Ministrul de Externe Teodor Baconschi a explicat la Întâlnirile ziuaveche.ro, de ce a intrat în politică, şi-a prezentat Proiectul politico-civic pe baza căruia vrea să întemeieze un alt fel de a face politică în România şi a vorbit despre familia sa.@ În politică mă bătea gândul să intru de mai mult timp, dar am hotărât să fac acest pas pentru că am ajuns pe munca mea în topul unei anumite cariere profesionale şi mă bucură că am intrat în partidul căruia îi aparţin acum, PDL, după ce am fost numit ministru.
@ Vreau să chem în jurul acestui proiect oamenii de excelenţă, să ne concentrăm pe o acţiune care să ducă în timp la lărgirea clasei de mijloc. Asta mi se pare că este formulă cea mai realistă de a scoate România din subdezvoltare şi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă, cu mijloace democratice şi politice, pentru ca această clasă de mijloc să se îngroaşe în timp.
@ Noi, clasa de mijloc, suntem cei care facem treabă: muncim de ani de zile, am înţeles cum funcţionează libera întreprindere, nu idolatrizăm piaţa, nu ne interesează în viaţă doar profitul, ci şi cum convieţuim şi vrem să participăm la un alt model de organizare a vieţii politice.
ZIUAVECHE: Vorbiţi-ne despre familia dvs., despre originile numelui de familie şi, mai ales, despre tatăl dvs., poetul A.E. Baconsky, şi revolta sa de la Congresul scriitorilor din 1956.
TEODOR BACONSCHI: Familia paternă coboară dintr-un neam de mazili, adică de boieri de clasă medie, în ierarhia Moldovei feudale. Ştiu de la bunicul patern că familia s-a numit Zimbreanu şi ştiu că a avut loc o deplasare în Polonia pe fondul unei incursiuni tătare. Astfel, familia a stat mai multe decenii în Polonia de unde s-a întors cu numele acesta slavizat. Probabil că au scăpătat la un moment dat pentru că ceea ce se poate reconstitui sunt cinci generaţii de preoţi ortodocşi, care s-au încheiat cu bunicul meu patern, Eftimie. El a fost preot la Cernăuţi, era un poliglot, un om educat, înalt, foarte bine ca bărbat. A trebuit însă – după ce se instalase acolo cu gospodărie cu tot, cu mobilă de la Viena – să plece împreună cu familia, fiind evacuaţi în 48 de ore cu ce-au putut căra într-o căruţă. Se întâmpla în ‘40, când au intrat sovieticii în zonă. De aici a început o epopee de refugiere: copii, cei doi băieţi – tatăl meu şi Leon Baconschi, care este profesor la Cluj – s-au şi despărţit pe drum, n-au mai putut ajunge la aceeaşi destinaţie din cauza trenurilor… o istorie de război foarte dură.
După aceea, tatăl meu a făcut Dreptul la Cluj, dar nu îl interesa domeniul, de fapt. El era un talent literar manifestat precoce şi a început să publice de pe la 14-15 ani. A avut o fază suprarealistă, intrând în acţiune directă cu Almanahul Literar la Cluj, ulterior cu revista pe care a condus-o câţiva ani “Steaua”. A avut o apropiere de regimul comunist, care în anii de după război fascinase toată Europa intelectuală nu numai pe câţiva tineri, care încercau să vadă în comunism salvarea de nazism, de ororile războiului, de foametea din ’47; era o generaţie care s-a maturizat în condiţii dramatice. Asta e singura mea explicaţie.
Salvat de “bătrânul zimbru” Sadoveanu
De ce spun asta? Pentru că, în fond, tatălui meu i-a mers foarte bine cât a fost redactor-şef la “Steaua”. Cu toată cenzura, mulţi autori mari români şi străini au fost repuşi în circulaţie prin revista “Steaua”… Dar dacă el nu s-ar fi trezit, nu ar fi făcut în preajma vârstei venerabile de 30 de ani o analiză a acelui regim politic şi nu ar fi luat distanţă, ar fi rămas un scriitor foarte apreciat de regim şi la fel de bine plătit şi pus în valoare publică.
În 1956, la primul Congres al scriitorilor din Republica Populară Română, s-a dezis cu o autoironie memorabilă de producţia lui proletcultistă, zicând că i-o cedează oricând lui Dan Deşliu dacă vrea să şi-o asume, şi a făcut o pledoarie remarcabilă pentru autonomia esteticului şi pentru emanciparea poeziei de comandă politică.
Ştiu de la diverşi scriitori că era să fie chiar arestat, în prima pauză a acestui Congres, şi că l-ar fi salvat “bătrânul zimbru” Sadoveanu, care a dat un consemn. Era foarte puternic Mihail Sadoveanu în partid. Dar, l-au dat afară de la “Steaua”. În ‘59 a fost evacuat. I s-a promis că va prelua nou-înfiinţata revistă “Secolul XX” la Bucureşti, ceea ce se potrivea perfect cu formaţia sa: cinci limbi străine şi o imensă cultură de poezie universală. L-au atras cu asta, iar când a venit la Bucureşti s-a terminat orice ofertă. A preluat Marcel Breslaşu revista şi, apoi, Dan Hăulică, care a rămas în fruntea ei până în 1990.
Z.V.: Ce a urmat?
T.B.: Tatăl meu, spre deosebire de ce spun unii şi alţii, care vor să mă atace pe mine prin el, tatăl meu, după 1958 a devenit alt om. A avut două mari etape de creaţie literară, a publicat cu hărnicie extraordinară lucruri pe care istoria literară serioasă le va reţine. Şi-a făcut un nume în Austria şi în Germania, un nume de primă mărime. Acolo a şi publicat “Biserica neagră”, care a fost primul roman antitotalitar din România. Era un om foarte cuplat la Europa literară, chiar şi sub comunism. Am în arhiva mea corespondenţa sa cu cei mai mari poeţi ai vremii, cu Giuseppe Ungaretti, cu Cioran am vreo patru-cinci scrisori… Asta a fost soarta lui, a murit cu totul tragic şi foarte tânar, iar astăzi moştenirea lui literară este recunoscută printre scriitorii români care l-au apucat. Dar a fost un mare singuratic, nu a participat la nici o gaşcă literară, nu a fost niciodată omul cuiva, era foarte orgolios, conştient de superioritatea lui în raport cu media.
Un dosar de urmărire de 1800 de pagini
A fost un om care nu a dorit să îşi părăsească ţara, deşi a avut o mie de ocazii şi i s-a sugerat acest lucru. Putea foarte bine să scrie în franceză şi în italiană, a învăţat bine germana mai la maturitate, dar pentru el nu puteai să fii scriitor decât în limba cu care te-ai născut.
Am descoperit de curând dosarul lui de urmărire la Securitate şi am citit multe din cele 1800 de pagini ale acestuia. A fost urmărit cu microfoane în casă, cu interceptarea continuă a corespondenţei din ‘47 până la moarte. Spun acest lucru pentru a da un răspuns implicit legat de acuzaţiile groteşti că A. E. Baconsky a fost un poet stalinist, stâlp al comunismului. La 30 de ani s-a trezit, şi-a făcut un proces de conştiinţă, şi de atunci a fost unul dintre cei mai incomozi sciitori români şi nu a mai avut nici o slujbă publică până la moarte. A trăit din drepturi de autor.
Clasa de mijloc nu mai are vehicul politic
Z.V.: Sunteţi absolvent de teologie, în 1990 aţi întemeiat Grupul de reflecţie pentru Înnoirea Bisericii alături de mari slujitori ai ortodoxiei. Acum aţi intrat în politică. Cum veţi lupta cu “impostorii, analfabeţii şi figurile interlope” din avanscena politică?
T.B.: Politica este esenţa vieţii comunitare. Ne implicăm cu toţii, pentru că suntem neterminaţi dacă nu avem propria atitudine în cetatea unde locuim. Eu am fost din punctul acesta de vedere cât se poate de activ. Grupul de reflecţie pentru Înnoirea Bisericii era un grup de personalităţi de diferite vârste, necompromise de colaboraţionism, care au încercat în anii ‘90 să dea cât de cât o direcţie… Erau laici şi clerici. A fost o experinţă foarte interesantă, iar eu eram mezinul grupului – aveam 27 de ani.
Am reuşit prin ministrul Educaţiei de atunci, Mihail Şora, să reintroducem orele de religie în şcoală.
În politică mă bătea gândul să intru de mai mult timp, dar am hotărât să fac acest pas pentru că am ajuns pe munca mea în topul unei anumite cariere profesionale şi mă bucură că am intrat în partidul căruia îi aparţin acum, PDL, după ce am fost numit ministru. N-am fost numit ministru după ce am intrat în acest partid, e o mică diferenţă, dar e o diferenţă care poate conta.
Am de răzbunat, în sens eminescian, o generaţie întreagă de oameni valoroşi, oameni care s-au format în mari universităţi, preţioşi pentru societatea noastră, care – împreună cu tot ce e sănătos în clasa de mijloc – nu mai au vehicul politic. Au nevoie de o construcţie care să li se adreseze, care să reflecte agenda lor. Dacă proiectul meu politic va fi susţinut de “cei liberi şi puternici”, după cum spunea Luigi Sturzo, vom câştiga. Ne dăm seama că este nevoie de un alt fel de a face politică, de un mod civilizat de a face politică, nu pe bază de agresivitate şi impulsuri umorale, ci pe bază de argumente raţionale, de negociere şi de fermitate în principii şi, apoi, în acţiune.
Partea cea mai bună din România tace
Z.V.: Vreţi să fiţi un catalizator?
T.B.: Singur nu poti sa faci nimic. Am un proiect politico-civic. Îl pun la dispoziţia unui partid de centru-dreapta, testându-i capacitatea de înnoire, de asumare a unui profil doctrinar şi de acţiune în direcţia unei clase de mijloc. Fundaţia Creştin-Democrată este deci la uşa partidului, nu în partid. PDL are deja un think-tank, Institutul de Studii Populare, cu care colaborăm foarte bine.
Mă interesează să scot din adormire civică partea cea mai bună din România, care nesimţindu-se reprezentată tace. Nu se vede, nu se aude. Dar în schimb ţine în cârcă economia cu care plătim şi sutele de forme de asistenţă socială, şi pensiile, şi tot. E o imensă nedreptate în acest raport, între cine produce valoare în economie şi cine decide politic. Vreau să încerc să fac acest cuplaj. Să chem în jurul acestui proiect oamenii de excelenţă, să ne concentrăm pe o acţiune care să ducă în timp la lărgirea clasei de mijloc. Asta mi se pare că este formula cea mai realistă de a scoate România din subdezvoltare. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă, cu mijloace democratice şi politice, pentru ca această clasă de mijloc să se îngroaşe în timp şi să devină baza României. Nu îi neglijăm pe cei săraci, dar vrem să-i scoatem din sărăcie prin muncă şi să le oferim instrumente care să le permită fructificarea propriilor înzestrări. Avem nevoie de cei care sunt independenţi economic, patronând o societate comercială. Aceşti români există, am început să-i întâlnesc, sunt peste tot. Este tragi-comic cât de mulţi sunt şi cât de puţin sunt atraşi de politică pentru că nu li se adresează nimeni lor, ca parte vie şi esenţială din naţiunea noastră.
Z.V.: Acesta ar fi pasul ce-ar urma după realizarea proiectului Băsescu de reformare a statului?
T.B.: Criza a accelerat reforma statului. Aceasta nu e perfect coerentă, putea fi mai bună. Totuşi, s-au făcut aceşti paşi într-o direcţie de “cură de slăbire” pentru aparatul birocratic, de control macroeconomic prin plafonarea deficitului, alături de toate aceste legi care aduc disciplina în sistem, sunt etape într-o reformă a statului. Vrei un stat modern, trebuie să ai un stat agil, tehnologizat, transparent democratic şi în serviciul unei comunităţi care se descurcă singură la nivel local. Comunitatea locală este esenţa creştin-democraţiei.
Putem să reinventăm orizontul politicii
Proiectul va fi scris cu toată claritatea de oamenii care mă însoţesc deja, va avea ecou, trebuie să adunăm aceste energii şi cred că vor intra în el toţi cei care nu mai vor starea aceasta de război civil, de depresie colectivă, de triumf periculos al incompetenţei. Nu ne poate lua cineva ţara, este şi ţara noastră. Noi, clasa de mijloc, suntem cei care facem treabă: muncim de ani de zile, am înţeles cum funcţionează libera întreprindere, nu idolatrizăm piaţa, nu ne interesează în viaţă doar profitul, ci cum convieţuim şi vrem să participăm la un alt model de organizare a vieţii politice. Cred că în următorii 5-10 ani acest lucru se va întâmpla pentru că simt masa critică, simt pe de-o parte oboseala şi dezgustul, iar pe de altă parte speranţa că putem să reinventăm orizontul politicii dacă ne implicăm mai mult.
Z.V.: Aţi fost la Parlament unde a vorbit preşedintele Băsescu. După 20 de ani de democraţie şi parlamentarism, cum apreciaţi ce s-a întâmplat acolo?
T.B.: Parlamentul este esenţial pentru democraţie. Sentimentul meu destul de frustrant este că uninominalul nu a îmbunătăţit selecţia, dar nu putem generaliza. L-am văzut pe şeful statului spunând foarte clar: încheiem cu bine acordul cu FMI, UE şi BM, luăm virajul, ieşim din recesiune şi va fi mai bine; dacă nu încheiem acest Acord ar putea să fie, foarte repede, mult mai rău, pentru că nu s-a încheiat criza mondială, economia e încă fragilă şi instabilitatea politică majoră nu ar face decât să blocheze orice reformă. Un mesaj raţional. Orice om poate să îl priceapă. A vorbit jumătăţii pline a sălii. Şi care era motivaţia absenţei opoziţiei? Că nu a fost schimbat cineva de pe o funcţie. Eu nu cred că asta e o miză naţională. Eu nu cred că opinia publică validează moral încercarea de a bloca procesul legislativ pe mize atât de mici. Pe cine interesează în România, în largul societăţii româneşti, dacă cineva rămâne pe o funcţie sau e înlocuit de altcineva?
Partidele îşi salvează sau îşi refac credibilitatea în condiţiile în care acţionează responsabil în spaţiul politic. Nu poţi declara orice, oricând, cu orice urmări şi să nu-ţi asumi această responsabilitate. Am văzut că sindicalismul e veştejit; manipularea prin sindicate n-a mers, n-au ieşit sute de mii de români gata să salveze un trust. Este clar că majoritatea tăcută, dar vrednică, preferă să muncească ca să ieşim din groapă.
Z.V.: S-au purtat nenumărate dezbateri pe marginea Ordonanţei 50 privind creditele contractate de populaţie la bănci. Bruxelles-ul ameninţă cu introducerea procedurii de infringement. Care este poziţia dumneavoastră, având în vedere că actualmente capitalul străin bancar este în proporţie de 90% în piaţă şi nu ar fi deloc amuzant a-i vedea că îşi fac bagajele ?
T.B.: În primul rând cele 80 de pagini de acquis comunitar nu sunt implementate în nici un stat membru. Procedura de infringement este declanşată împotriva tuturor statelor membre pe rând. Deci, ar trebui nu să nu ne pese de treaba asta, dar ar trebui să ne înţelegem că dacă intrăm sub infringement nu suntem „oaia neagră a Europei”. Şi Franţa este în situaţia asta şi oricare alt stat membru, mare, mic, bun.
În al doilea rând, am şi eu sentimentul, pentru că am fost clientul unor bănci de-a lungul misiunilor diplomatice, bănci din alte state membre, că se cam exagerează cu nişte taxe, cu nişte comisioane şi că într-adevăr băncile instalate la noi au avut o perioadă de graţie, s-au dezvoltat, au reţele naţionale, au sute şi mii de ghişee. Uneori ar trebui şi ele să facă un efort minim pentru că în alte state, ca în Ungaria, guvernele în criză economică au luat măsuri şi mai dure. Şi n-au plecat nici de acolo. România are un potenţial de creştere economică foarte bun. Se fac bani foarte frumoşi în băncile de care vorbim. Trebuie şi ele să se adapteze şi e tot o chestiune de negociere. Nu sunt de acord cu bruscarea sistemului bancar prin măsuri unilaterale adoptate peste noapte. Dar trebuie să vedem că suntem toţi actori într-un joc, pe baza unei economii în creştere cu potenţial de creştere bun şi sigur, băncile să îşi ia deciziile strategice, dar până una alta cred că dialogul Guvern-bănci pentru a uşura un pic sarcina clientului, a cetăţeanului până la urmă, este o treabă care trebuie făcută urgent. Totuşi în boom-ul din anii trecuţi, majoritatea s-a împrumutat, majoritatea are credite de plătit. Românii le vor plăti, dar trebuie undeva reeeşalonate nişte termene, găsite nişte corecţii care să uşureze un pic sarcina pentru că nu poate să stea chiar totul pe contribuabil. Deci aici mă pronunţ pentru o ajustare reciprocă între Guvern şi bănci, mediu corporatist, patronate. În orice caz, prin bănci se derulează proiectele europene şi de ce ar fi descurajant să rămână în România, pentru că sunt miliarde care urmează să vină. Banii europeni vin prin intermediul băncilor instalate în România. Deci asta e poziţia mea faţă de Ordonanţa 50. Poate că nu a avut loc destul dialog.
Z.V.: Asistăm la o nouă reorganizare mondială: toate ţările, marile concerne îşi orientează investiţiile către Asia, Africa şi nu în ultimul rînd către Rusia. Romania are o strategie în acest sens ?
T.B.: Ministerul de Externe alimentează Guvernul cu analize la zi despre mutaţiile la care faceţi referire. E într-adevăr o lume în schimbare, nu ştim dacă multipolarismul de exemplu va duce la un nou echilibru geopolitic. Clar este că sunt puteri emergente care îşi schimbă raportul de forţe, e clar că cel mai dinamic continent, nu numai sub raport demografic ci şi ca rată de creştere economică va fi probabil pe toată durata secolului XXI Asia. Evident că din acest punct de vedere unitatea euroatlantică şi puterea de reacţie faţă de noul peisaj economic global, sunt esenţiale. E urgent pentru noi toţi să ne reasumăm valorile pe care se bazează stilul nostru de viaţă şi, în acelaşi timp, să reinventăm acţiunea pragmatică, ofensivă pe pieţele emergente. Trebuie să fim mult mai prezenţi. Sunt state mari în UE care fac acest lucru, o diplomaţie a contractelor, o cuplare a poziţiilor de diplomaţie externă faţă de noii actori.
Dacă reuşim să consolidăm statul de drept, să ameliorăm standardul elitelor politice şi să cuplăm nişte universuri izolate, atunci nu sunt deloc pesimist pe termen mediu
Noi suntem într-o interdependenţă totală cu piaţa internă a Uniunii spre care merge majoritatea exporturilor noastre, depindem de capitalul european, deci tema rămâne ieşirea din recesiune, reluarea creşterii şi antrenarea în aceste noi fluxuri. Ceea ce nu înseamnă că întreprinzătorii români nu ar putea să intre pe aceste pieţe tradiţionale, pierdute în ultimii 20 de ani. O spunem, dar capacitatea noastră de pulsaţie economică este relativ redusă, deci noi nu avem deocamdată capitalişti români atât de puternici, încât să intre singuri pe pieţe cum ar fi Coasta de Est a Africii sau în Golf, în anumite pieţe asiatice, sau în America Latină. Sunt chestiuni de infrastructură, de costuri, de competitivitate, care deocamdată nu ne permit o acţiune în forţă, dar dacă am cvadruplat PIB-ul în ultimii cincisprezece ani, dacă facem acelaşi lucru şi în următorii cincisprezece poate vom reuşi să ne situăm altfel faţă de piaţa europeană şi faţă de pieţele regionale, unde am putea avea un cuvânt de spus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vecinătatea estică, pentru zona sudcaucaziană, Asia Centrală. Diplomatic şi politic, la nivelul dialogului politic, stăm destul de bine, adică n-am închis ambasade, există dialog politic la nivel înalt, există anumite proiecte care generează o solidaritate regională cu aceste vecinătăţi, dar suntem la mijlocul unor dinamici economice care ne depăşesc. Trebuie să vedem ce rol va avea Turcia în regiune în următorii douăzeci de ani, trebuie să vedem ce rezultat va avea parteneriatul UE-Rusia. Poate va duce la un fel de Europă de la Atlantic până la Urali, ca pe vremuri, să vedem dacă acest lucru e posibil. Bineînţeles, rămânem o mică răscruce, o poartă pentru mai multe fluxuri, dar eu cred că umbrela asta euroatlantică este solidă, în ceea ce ne priveşte pe partea de securitate colectivă şi stabilitate. Toate investiţiile mari făcute de către statele membre la noi, ne leagă de destinul lor geopolitic, pentru că toate îşi vor proteja investiţiile din România.
Dacă reuşim să consolidăm statul de drept, să ameliorăm standardul elitelor politice şi să cuplăm nişte universuri izolate, după cum zicea Adrian Papahagi, adică forţele care pot lucra pentru binele comun, atunci nu sunt deloc pesimist pe termen mediu. Mi se pare că România poate să îşi revină foarte bine, că ne putem completa infrastructura critică şi că putem deveni un jucător regional relativ important.
E nevoie de sânge proaspăt în MAE
Z.V.: Aveţi în vedere o reorganizare a MAE ? Aţi atras în Minister nişte “figuri intelectuale” care au intrat în diplomaţie. Cum îi veţi împăca pe aceştia cu vechii diplomaţi de carieră?
T.B.: Deocamdată, sub presiunea planului guvernamental de restructurare, a trebuit să renunţăm la nişte locuri existente în schema MAE, bugetate, dar neocupate, plus o serie de concedieri. Din păcate, « codul muncii socialist » nu ne-a lăsat să facem o triere calitativă, iar criteriile după care se desface un contract de muncă nu sunt legate de performanţa profesională. Mai există o constrângere prin faptul că mulţi dintre cei buni vor migra spre Serviciul European de Acţiune Externă. Au început deja la nivele mai mici, dar vor absolvi, încet, încet acolo. Pe de altă parte, tot din constrângeri bugetare, nu am voie să organizez concursuri de recrutare. Ceea ce gripează din interior sistemul. Eu sper că la anul, dacă revenim pe creştere, să obţin o derogare, să putem face un concurs şi să putem aduce măcar 50-100 de oameni, cu adevărat bine aleşi, dintre cei mai străluciţi absolvenţi, cu o grilă de concurs foarte bună şi să putem cât de cât compensa restructurarea. E nevoie de sânge proaspăt, de o nouă generaţie, care să facă ucenicia meseriei, dar în acelaşi timp să aducă şi o altă cultură organizaţională, o altă atitudine faţă de stat, de guvernare, relaţii internaţionale, oameni care să poată să contribuie la reformă. În paralel, la 1 decembrie am cerut colegilor mei să vină cu un pachet legislativ de reformă de fond la MAE. Printr-o Hotărâre de Guvern vom ameliora Legea diplomaţiei şi Regulamentul de organizare şi funcţionare. Sunt foarte multe anacronisme pe care le putem corecta chiar aici. Proceduri, standarde, care îngreunează şi până la urmă menţin ministerul într-o stază birocratică. Multe lucruri pot deveni mai simple. Avem în obiectiv şi o reformă de fond. Ce a fost până acum, a fost o ajustare la criză, dar mizez şi pe faptul că poate vom obţine mai multe resurse pentru la anul. Aici am elaborat proiectul legii votului prin corespondenţă. Aş mai vrea să dezvoltăm reţeaua consulară în continuare acolo unde este nevoie. Am făcut-o şi în perioada de criză, dar fără resurse e foarte greu. Am făcut un imens efort pe Republica Moldova. Prin facilitatea Schengen am primit bani pe care i-am folosit la modernizarea reţelei consulare. Multe consulate, secţii consulare sau consulate generale, arată mai bine acum decât ambasadele pentru că s-au făcut aceste investiţii.
Tolstoi nu este cronicar mongol
Z.V.: Cum vedeţi evoluţia relaţiilor România-Rusia ?
T.B.: Aş vrea ca Rusia să intre într-o altă etapă de cultură geopolitică şi de securitate. Să fie sinceră şi consecventă în apropierea ei de lumea euro-atlantică şi cred eu că în interiorul politicii militare din Federaţia Rusă au apărut suficiente argumente pentru acest lucru. De pildă, multe dintre temerile foştilor sateliţi legate de Rusia ţin de şantajul energetic, dar în acelaşi timp Rusia este prima dependentă de resursele din subsol, deci ea e prima penalizată de unilateralismul acestei dependenţe. Fără dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii, Rusia nu va putea să conteze, nici măcar ca putere regională fiindcă arsenalele din timpul războiului rece ruginesc; trebuie sume enorme pentru a ţine la zi o armată modernă. Dialoghează cu China şi cu alţii, dar în acelaşi timp, Rusia are un suflet european; Tolstoi nu este un cronicar mongol. Trebuie deci să se ia nişte decizii care să dea un viitor Rusiei. E clar că preşedintele Medvedev a făcut un pas înainte către democratizare, e clar că există şi o aşteptare de jos în sus, într-o societate civilă care n-a dispărut niciodată. Şi cred că avem nevoie de nişte teste de sporire a încrederii. Transnistria este un caz de şcoală. Aşteptăm un calendar de de retragere şi menţinerea păcii şi ordinii sub egida UE.
Rusia nu va mai avea nevoie de state tampon, de o zonă sigură între ea şi Occident, dacă propria ei modernizare şi doctrină militară se înscriu treptat într-o comunitate mai largă de interese geostrategice, care identifică aceleaşi ameninţări cu cele din noul concept strategic al NATO. Această apropiere e raţională, e necesară şi cred că e şi posibilă. Dar nu de azi pe mâine. Testul acesta de încredere, al sincerităţii şi al profunzimii acestui proces este dat din punctul de vedere al României şi UE de dosarul transnistrean. Este deja folclor că faimosul arsenal lăsat acolo de Armata a 14-a, ar mai exista. Înainte de a rugini, el a fost vândut. Cred că pentru depozitele acelea e mai degrabă frica autorităţilor locale faţă de un audit, nu faţă de o explozie. Toate astea arată că suntem anacronici dacă persistăm în contrapunerea asta cu zone tampon, cu conflicte îngheţate. Lumea e în schimbare şi ţine de inteligenţa liderilor să descifreze sensul acestei schimbări.
Cine este Teodor Baconschi
Teodor Baconschi este ministru de Externe din 23 decembrie 2009. S-a născut la Bucureşti, pe 14 februarie 1963 şi este fiul poetului A.E. Baconsky.
A absolvit Institutul Teologic Universitar, Bucureşti în 1985, a urmat studii Studii Aprofundate la Université de Paris IV-Sorbonne (1991), a obţinut un doctorat în Antropologie religioasă şi Istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris IV-Sorbonne (1994) şi a urmat studii post-doctorale ca Fellow al Colegiului Noua Europă, Bucureşti (1996).
Este diplomat de carieră şi deţine gradul diplomatic de Ambasador din anul 2006.
Este membru afiliat la Asociaţia Internaţională de Studii Patristice (AIEP, Paris), membru fondator al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii (Bucureşti), membru al Colegiului Noua Europă (Bucureşti) şi Membru al GDS (Bucureşti).
Anterior numirii sale în funcţia de ministru al Afacerilor Externe, a fost Ambasador al României în Republica Franceză, Principatul de Monaco şi Principatul Andorra, (2007-2009), Ambasador al României în Republica Portugheză (2002-2004), Ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun (Vatican) şi acreditat, de asemenea, în Republica San Marino şi pe lângă Suveranul Ordin Militar de Malta (1997-2001).
A fost consilier prezidenţial în perioada octombrie 2006 – august 2007, iar în Centrala MAE a deţinut funcţiile de Secretar de stat pentru Afaceri Globale (2005-2006) şi director general în 2001.
Anterior intrării în diplomaţie a fost director al Editurii Anastasia, Bucureşti, redactor-şef la „Viaţa spirituală” (TVR), consilier la Ministerul Culturii şi redactor la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.
A publicat peste 10 volume în limbile franceză şi română (sub semnatura de autor Teodor Baconsky) şi vorbeşte limbile engleză, franceză şi italiană.
