare
E cazul să votăm noi, să alegem politicieni care să ne semene, în care să ne recunoaştem, care să fie ca noi. Cred că lumea doreste aşa ceva, cred că e o imensă aşteptare în societatea românească. E cazul să scăpăm de această distorsionare a viziunii despre noi înşine, pe care ne-o induc, în mod vinovat, televiziunile. Ni se arată oameni săraci, care se îmbrâncesc ca în ’90 pentru o pungă de făină. Există multă sărăcie în România, există disperare, dar există şi o clasă care ar trebui să fie forţa vie a acestei ţări. Sunt oameni care muncesc şi care fac ca ţara asta să funcţioneze de bine, de rău. Unde sunt oamenii aceştia? În ce se vor recunoaşte ei?
Un partid de centru-dreapta, care se vrea popular, ar trebui să vorbească acestei zone, zonei formate din cei pe care Luigi Sturzo, fondatorul Partidului Popular dinn Italia, i-a numit în 1919 „cei liberi şi puternici”. Oameni care nu sunt ţintuiţi într-o sclavie a nevoii, oameni care au forţa să-i ţină şi pe ceilalţi în spate, să-i ajute, să-i crească.
Trebuie sa scăpăm de ultimele sechele comuniste. Un om sărac este un om controlabil, manipulabil. Iar o societate dezgustată care trimite puţini oameni la vot convine de minune unor partide care cumpără voturi. Când românii care nu votează vor veni la vot, lucrurile vor fi mai greu de controlat, iar politica va trebui să se schimbe din mers. Cred cu tărie lucrul acesta, cred cu tărie că suntem mulţi, că suntem o naţie reuşită. Am trăit aproape zece ani printre francezi, englezi, italieni. Nu suntem mai nevrednici ca ei, nu suntem mai urâţi, mai tâmpiţi, mai proşti, mai leneşi. M-am săturat de autodenigrare.
Z.V: Putem vorbi şi de o criză de comunicare a guvernanţilor? Despre necesitatea reprofesionalizării acestui segment?
A.P: Nu totul e comunicare. Poţi să comunici foarte bine şi în spate totul să fie găunos. Sunt foarte buni comunicatori pe scena politică românească, pe care dacă îi iei la bani mărunţi nu fac două parale, care n-au făcut nimic în viaţă şi care nu prea au cu ce să se mândrească. Deşi trăim într-o eră a comunicării, într-o eră mediatică, nu totul se reduce comunicare. E bine să şi faci, e bine să fii vrednic. Pentru aceasta, ar trebui ca oamenii care ies în faţă să fie credibili. Pe de altă parte, este nevoie de o înnoire aici. Vom încerca şi noi să facem lucrul acesta, cu entuziasm şi chiar cu senină naivitate. Dar, măcar vom ieşi din această acedie, ca să mă exprim mai filocalic, din această încremenire, din dezgust…
Trebuie aşadar scoşi în faţă oameni credibili, nu doar papagali care ştiu să repete un mesaj. Eu mă bucur extraordinar de mult că am şansa să lucrez cu Teodor Baconschi, un om pe deplin onorabil şi credibil, un om care vorbeşte prin ceea ce este şi prin ceea ce a făcut.
Teodor Baconschi este un om devotat lui Traian Băsescu
Z.V: Dar de ce a fost atacat Teodor Baconchi în PDL de vicepreşedintele Cezar Preda?
A.P: Nu, nu, nu. Cezar Preda e apropiat de Baconschi, îl apreciază foarte mult. El a spus doar că nu crede că Baconschi ar fi un bun candidat la Preşedinţie pentru PDL. Că el nu crede, îl priveşte; alţii, printre care şi Traian Basescu, sunt de altă părere. Dar, e prea devreme să vorbim despre asta, e prea devreme să vorbim despre candidaţi la Preşedinţie.
Este însă important ca lumea să înţeleagă că Teodor Baconschi este, în momentul de faţă, omul cel mai credibil pe care îl poate promova PDL.
Pariez acum că în 2014 lumea va aştepta un alt tip de discurs, iar cei care în 2014 vor reedita discursul din 2009 vor fi marii perdanţi. După părerea mea, cei care s-au supraexpus mediatic în toţi aceşti ani vor suferi de eroziunea mediatică asociată acestei supraexpruneri. Când stai prea mult la soare, te arzi. Iar oameni care toată ziua sunt la televizor vor fi atât de uzaţi ca imagine în 2014, încât un om care actualmente poate are mai puţină notorietate, dar mai multă substanţă, va câştiga, spulberându-i. Este o certitudine pentru mine, să dea Dumnezeu să fie şi o realitate!
Altminteri, PDL are nevoie de oameni credibili, are nevoie mai mult decât oricând de oameni de substanţă. Nu se va mai merge pe glumiţe în 2014, pe limbaj de cârciumă şi pe lovituri sub centură. Şi, de altfel, să nu uităm ce spunea Alexandru Paleologu, acest mare maestru al paradoxului: politeţea e o armă. Poţi să dezarmezi mult mai uşor prin politeţe decât prin grobianism şi prin atac la persoană, iar lucrul acesta este subestimat în discursul politic. Baconschi ştie să dezarmeze extraordinar de bine prin eleganţă şi politeţe. E un om care nu ţipă, nu l-am văzut niciodată ţipând la secretarii de stat, la directori, la cabinet, la nimeni. Nu ţipă, nu e isteric, nu a jignit niciodată pe nimeni.
Z.V: Deci e opusul actualului preşedinte.
A.P.: Eu pe actualul preşedinte nu l-am văzut de aproape, nu ştiu cum se poartă. Oameni care au lucrat cu el îmi spun că are o gentileţe a lui. Habar n-am. Din ce se vede este un altfel de tip, într-adevăr. Altfel de tip umoral. Dar vă spun un lucru: în 2004, România avea nevoie de Băsescu. În 2014 România s-ar putea să aibă nevoie de altceva. Nu trebuie însa uitat ca Teodor Baconschi este un om devotat lui Traian Băsescu. Dacă va avea ocazia, va continua proiectul Băsescu.
Z.V: În 2005, în Averea, scriaţi despre „The killer instinct – Traian Băsescu”. Spuneaţi două lucruri: Băsescu va lua două mandate şi vă era teamă că Băsescu va deveni un dictator.
A.P: Lucrul ăsta l-am crezut: Un preşedinte care să taie panglici şi un Băsescu prim-ministru ar fi fost o bună soluţie. Subscriu şi astăzi la ce am spus despre Traian Băsescu atunci, deşi poate părea dur. El este animalul politic perfect şi cred lucrul ăsta. Are un instinct extraordinar, pe care adesea nu îl înţelegi, vede cu câteva mişcări înainte, e absolut surprinzător. Nu cred că şi-a pierdut acel instinct.
Constituţia actuală păcătuieşte
Z.V: “Tonomatele” spun că e dictator. Dvs. atrăgeaţi atenţia că există pericolul să devină dictator. A devenit sau nu dictator?
A.P.: Eu cred într-o arhitectură constituţională în care nu avem nevoie de un preşedinte foarte puternic. Constituţia actuală păcătuieşte: îi dă preşedintelui prerogative foarte mari, dar îi dă foarte puţine mijloace, ceea ce creeaza o tensiune permanentă. Preşedintele e extraordinar de puternic, este iconic, toată lumea se raporteză la el, dar nu are putere executivă reală.
Nu ştiu dacă acest model este potrivit pentru România. Eu aş prefera un preşedinte care să reprezinte unitatea statului şi un prim-ministru puternic, care sa aiba şi legitimitate electorală şi putere executivă. Dar asta e strict părerea mea personală. În privinţa lui Traian Băsescu, faptul că el este aşa cum este ne-a ferit de multe lucruri.
Cine este Adrian Papahagi
Adrian Papahagi (n. 20 martie 1976, Cluj) este filolog şi eseist. Fiul lui Marian Papahagi şi stră-strănepot de unchi al lui Pericle Papahagi şi al lui Tache Papahagi.
Este licenţiat în anglistică al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1999) şi al Universităţii Paris IV-Sorbonne (1998). A fost elev străin al Ecole Normale Supérieure (Paris) între 1997-2000. Master în studii medievale la Universitatea Paris IV-Sorbonne (1999) şi doctorat în studii medievale („summa cum laude”) la aceeaşi universitate. A predat engleză medievală la Universitatea Paris IV-Sorbonne şi la Institutul Catolic din Paris între 1999-2003. Actualmente este lector la catedra de engleză a Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. În 2007 a fondat la această universitate Centrul de Istoria Cărţii şi a Textelor (CODEX), care îşi propune valorificarea colecţiilor de manuscrise medievale din România. Între 1996-1997 a fost redactor-şef al revistei Echinox (Cluj). Între 1999-2005 a fost co-director al editurii Echinox din Cluj. (Wikipedia)
