Interviurile Iolandei- Cutia milei are altă destinaţie | Ziua Veche
Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Interviurile Iolandei-De multe ori cutia milei are altă destinaţie…

Interviurile Iolandei-De multe ori cutia milei are altă destinaţie…

scris de Iolanda Malamen
15 afisari

Iolanda MalamenMarian Zidaru şi Victoria Zidaru, atelierul vostru din strada Academiei numărul 4, aminteşte de lumea arhaică a satului românesc, o lume greu de regăsit astăzi.


MARIAN si VICTORIA ZIDARU

MARIAN si VICTORIA ZIDARU

Marian Zidaru: Satul în care m-am născut a rămas doar în amintiri. Nu mai există nici satul, şi nici ţăranul român pe care, cel puţin generaţia noastră l-a pomenit. Astăzi putem vorbi despre cu totul altceva- despre  o populaţie suburbană care locuieşte în fostele sate româneşti, în care s-au ridicat fel şi fel de construcţii care de care mai bizare, tot felul de vile încropite peste noapte din materiale  străine de satul românesc. Satul pe care eu îl ţin eu minte este un sat din case de nuiele şi pămînt, acoperite cu şindrilă (tabla începuse să-i ia locul încă din copilăria mea), aşezate pe înălţime, de unde în vale se vedea Teleormanul, unde mergeam la gîrlă, şi în rest, activităţile zilnice, cele care dădeau farmec şi strălucire. Lupta cu pămîntul, lupta cu animalele, ţăranul supus naturii, de fapt supus lui Dumnezeu care se manifesta prin natură, cînd fiecare ploaie, fiecare fulger şi fiecare arşiţă însemna ceva!  Întotdeauna ţăranul respectiv era identificat cu un sfânt: Ilie, cu Nicolae, aşadar cu binecuvîntarea sau mînia lui Dumnezeu. Satul pe care-l ţin minte este unul care de Florii se îmbrăca în vegetaţia primăverii, satul în care noi, copiii colindam de Rusalii din casă în casă, în ritualul acela al satelor din sud, şi ni se dădeau colărezi, ni se spălau picioarele, după care ne întorceam în praful uliţei şi urma casa următoare unde ritualul era reluat. Sunt amintiri puternice, care-mi definesc acum, la 54 de ani tot ceea ce fac. Am rămas cantonat în acele amintiri. Nicio călătorie, fie la Paris, la Munchen, sau în Brazilia, nu a putut să înlocuiască acea forţă a amintirilor pe care le am din copilărie despre satul românesc. Îmi dau seama că  nu ţin minte lucruri importante văzute la Paris, sau în alte oraşe importante din Europa, dar ştiu că regăsesc fiecare moment trăit în copilărie, şi încerc să-i dau viaţă, şi să-l fructific.

 Victoria Zidaru: Pentru mine, satul în care m-am născut, Liteni (Suceava) a rămas practic ca o vatră existenţială, ca o expresie pe care n-am părăsit-o niciodată. Trăită în Bucureşti 30 de ani (din momentul facultăţii pînă acum), în sufletul meu m-am ghidat după aceleaşi reguli, principii şi obişnuinţe căpătate de mic copil. Nimic din, să spunem, noutăţile civilizaţiei nu mi-a schimbat normele de conduită. Pentru mine reperele pe care le-am moştenit, şi cu care m-am născut, sunt repere de la care nu m-am abătut niciodată atunci cînd mă refer la moralitate, la credinţă, la port, la vestimenţie, la felul de-a răspunde, la lucrurile care vin spre tine. Mulţi foşti colegi pe care îi întîlnesc după mult timp îmi spun: „Nu te-ai schimbat deloc, eşti aceeaşi”. În anume privinţe sunt inadaptabilă la civilizaţia pe care am întîlnit-o, deşi, trebuie să recunosc, am luat şi lucruri bune pe care nu le-am respins. Principiile de bază pe care le-am învăţat de la părinţii mei, din satul meu,  mi-au rămas însă în suflet, şi astăzi mă întorc la ele acolo, în Bucovina. De altfel, şi Marian simte că acolo este spaţiul în care ne vom găsi locul şi liniştea lucrului.

 I.M. Deocamdată trăiţi în Bucureşti, într-o continuă intruziune a schimbărilor, a demolărilor (chiar şi atelierul vostru e în pericol)… 

Marian Zidaru

Marian Zidaru

 M.Z.Personal sunt adeptul ne-mişcării, adeptul ne- schimbării, asta fiind garanţia eternităţii. Locul care nu se schimbă se sfinţeşte. Locul care este într-o continuă frămîntare, dărîmare, reconstruire, reaşezare, din nou dărîmare, este unul aproape blestemat, care nu-şi regăseşte liniştea. A regăsi liniştea înseamnă a fi în armonie cu tine, şi a căpăta acea pace din care nu vrei să ieşi. Pe ce să schimbăm pacea dobîndită? Pe nelinişti? Pe lucruri care nu au nicio valoare? Am revenit acum trei zile din Bucovina, în Bucureşti, şi, am constatat cu groază că acest haos pe care noi îl numim capitala României, vorbeşte prea mult despre putrefacţie morală şi socială. 

 I.M. Un important scriitor, dispărut nu de mult, spunea că Bucureştiul a devenit din nefericire, un oraş  fără noimă.

 M.Z. România este ea însăşi o ţară fără noimă condusă de oameni fără minte. Este singurul răspuns pe care pot să-l dau acestei situaţii.

 I.M. Credinţa este printre puţinele lucruri salvatoare?

 M.Z. Bineînţeles! De fapt credinţa este condiţia ne- mişcării. Odată dobîndită credinţa, trebuie să rămîi în ea. Şi cel care este  neliniştit înseamnă că n-a dobîndit-o, este încă în căutarea unei zone stabile în care să se fixeze. Credinţa este acea stîncă nemişcată la care trebuie să mă raportez în permanenţă, pentru a ajunge la ea ca la un liman stabil, pentru a mă compara cu ea, pentru a avea garanţia liniştii şi a păcii, şi toate celelalte lucruri pe care le doresc. Credinţa la care mă refer nu seamănă cu dogma religioasă pe care o promovează biserica instituţională, adesea intolerantă, şi, într-un fel, pe lîngă ceea ce înseamnă biserica…

MARIAN_ZIDARU

MARIAN ZIDARU

Uite, au fost de exemplu, în 2010, mari inundaţii în ţară. Partea cea mai frumoasă, cea mai curată care este Moldova, în fiecare an este “bătută” pentru întreaga ţară. Copilul cel mai cuminte este certat şi bătut ca să înţeleagă şi copiii obraznici. N-am urmărit chiar în fiecare seară emisiunile de ştiri, dar ai văzut vreun preot? Cînd se inaugurează un restaurant, o piscină,  hop şi preotul cu sfinţitul…Asta-i biserica instituţională! Ea serveşte un regim laic, o instituţie de stat, sau, mai bine zis a devenit o instituţie de stat care aserveşte nişte interese politice. Biserica la care mă refer, e acea biserică strămoşească pe care numai ţăranul a reuşit s-o păstreze vie în sufletul lui. Ea conţine acel dialog de care vorbeam, cu:  pămîntul, cu frunza, cu animalele, cu strămoşii. Lucrurile astea sunt foarte importante şi ele clădesc adevărata biserică. Biserica în care participanţii la actul religios se ajută, se sfătuiesc, nu se lasă unul pe celălalt să cadă în uitare. Ori, biserica instituţională este o construcţie istorică, decorativă, frumoasă, perfectă din punct de vedre funcţional, dar nu are viaţă, nu are duh, este ruptă de realitate. De multe ori, cutia milei are altă destinaţie, ca cea pentru care a fost constituită. Dacă membrii unei biserici aruncă un bănuţ în cutia milei acela trebuie să fie pentru cel nevoiaş, pentru cel sărac. Nu este pentru Patriarhie, nu este pentru Episcopie. Preotul trebuie să aibă harul sărăciei, fiindcă de aceea a îmbrăcat haina preoţiei. Biserica pentru care eu subscriu, este biserica ţăranului etern sărac, mulţumit cu sine. Tocmai această sărăcie (în ghilimele) a ţăranului este de fapt coroana de prinţ pe care Dumnezeu o aşează pe capul omului îndumnezeit.

 I.M. Marian Zidaru, este  arta românească  în acest moment, în contradicţie cu spiritualitaea românească?

 M.Z. Fac parte dintr-o generaţie distrusă de consumismul care a năvălit peste România. O generaţie peste care s-a aşternut un munte de nepăsare şi de ignoranţă. Din 1990 s-a creat un zid între arta românească şi arta contemporană. Ceea ce se numeşte îndeobşte artă contemporană nu are nicio legătură cu arta românească, cu ceea ce am moştenit şi am mai adăugat şi noi, la această construcţie care în final se numeşte istoria artei româneşti.  Acum se practică o artă europeană, cu tendinţe străine de spiritualitatea românească, doar de dragul de-a fi la modă.

 I.M. Aţi influenţat în vreun fel pe cei care au venit după voi?

 M.Z. Ceea ce am lucrat noi în toţi aceşti ani, nu a avut o influenţă vizibilă asupre tinerei generaţii care ne-a urmat. În ziua de astăzi puţini mai fac cu adevărat sculptură. Lucrul cel mai important din arta plastică românească pînă în 1990, era sculptura. Era lucrul prin care arta românească se definea puternic.  Tocmai instituţiile statului au încurajat acest abandon, al artei tradiţionale româneşti. Spre un altceva…nici nu ştiu cum se mai numeşte. Sunt sigur că depozitele muzeelor sunt pline de ,,gunoaie,, ,fiindcă toate aceste instalaţii şi evenimente video  şi tot felul de speculaţii, sunt cele care dau tonul unei efemerităţi evidente. 

 I.M. Deşi nu sunt întrutotul de acord cu tine, citez totuşi un critic, care  numea asta, artă de unică folosinţă.

 Lucrari din colectia familiei ZidaruM.Z. Acum există doctori în arte plastice, şi superdoctori. Să vedem ce se va mai inventa de-acum înainte… Poţi să pictezi şi să sculptezi mediocru şi fără facultatea de artă. Sunt foarte mulţi masteranzi care habar nu au să picteze, habar nu au să facă un obiect de artă de bun simţ, ca să nu vorbesc de marea artă, de capodopere. Atunci, ceea ce facem noi se se adresează unui număr limitat de prieteni, de admiratori, de iubitori de artă care ne colecţionează  lucrări, şi, cam atîta…

 I.M. Victoria Zidaru,  mi se pare uimitor că o adolescentă dintr-un îndepărtat sat bucovinean, a  năzuit să devină sculptoriţă.

 V.Z. Este o istorie destul de interesantă. În liceul pedagogic pe care l-am absolvit, nu făceam nicio diferenţă între pictură, sculptură, tapiserie, însă desenam tot timpul şi aveam acea pasiune pentru lucru. Cei avizaţi văzîndu-mi desenele şi obiectele realizate, m-au îndemnat către  sculptură, spunîndu-mi că modul în care lucrez, şi, în general tot ce fac în zona vizualului, are legătură cu sculptura. Eu însă nu ştiam ce se face la secţia de sculptură. Am dat examen doi ani la rînd la tapiserie, la Cluj, dar n-am reuşit şi profesorii cu care m-am pregătit mi-au recomandat de asemenea, sculptura, fiindcă desenul meu demonstra talent în zona asta. Am venit la Bucureşti şi l-am căutat pe sculptorul Mihai Buculei pe care-l văzusem în copilărie, cînd venea în vizită la învăţătoarea mea cu care era prieten, şi-mi desena pe caiet diverse animăluţe, ca să îmi facă plăcere. De atunci am rămas cu pasiunea desenului. Mi-am amintit de numele lui, l-am căutat în Bucureşti, i-am arătat lucrările şi a acceptat să-mi predea noţiuni de bază, în ale sculpturii. În Bucovina nu exista într-adevăr, o tradiţie în privinţa sculpturii…

 I.M. Victoria, cînd ati devenit o familie, arta voastră ,,s-a complicat,, estetic şi energetic, cu noi forme de expresie: tapiserii, obiecte , pictură, sculptură.

 V.Z. Da, şi căutăm tot timpul să găsim noi forme de   împăcare a materiei, cu privirea.  Eu, spre exemplu, fac acum, după cum vezi, ţesături realizate de frunze, şi numite reliefuri vegetale. Ele vor proba în timp rezistenţa, forţa şi miracolul dumnezeiesc al vegetalului.

 I.M. Marian Zidaru, îţi trebuie un oarecare curaj ca să mai faci sculptură acum, în România?

 M.Z. Darul muncii (în sensul artei) este un lucru magnific pe care omul îl poate primi. Acele obiecte pe care le creez vin din preaplinul inimii. În mine există un izvor care se revarsă şi, acel izvor dacă e concretizat într-un material definitiv, el devine un obiect de artă. Dacă nu, el se va pierde . Am pornit pe calea artei din admiraţie faţă de diverse personalităţi ale sculpturii româneşti, faţă de care nu mi-a dispărut nici astăzi admiraţia. Şi lista e foarte mare. Dar, mentorul meu absolut rămîne Brâncuşi. Este artistul care a început şi a închis arta modernă. Arta modernă începe cu el şi se termină cu el. Atelierul din Beaubourg este alcătuit din patru spaţii acoperite cu sticlă. Este un spaţiu în care nu ai acces decît vizual. Nu poţi să intri în interior. Conţine obiecte tridimensionale pe care nu le poţi privi decît din exterior. A creat un tot unitar. Prea puţini artişti au realizat spaţii complexe pe care le-aş numi medii de expresie care să comunice spiritual şi să emane sentimente de bine, sentimente de speranţă. Există acel ţăruş, acel stîlp de aducere aminte pe care evreii îl înfigeau în pămînt pentru a-şi aminti de un anume eveniment. Ei bine, stîlpul pe care Brâncuşi l-a înfipt în mijlocul Parisului, este reperul la care te duce acel munte, ca să-ţi amintească cine eşti şi de unde ai plecat, dacă ţi-ai pierdut personalitatea… Dar, bineînţeles, formaţia mea ca artist, a depins de valori care pentru unii sunt nume controversate. Primul sculptor care m-a învăţat să privesc tridimensional a fost Florin Codre. Un an de zile (1976) i-am frecventat atelierul, înainte de plecarea lui în Occident. Era  un sculptor foarte puternic, făcea parte din acel grup care a definit sculptura românească din anii 70. Avea o manieră foarte românească de-a spaţializa forma. Era acolo mult arhaism în volumul lui, agresivitate şi forţă. Un sculptor de mare har. Şi Paul Vasilescu care m-a fascinat prin arta lui, dar şi prin dimensiunea umană…Sigur, Ovidiu Maitec, spre finalul vieţii, cu care am avut o prietenie destul de strînsă şi pentru care am o admiraţie nesfîrşită, dar şi regretul că nu există un spaţiu în care să fie expus în permanenţă. Pentru profesorul meu de sculptură Vladimir Predescu, am de asemenea, o admiraţie deosebită. Şi pentru Ion Nicodim, de la care probabil am preluat această manieră de-a face sculptură şi pictură, spre a realiza un tot unitar. Ca teoreticieni ai artei îi mulţumesc lui Marin Iliescu. Ne preda desenul magistral. Nu trebuia să începi cu ceea ce vezi, ci cu ceea ce simţi în interior. Ceea ce se vedea era subordonat unei scheme compoziţionale pe care mai întîi trebuia s-o descoperim. El ne-a dat de fapt o lecţie pedagogică monumentală pe care s-a fondat şcoala de artă românească, funcţionînd foarte bine pînă în 90, cînd a fost dat afară împreună cu alţi artişti, într-un mod nemeritat, şi stilul de lucru al şcolii de Bucureşti a fost înlocuit cu un surogat de manieră ungurească occidentală, în a aborda studiul. S-a trecut la un studiu fotografic, de neînţeles, şi fără nicio finalitate, la urma-urmei. Din păcate, Mircea Spătaru a fost povăţuitorul nefericit.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult