Ce a fost frumos, în colaborarea româno-rusă, a durat puţin | Ziua Veche
Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Istoricul Vasile Popa: Ce a fost frumos, în colaborarea româno-rusă, a durat puţin

Istoricul Vasile Popa: Ce a fost frumos, în colaborarea româno-rusă, a durat puţin

scris de Ion Petrescu
25 afisari

Într-un moment în care Rusia de azi îşi joacă, cu înverşunare, cărţile geopolitice în arealul carpatin, ca expresie a unei nostalgii imperiale, promovată la rang de politică de stat, la Kremlin, când ambasadorul rus, la Bucureşti, are atitudini publice europene, opuse opiniilor propagandistice, înverşunate, deloc obiective, ale website-ului intitulat Vocea Rusiei – trompeta FSB-ului, succesorul KGB-ului -, un dialog cu istoricul militar Vasile Popa, colonel în rezerva Armatei României, este aidoma şansei de a privi printr-un ochean istoric, la clipe rămase, până azi, necunoscute. Dar, a căror evocare, acum, îşi are un rost precis. Şi necesar.

generalul Constantin Coanda

Generalul de divizie adjutant Constantin Coandă a fost un adevărat militar de carieră, cu un parcurs și realizări profesionale impresionante

Clarificarea relaţiilor de comandament

– Este istoriografia militară prizoniera, de facto, a evocărilor multiple privind rosturile naţiunii române, în cele două conflagraţii mondiale? Aşa ar părea, la prima vedere, opţiunea dumneavoastră pentru editarea unui impresionant volum despre misiunea generalului Coandă la Stavka. Chiar aşa, ce motivaţii aţi avut la realizarea acestei ample cercetări în Arhivele Militare?

– Da, se poate afirma că istoriografia, în general, este prizonieră evocării parcursului unei naţiuni, iar istoriografia românească nu face excepţie de la o asemenea cutumă. Mai mult, aş spune că evenimente de maximă relevanţă în istoria universală sau naţională, aşa cum sunt cele două războaie mondiale, impun investigaţii aprofundate, care să facă lumină sub toate aspectele, componentele diplomatică şi militară având o greutate cu adevărat specifică.

Am avut privilegiul să-mi desfăşor o bună parte din activitatea profesională în cadrul Arhivelor Militare, Serviciul Istoric al Armatei de astăzi. A fost locul unde pasiunea mea pentru istorie s-a întâlnit cu un imens, valoros şi inedit fond de documente, arhivele oferind oricărui cercetător această sursă directă de investigare, fără de care scrierea istoriei nu poate întruni rigorile unui demers cu adevărat ştiinţific: diversitatea şi exactitatea informaţiilor.

Pe timpul documentării pentru realizarea unor materiale solicitate de eşaloanele superioare am avut şansa să întâlnesc documente pe care generalul Coandă, în calitatea sa, de reprezentant al Armatei României, pe lângă STAVKA (Marele Cartier General al armatei ruse) în timpul Primului Război Mondial, le-a trimis regelui, primului ministru sau altor autorităţi aflate în ţară. Conţinutul acestora mi s-a părut deosebit de interesant pentru clarificarea relaţiilor de comandament româno-ruse, ca şi a altor chestiuni asupra cărora persistă multe semne de întrebare şi astfel a încolţit ideea publicării lor, idee susţinută de altfel şi de colegi, cu mai multă experienţă în domeniu. Ar fi fost un mare păcat ca tocmai cercetarea istorică ulterioară să nu beneficieze de informaţii, multe dintre ele inedite, provenind direct de la sursa primară – documentul istoric.

România nu trebuia să mai conteze decât pe propriile forţe

– Care este diferenţa dintre conţinutul corespondenţei emise de generalul Coandă între august 1916 – martie 1917 şi aceea din perioada martie-noiembrie 1917?

Generalul Coandă s-a aflat la Stavka din august 1916 şi până în februarie 1918, când a fost rechemat în ţară, fiind numit în comisia ce trebuia să negocieze preliminariile păcii cu Puterile centrale. Au existat două perioade distincte în misiunea generalului la Stavka şi documentele pe care le-am publicat evidenţiază asta: din august 1916 până în noiembrie 1917, când Marele Cartier rus era cantonat la Moghilev şi din noiembrie 1917 până la momentul rechemării în ţară, când generalul s-a aflat la Kiev, îndeplinind aceeaşi funcţie. Ajungerea bolşevicilor la putere, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 este evenimentul care a impus părăsirea Moghilevului de către misiunile militare aliate, partidul condus de Lenin acţionând pentru încheierea păcii şi scoaterea imediată a Rusiei din război, ceea ce se va şi întâmpla dealtfel câteva luni mai târziu, în martie 1918.

Există o diferenţă evidentă în ceea ce priveşte conţinutul corespondenţei generalului cu autorităţile române, care nu respectă decât în parte perioadele menţionate. Documentele emise până în martie 1917, cînd procesul revoluţionar din Rusie începe să ia amploare, se referă, în principal, la cooperarea militară dintre cele două ţări (situaţia inamicului, evoluţia operaţiilor pe fronturile din Muntenia şi Dobrogea, solicitarea ajutorului Rusiei imperiale, sfaturile oferite de Stavka pentru depăşirea unor situaţii grele, etc). După acest moment, în corespondenţa generalului predomină informaţiile referitoare la desfăşurarea revoluţiei în spaţiul sovietic şi consecinţele acesteia asupra organizării şi funcţionării instituţiilor de stat, la mutaţiile produse în armată, la opţiunile forţelor politice privind continuarea sau încetarea războiului, la tensiunile apărute între clasa politică şi eşaloanele de conducere militară, la stadiul negocierilor de pace separată, dintre Rusia şi centrali etc. Informaţiile transmise la Iaşi indicau cu suficientă claritate că evoluţiile politice şi militare din imperiu, conduceau spre încheierea unui armistiţiu, iar România nu trebuia să mai conteze decât pe propriile forţe.

Continuarea războiului în aceste condiţii apărea ca imposibilă, iar guvernul român nu putea evita semnarea armistiţiului.

O revoluţie în mijocul unui război

Istoricul Vasile Popa

Vasile Popa a avut privilegiul să lucreze în cadrul Arhivelor Militare, Serviciul Istoric al Armatei de astăzi

– Ce concluzii aţi tras privind cauzele destrămării armatei imperiale ruse, pe fondul luptelor pentru putere, din interiorul colosului, de atunci, din Răsăritul Europei?

– Concluziile sunt concentrate în aprecierea făcută de primul ministru român, Ion I.C. Brătianu, atunci când generalul Coandă i-a semnalat manifestările revoluţionare de la Petrograd.

O revoluţie în mijocul unui război – reflecta premierul român – nu putea să aibă decât un deznodământ tragic. Întradevăr, revoluţia declanşată încă din februarie 1917 a avut efecte dezastruoase asupra coeziunii societăţii ruse, asigurată, până atunci, prin puterea absolutistă a familiei imperiale şi autoritatea guvernului ţarist. Au fost afectate profund relaţiile sociale şi instituţionale, inclusiv armata, întreaga societate intrând într-un derapaj imposibil de stăpânit. Contaminată de ideile revoluţionare o parte din conducerea militară a abdicat de la principiul de bază al războiului – înfrângerea inamicului care invadase ţara -, atrăgând după sine şi o parte însemnată a trupei.

De asemenea, slăbiciunile guvernului provizoriu, în administrarea puterii, a dat posibilitatea sovietelor să-şi aroge tot mai mult prerogativele conducerii, inclusiv în armată. Pricazul nr.1, emis ilegal de sovietul din Petrograd la 2/15 martie 1917, este apreciat ca declanşatorul procesului de dezorganizare a armatei. Prin acesta se instituia un soi de principiu al autoconducerii în rândurile trupei, concomitent cu diminuarea prerogativelor ofiţerilor şi se confereau acesteia drepturi civile excesive, care nu aveau nimic în comun cu disciplina şi ordinea militară , cele care stau la baza puterii armate.

Pentru îndeplinirea obiectivului de bază – încetarea războiului – maximaliştii trebuiau să vulnerabilizeze armata, s-o divizeze, să creeze o ruptură între comandanţi şi soldaţi. Sămânţa discordiei, răspândită printr-o propagandă deşănţată, puternic susţinută de finanţa germană, a găsit un teren fertil în masele de soldaţi sătui de neajunsuri şi de privaţiunile războiului. Se pot trage multe concluzii din evoluţiile care au avut loc în armata rusă în toată această perioadă, dar două mi se par esenţiale. Prima: pregătirea militară, inclusiv, sau mai ales sub aspect psihologic, a unei armate trebuie să fie preocuparea de bază a eşaloanelor de decizie în chestiuni de ordin naţional. A doua concluzie derivă din caracterul şi statutul special al instituţiei armatei, care trebuie să răspundă exclusiv nevoilor de apărare ale naţiunii şi nu unor comandamente politice. Odată primită misiunea, de la organele puterii constituţionale, armata trebuie să facă tot posibilul, ajungând chiar la sacrificiul suprem, pentru îndeplinirea acesteia. Politizarea armatei sau a celorlalte componente ale sistemului naţional de apărare trebuie exclusă!

Contribuţie la istoriografia războiului reîntregirii româneşti

– Când, cum şi de ce a apărut opţiunea unui volum dedicat aceluiaşi general român, de data asta realizat alături de coechipieri precum Ion Cerăceanu şi Vasilica Manea?

– Volumul editat în anul 2010, sub titlul „Misiunea generalului Coandă la Stavka.1916-1917” se opreşte la sfârşitul lunii noiembrie 1917. Atunci, bolşevicii ajunşi la putere au decis să scoată Rusia din război, situaţie în care misiunile militare aliate au fost nevoite să părăsească Moghilevul. Decretul asupra păcii şi semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk, nu însemnau însă şi sfârşitul conflictului.

Franţa, care pierduse principalul aliat din răsărit, Rusia, nu voia să rateze victoria. Ea va încerca să menţină activ frontul de est, pentru a-i împiedica pe centrali să-şi transfere toate forţele în vest.

România, chiar dacă fusese nevoită să semneze armistiţiul, a încercat să sprijine planul francez de a coaliza toate forţele sănătoase din est şi a le opune centralilor. Prin urmare, misiunea militară română va fi transferată la Kiev, cu sarcina de a observa situaţia şi a sprijini acest plan, iar corespondenţa generalului, cu autorităţile române, va continua pe toată perioada cât s-a aflat în capitala Ucrainei.

Ideea de a publica şi această corespondenţă a existat încă de la apariţia primului volum, fără a se fi putut realiza atunci, din diferite motive, să le spunem obiective. Eforturile noastre s-au îndreptat spre identificarea cât mai multor documente întocmite de general. Mai mult, colectivul de autori, al unui al doilea volum şi-a propus să ofere explicaţii suplimentare, asupra situaţiilor create în zona frontului de est, introducînd în ecuaţie atât Ucraina, cât şi Basarabia, fiecare cu problemele sale de autodeterminare. A fost nevoie să extindem investigaţia istorică şi la Arhivele MAE, de unde am preluat documente deosebit de relevante pentru subiectul care ne interesa.

Am pomenit de colectivul de autori, pentru că, de această dată, am alăturat eforturilor mele pe cele ale domnului general Ion Cerăceanu şi ale doamnei Vasilica Manea, fiecare dintre ei având o bună expertiză în problematica Primului Război Mondial. Rezultatul muncii noastre se vede în acest nou volum, intitulat „Misiunea generalului Coandă la Kiev. 1917-1918.”, care întregeşte corespondenţa generalului, în calitatea sa de reprezentant al armatei române la Stavka şi reprezintă o contribuţie modestă la istoriografia războiului reântregirii româneşti.

Un adevărat militar de carieră

– Prin ce anume, în mod concret, s-a remarcat generalul Constantin Coandă, în fruntea misiunii militare române, la Petrograd şi Kiev?

Generalul de divizie adjutant Constantin Coandă a fost, îmi place s-o spun, un adevărat militar de carieră, cu un parcurs şi realizări profesionale impresionante. Cu pasiune, perseverenţă şi multă muncă a urcat, treaptă cu treaptă, în ierarhia militară şi la numai 45 de ani intra în corpul generalilor. Avea în spate experienţa războiului de independenţă, fiind participant direct la luptele de la Vidin şi Griviţa şi absolvise instituţii de învăţământ din ţară (Școala Specială de Ofiţeri de Artilerie, 1884) şi din străinătate (Școala Politehnică din Paris, cu licenţă în matematici şi Școala de Aplicaţie şi Geniu de la Fontaiebleau), care garantau calitatea remarcabilă a absolvenţilor. Funcţiile îndeplinite, ca şi eşaloanele la care a lucrat – Statul major regal, Secţia a II-a din MStM, Inspectoratul General al Geniului, Cetatea Bucureşti, Corpul 5 Armată – sunt indicii că ne aflăm în faţa unui personaj de excepţie. Desemnarea, în august 1916, a generalului Coandă, ca reprezentant al armatei române la Stavka, cu rang de ministru plenipotenţiar, a fost o alegere cât se poate de potrivită; dacă n-ar fi fost această numire, generalul ar fi preluat comanda uneia dintre cele patru armate, cu care România a intrat în război.

Atât la Moghilev, cât şi la Kiev, generalul Coandă s-a dovedit a fi un diplomat desăvârşit. A fost un militar cu mult tact, riguros şi pe deplin conştient de importanţa misiunii sale. A folosit toate resursele – relaţiile personale, presa, informaţiile culese direct din stradă – pentru a se clarifica asupra realităţilor din societatea rusă, atât de bulversată de procesul revoluţionar. Rapoartele sale sunt clare, cu informaţii diverse – în plan militar, politic, social-, care să permită concluzii corecte pentru factorii de decizie din ţară. Atenţionarea conform căreia, deocamdată, România nu se poate baza decât pe forţele proprii (toamna anului 1916), a fost fundamentată pe înţelegerea adevăratei stări de lucruri din armata imperială, interesată de aducerea României într-o situaţie dificilă şi nu de evitarea ocupării ei de armatele germane şi austro-ungare.

Aprecierile de care s-a bucurat din partea regelui, a primului ministru sau a altor membri ai cabinetului liberal au fost sincere , legitimate fiind de calităţile reale ale generalului Coandă, de munca sa responsabilă şi de devotamentul dovedit în apărarea interesului naţional.

Ţarul i-a solicitat generalului Coandă să fie franc!

– Puteţi evoca prima întâlnire a generalului român cu ţarul Nicolae?

– Întâlnirea dintre ţarul Nicolae al II-lea şi generalul Coandă a avut loc în chiar ziua sosirii acestuia la Moghilev. Invitat la cină şi apoi reţinut pentru o discuţie particulară, generalul român a avut ocazia să constate că ţarul era la curent cu ceea ce se întâmpla în România, declarându-se bucuros de faptul că suveranul Ferdinand luase comanda supremă a trupelor, iar regina Maria, verişoara sa, organizase şi conducea un spital pe lângă palat. Țarul a subliniat că România se dovedeşte un aliat loial şi că armata ei, de curând intrată în război, se bucură de aprecieri din partea sa, drept pentru care se va strădui să-i ofere sprijin, ori de câte ori va fi nevoie. I-a solicitat generalului român să renunţe la formule diplomatice, să fie franc şi să conteze pe camaraderia sa.

Întâlnirea dintre ţar şi generalul român, ca şi conţinutul discuţiilor, dincolo de aspectele protocolare fireşti, semnifica o înţelegere corectă a colaborării militare dintre cele două armate, în dorinţa de a-l învinge pe kaiserul Wilhelm al II lea, considerat vinovat de provocarea războiului. Să nu uităm însă că ne aflam la începutul luptelor, când acţiunile armatei române în Transilvania erau încununate de succes, fără sprijin din partea aliatului de la răsărit. Din momentul în care a apărut nevoia acestui sprijin, receptivitatea responsabililor ruşi a dispărut. Mă refer îndeosebi la atitudinea ministrului rus de externe şi a şefului Stavkăi, care şi-au impus punctele lor de vedere, chiar şi în faţa împăratului. Se poate spune aşadar: ceea ce a fost frumos în colaborarea româno-rusă a durat foarte puţin, iar bunele intenţii ale ţarului Nicolae al II-lea au fost subminate de o parte a camarilei din jurul său şi de conducerea armatei.

Tenacitatea în faţa greutăţilor de orice fel

– Ce anume ar mai putea interesa azi, pe junii României, din stânga şi dreapta Prutului, din evoluţia profesională a diplomatului militar Coandă?

– Deşi aşa ar părea, răspunsul la această întrebare nu este deloc simplu şi asta prin prisma faptului că modelul profesional pentru o însemnată parte din populaţia tânără a României este de o cu totul altă factură decât cel oferit de generalul Coandă. Din păcate acest segment de tineri, care nu conştientizează adevăratele valori, care are îndoieli asupra sensului evoluţiei culturale şi, în esenţă, pun la un loc grâul şi neghina, în loc să le separe, este în creştere.

Desigur a trecut mult timp, peste un veac, de când tânărul Coandă îşi clădea, cu maximă seriozitate, cariera militară, dar, în opinia mea, unele caracteristici ale procesului de formare profesională – dorinţa de cunoaştere, seriozitatea şi temeinicia studiului, tenacitatea în faţa greutăţilor de orice fel, perseverenţa – nu trebuie să fie alterate nici în formă şi nici în substanţa lor, de scurgerea timpului. Cunoştinţele dobândite şi educaţia primită, în sensul respectării valorilor naţionale şi al asumării responsabilităţilor, în egală măsură militare şi civice, au constituit temelia unei personalităţi militare de excepţie, care a făcut şi face cinste oştirii şi poporului român.

În opinia mea, modelul devenirii profesionale a generalului Coandă nu este învechit sau depăşit nici astăzi, în plină eră a internetului, ca să nu mai vorbim de setul de valori autentice, pe care trebuie să şi-l însuşească fiecare tânăr, fie el din dreapta sau din stânga Prutului, aşa cum aţi formulat întrebarea. Drept urmare a-ţi iubi ţara şi poporul, a te preocupa de nevoile sale, a fi un bun profesionist şi a privi spre viitor au fost şi trebuie să rămână atitudini şi comportamente cât se poate de fireşti.

Generalul a ajuns premier

– Ce nu v-am întrebat, dar doriţi să se ştie?

– Dacă a rămas militarul şi omul Constantin Coandă în afara vieţii politice , ştiute fiind frământările de pe scena publică românească, în perioada de după război? Ei bine, nu. Pe generalul Coandă îl vom regăsi uşor şi în cartea de istorie politică a ţării, în rândul unor demnitari de cel mai înalt rang.

La 24 octombrie 1918, după ce Alexandru Marghiloman a demisionat din fruntea guvernului, regele l-a însărcinat cu formarea unui nou cabinet pe generalul Coandă. Sigur, conform aranjamentului dintre Ionel Brătianu şi rege, era un guvern de tranziţie, care va rămâne în funcţie până pe 29 noiembrie 1918, ştafeta guvernării fiind preluată de liderul liberal. Misiunile acestui cabinet se rezumau la promulgarea decretului privind votul obştesc obligatoriu, la readucerea României alături de aliaţi, prin remobilizarea armatei şi la anularea lucrărilor parlamentului din timpul guvernului Marghiloman. Această ultimă misiune a fost de fapt o modalitate sui generis de a ieşi dintr-o situaţie excepţională, aceea creată prin semnarea păcii de la Bucureşti, de către Alexandru Marghiloman, ratificată de Adunarea Deputaţilor, dar nu şi de suveran.

Începând cu anul 1919, generalul Coandă s-a înregimentat politic înscriindu-se în formaţiunea înfiinţată de generalul Averescu, Liga Poporului, devenită Partidul Poporului, în aprilie 1920. A fost ales senator pe listele acestui partid, în anul debutului său politic şi, în două rânduri, a ocupat chiar fotoliul şefului Senatului României (iunie 1920-ianuarie 1922 şi iulie 1926-iunie 1927) fiind susţinut de mentorul său politic, care asigura şi şefia guvernului. Pentru scurtă vreme îl vom găsi şi pe fotoliul ministerial la Industrie şi Comerţ (martie-iulie 1926).

– Domnule colonel, dincolo de anii evocaţi, personalităţile nominalizate, contextul existent atunci, generalul Coandă – datorită eforturilor dumneavoastră, de a reconstitui evoluţia sa, pe timpul unei misiuni devenită imposibilă – a probat un adevăr voit ignorat azi. Un profesionist militar, de bună credinţă, este mai eficient, ca diplomat, politician şi premier, decât unul civil. Vă mulţumesc frumos pentru nuanţatele şi detaliatele răspunsuri. Marcate de o luciditate mai rară, în ziua de azi.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult