Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Iulian Patca în dialog cu Ion Petrescu despre: Poeme, redactori printre gloanţe şi generalisimul Stănculescu

Iulian Patca în dialog cu Ion Petrescu despre: Poeme, redactori printre gloanţe şi generalisimul Stănculescu

scris de Ion Petrescu
24 afisari

Contrar aparenţelor, acest interviu a fost realizat cu…forcepsul, poetul Iulian Patca ezitând o vreme, iar, ulterior, cel ce l-a iniţiat aşteptând fireasca perioadă din decembrie, când nu visăm doar la fulgii de nea, ci şi la limpezirile unor clipe cândva învolburate şi chiar însângerate.

Iulina PATCA

Iulian Patca a reuşit să fie un gentleman printre camarazi şi un generos cu poeţii vremii sale

Dăruire, sacrificiu şi ardere până la scrum

Ion Petrescu: – De unde, până unde, această neaşteptată întoarcere la chipul ideal al dragostei, prin publicarea, acum, a imprevizibilului volum de poeme “Să vii şi mâine”? Avem de a face cu o revoltă a spiritului refugiat în turnul dumneavoastră de fildeş?

Iulian Patca: – Dragostea este sentimentul miraculos şi inefabil, care face parte din natura umană. Ea presupune dăruire, sacrificiu şi ardere până la scrum. Am scris poeme de dragoste încă din anii de liceu, cu o pornire năvalnică, adolescentină, dar şi cu multe naivităţi inerente vârstei. La forma şi conţinutul lor am renunţat, nu însă şi la fondul lor. Aşa încât, în toamna anului trecut, am luat taurul de coarne, hotărât să ies, în agora literară, cu toate sentimentele la vedere. În perioada 4-31 octombrie 2010, am scris fără întrerupere, de parcă mi le-ar fi dictat cineva, toate cele 58 de poeme, cărora le-am şters zilnic praful, cu o bucată de postav moale. Apoi, la sugestia unui remarcabil poet din Arad, Horea Gana, am mângîiat mai energic poemele, cu o perie de rădăcină, apoi cu una de sârmă, fără milă. Aşa a rezultat volumul „Să vii şi mâine”, cu poeme de dragoste sută la sută, de care sunt foarte mândru. La două luni de la apariţie am fost gratulat cu 12 cronici, din partea unor confraţi, care m-au descifrat destul de exact. Ca să parafrazez un slogan de advertising, am scris genul de carte care se oferă de obicei femeilor, dar pe care o pot citi şi bărbaţii. Mărturisesc, în premieră, că am dorit atât de mult să public această carte, încât aş fi făcut-o şi dacă m-ar fi avertizat cineva că o să mor a doua zi.

Dragostea are infinite feţe poliedrice

Un neaşteptat volum de poeme de dragoste, cu succes la public

I.P.: – Ce mai urmează? Este dragostea, pentru poet, un subiect epuizat?

Iulian P.: – Nici pe departe. Dragostea are infinite feţe poliedrice. N-aş putea să îi înşir, aici, pe toţi poeţii care mă tulbură şi mă uimesc cu creaţia lor. Sper să mai public un volum, cu „alte poeme de dragoste.” În ceea ce priveşte cartea „Să vii şi mâine”, am avut deja onoarea să-mi văd publicate aproape 30 de poeme, în limbile engleză, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară, ceea ce m-a copleşit oarecum, dar m-a şi inhibat – pur şi simplu. Încerc să rămân realist.

Revista emblematică a Ligii Scriitorilor

I.P.: – Sunteţi redactorul-şef al revistei trimestriale “AGORA LITERARĂ”, publicaţie editată de LIGA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA. Sunt două sintagme specifice unei comunităţi restrânse, de împătimiţi condeieri credincioşi literaturii române?

Iulian P.: – Liga Scriitorilor din România au înfiinţat-o, la Cluj, un grup de 11 scriitori fondatori, fiind înregistrată ca persoană juridică în 2006. Preşedintele Ligii este scriitorul Al. Florin Ţene, iar eu sunt preşedintele filialei Cluj, cu 68 de membri. La ora actuală, Liga are 21 de filiale în ţară şi 10 în străinătate, cu un total de peste 400 de membri, iar „Agora literară”, al cărei redactor-şef sunt, este revista emblematică a Ligii. De patru ani apare doar trimestrial, numai pentru că sunt constrângeri materiale.

Sonetele lui Vasile Preda mă tulbură ori de câte ori le citesc

Facsimil cu scrisul poetului

I.P.: – Aţi fost ani buni unul dintre liderii lucizi ai presei militare. Iar la „Agora literară” aţi reuşit să aduceţi unele dintre numele de referinţă ale publicaţiilor de ieri, tipărite pentru minţile şi inimile camarazilor, sensibili la forţa cuvintelor scrise pe măsura aşteptărilor lor, mai mult sau mai puţin previzibile. Are publicistica încurajată de organismul militar un viitor credibil?

Iulian P.: – Timp de peste 30 de ani am măcinat idei şi cuvinte la moara de vânt a presei, de multe ori cu curaj şi cu o atitudine de frondă. N-au fost numai mari satisfacţii, ci şi mari dezamăgiri. Totuşi, aşa cum m-a învăţat un maestru, dacă un singur cititor, dintr-o mie, a vibrat la ceea ce am scris eu, am considerat că mi-am făcut datoria. Cred însă în viitorul publicisticii militare, care se transformă vertiginos, dar care va reuşi, în cele din urmă, să-şi găsească mijloacele cele mai potrivite de exprimare. Cât priveşte revista „Agora literară”, public, fără nicio reţinere, poeziile unor confraţi din armată – şi din solidaritate (literară şi de corp), şi ca o provocare. Îmi face mare plăcere să promovez poezia frumoasă, bine scrisă, cu rimă, ritm sau în vers alb, în care metamofora şi ideea poetică sunt în măsură să provoace o vibraţie sufletească . Din solidaritate, dar cu parcimonie critică, în „Agora literară” au semnat frecvent poeţii Nicolae Boghian, Liviu Vişan, Vasile Preda, Liviu Zanfirescu, Horea Gana, Petru Făgăraş, Ioan Benche, George Florin Cozma, Ion Mârzac, Eugen Burghelea şi mulţi alţii. Sonetele lui Vasile Preda, bunăoară, mă tulbură ori de câte ori le citesc sau le ascult în interpretarea autorului. Totodată, public asemenea poezii şi ca o provocare şi un avertisment, cu sentimentul de frondă pe care îl am ori de câte ori mi se propun versificaţii lungi şi proaste. Ce ar face oare un conducător de revistă literară, când i se propune să publice balade de…66 de strofe, prea multe ca număr şi îndoielnice despre…greieri şi libelule? Autorilor respectivi vreau să le spun delicat, dar ferm şi indirect: uite, amice, asemenea poezii public, nu-mi mai trimiteţi prostii, că n-o să apară pentru a nu compromite revista şi pentru a vă feri astfel de ruşine. Dar nu mă sfiez să le-o spun şi direct. Asemenea versificaţii rămân în afara revistei, pentru că sunt în afara poeziei.

Riscul ni l-am asumat în noaptea de 22/23.12.1989

I.P.: În decembrie 1989 aţi avut temeritatea de a scoate primul număr liber de cenzură al săptămânalului pentru ostaşi. Asta în condiţiile în care redacţia oficiosului ministerului armatei a preferat să aştepte…limpezirea apelor, situaţia la Bucureşti fiind, la acel moment, extrem de confuză. A fost un act de bravadă? Sau de înţelegere rapidă a noului curs al istoriei?

Iulian P.: – Faptul că am apărut, încă din decembrie 1989, cu chipul nou al gazetei „La datorie” n-a fost deloc un act de bravadă. Schimbarea o trăiam pur şi simplu cu toată fiinţa noastră şi credeam puternic în ea. Dacă a fost un risc, ni l-am asumat în noaptea de 22/23 decembrie şi în următoarea noapte, când toţi redactorii au fost printre gloanţe, pe străzi. Redactorii mei tineri, de atunci, s-au răspândit ca potârnichile, prin toate zonele fierbinţi ale Capitalei, dar nu ascunzându-se de evenimente, ci trăind chiar în mijlocul lor, fiind martori şi participanţi activi la actul schimbării. Toţi aveam atunci vocaţie de erou. Dacă situaţia nu se stabiliza, în direcţia dorită de noi, am fi devenit martiri. Cu eroi şi cu martiri se face istoria. Dar, din câte ştiu, nici unul dintre colaboratorii mei de atunci nu s-a bătut în piept, după aceea, revendicând titlul de …revoluţionar.

Generalul Stănculescu asculta Vivaldi

Stanculescu

Generalul Stănculescu ştia să asculte

I.P.: – O vreme aţi fost purtător de cuvânt al ministrului apărării naţionale, generalul Victor Atanasie Stănculescu. Puteţi creiona un portret al generalisimului? Care este părerea dvs. despre acest personaj complex? A ţinut la armată?

Iulian P.: – Într-adevăr, în 1990, din februarie până în octombrie, am fost purtătorul de cuvânt al ministrului apărării şi şeful biroului de presă al ministerului. A fost o perioadă complexă şi grea, cu fapte fără precedent pentru mentalul colectiv şi pentru reglementările tradiţionale ale instituţiei militare: soldaţii protestau în stradă – cum au fost cei veniţi cu trenurile de la Topraisar -, nou înfiinţata CADA voia schimbări radicale peste noapte, ceea ce ar fi destabilizat armata, iar în paginile ziarelor libere armata era terfelită zilnic, în fel şi chip…În aceste condiţii a fost introdus în luptă purtătorul de cuvânt, o funcţie fragilă, ingrată şi riscantă şi astăzi. Prin urmare, la ministrul Stănculescu intram de 2-3 ori pe zi, în reprize scurte de câteva minute, pentru că dinamica din agenda ministrului era copleşitoare. Nu prea era timp pentru taifas. Generalul Stănculescu mă primea cu un calm olimpian şi cu un chip impermeabil. Era genul de şef care nu se exterioriza prin gesturi şi mimică, un comandant care ştia să asculte. Pe scurt, îi raportam care era imaginea armatei în ziua aceea, ce vreau să fac, de ce procedez astfel, argumentele şi propunerile…De cele mai multe ori a fost de acord cu mine, alteori îmi preciza sec câteva idei. Nu se enerva, nu jignea, nu ţipa la oameni, dar nu era nici tipul de general entuziast, temperamental, care să râdă în hohote sau să-ţi îngăduie familiarităţi. De la el ieşeai cu certitudini şi cu un sentiment de siguranţă. Era un general deştept şi foarte abil. De exemplu, câţiva membri marcanţi ai CADA ne dădeau multă bătaie de cap. Generalul Stănculescu i-a primit, i-a asigurat că-i înţelege şi chiar le-a cerut ajutorul. Cum? Le-a dat un spaţiu, ca sediu, în clădirea ministerului, le-a pus la dispoziţie un metru cub de documente şi le-a cerut să elaboreze proiecte de ordine şi legi, pentru democratizarea organismului militar. I-a asigurat de tot sprijinul lui şi le-a dat de înţeles cât sunt ei de importanţi şi indispensabili şi practic i-a blocat în birourile acelea. Aşa au trecut săptămânile, mai liniştite, până la alegerile din 20 mai 1990. Mai mult, pentru a calma spiritele, pe câţiva lideri CADA, mai vocali, i-a recompensat, înainte de alegeri, cu o excursie de 12 zile în Elveţia, ca să se dumirească cum e cu democraţia constituţională. Uneori, când intram la ministru, îl găseam meditând. Piese de muzică clasică se auzeau de pe discurile Electrecord. Anotimpurile lui Vivaldi, Boleroul lui Ravel, apoi Chopin, Ceaikovski, Mozart…Recunoşteam imediat piesa şi o lăudam, cu voce tare, ceea ce îl amuza şi-mi spunea să mai stau. Apoi sunau telefoanele şi vraja se risipea brusc, aşa că plecam imediat să rezolv însărcinările ce mi s-au dat. Sunt convins că generalul Stănculescu a gestionat destinul armatei, la momentul respectiv, cu mult tact şi diplomaţie. Că a sprijinit instituţia militară să intre în normalitate şi să rămână în topul popularităţii, alături de biserică. În acel an, 1990, au început reformele, care nu s-au terminat nici azi.

Am avut totală libertate de opinie, opţiune şi mişcare

I.P.: Garnizoana Cluj-Napoca vă datorează şansa de a fi fost reînfiinţat periodicul militarilor transilvăneni şi bănăţeni. Aţi schimbat biroul din minister cu cel de redactor-şef în inima Ardealului. Un cântec de lebădă asumat cu seninătate. De ce?

Iulian P.: – Am revenit al Cluj-Napoca, cu acordul greu obţinut de la generalul Stănculescu, ca să conduc publicaţia Armatei a 4-a Transilvania, iniţial înfiinţată la 12 februarie 1948. Am renunţat la multe oportunităţi, unele foarte tentante şi generoase. Însă am luat decizia asta cu hotărâre, fără regrete sau vreo ezitare. Aici am fost 14 ani redactor şi 11 ani redactor-şef. De la Caransebeş, la Vatra Dornei, şi de la Predeal la Satu-Mare, iar după anul 2.000 şi în cele şase judeţe din nordul Moldovei, nu există garnizoană, poligon sau teren de instrucţie în care să nu fi fost de mai multe ori. E o experienţă de viaţă unică, pe care aş lua-o oricând de la capăt.

I.P.: – Dacă aţi avea, acum, gradul de locotenent şi vârsta aferentă, ce traseu aţi alege în cariera militară? Mai este profesiunea armelor o meserie aidoma unei…brăţări de aur?

Iulian P.: – O fugit irreparabile tempus! Istoria nu se face cu dacă, însă întrebarea are o noimă. Dacă s-ar întruni toate condiţiile, mi-ar plăcea să lucrez în presă, dar cu toţi şefii pe care i-am avut, sau cu alţii care să mă respecte aidoma lor. Ca ziarist, în perioada 1975-2008, am avut totală libertate de opinie, opţiune şi mişcare. Am fost extrem de norocos, din acest punct de vedere. Singurele restricţii, de autocenzură, au fost cele pe care mi le-am impus eu însumi şi ţineau exclusiv de deontologia meseriei de jurnalist.

I.P.: – Mulţumindu-vă frumos pentru gândurile calde depănate în acest dialog – necesar înainte de Crăciun -, vă propun să încheiem cu patru versuri culese din excepţionalele dumneavoastră poeme:

Nu-mi cere să te uit, iubita mea,

mai bine mă condamnă la tortură,

la ocnă sau la moartea cea mai grea,

dincolo de dragoste şi ură…


3 comentarii

Ghita Bizonu' 12-12-2011 - 18:47

Bre oameni (ne)buni , generalisism este un grad superior gradului de maresal . Ia luati de aici lista gemeralisimilor http://en.wikipedia.org/wiki/General%C3%ADsimo Adauagati se pe Stalin.
Acu ia ziceti cum o fi Stanculescu Gips genweralissim cand nici macvar maresal nu fu ?!

Sandokan 12-12-2011 - 21:28

Wikipedia;
În zilele noastre, s-a ajuns ca să se utilizeze termenul „generalisim” pentru a denumi unui ofițer superior care a cucerit puterea politică printr-o lovitură de stat militară sau care a suspendat mecanismele constituționale existente la un moment dat pentru a păstra puterea politică cu ajutorul ierarhiei militare.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult