Liviu Gorgos şi argumente militare pentru interesele naţionale strategice

Dialogul de mai jos s-a născut în urma audierii pledoariei publice, în arealul universitar militar, a rezultatelor unui demers ştiinţific util înţelegerii lumii militare de mâine. În contextul unei priviri de ansamblu, asupra convulsiilor geopolitice prezente, câteva dintre afirmaţiile lui Liviu Gorgos, colonel în armata ţării, mi s-au părut a fi tot atâtea invitaţii la interogaţii ce capătă limpeziri în interviul de mai jos.

De la Davos la G-20

– Pe cine mai interesează azi, în vremuri de criză economică, un demers ştiinţific consacrat, cu îndârjire, puterii militare şi securităţii statului român?

-Demersul la care faceţi referire vizează aspecte generale ale relaţiilor stabilite, în etapa actuală, între cele două concepte, în condiţiile în care există o preocupare tot mai evidentă a comunităţii internaţionale, de a face faţă provocărilor tot mai mari, ce pun în discuţie sentimentele de securitate resimţite, atât la nivel individual, cât şi la nivelul grupurilor sociale – începând de la nivelul grupurilor de interese de orice natură, la acela al statelor şi al comunităţii internaţionale.

Eu şi îndrumătorul meu, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare, profesorul universitar dr. Adrian Cernăianu, susţinem ideea că această criză se poate complica antrenând, în situaţii conjuncturale nefericite, alte tipuri de crize: societale, interculturale, interetnice, inter-religioase sau de altă natură ce pot degenera în crize politico-militare.

Situaţiile de criză pot evolua în raport de intenţiile, dar şi de capacitatea liderilor politici, militari, sau a altor lideri de opinie cu putere de influenţă la nivel naţional, regional şi internaţional de a gestiona sau influenţa situaţiile respective. Astfel de personalităţi, politice prin definiţie, chiar dacă nu-şi arogă neapărat un asemenea statut, sunt determinante, cel mai adesea, pentru deciziile ce privesc relaţiile dintre state.

Un exemplu, de ultimă oră, este cadrul oferit – în aceste zile – de Forumul Economic Mondial, de la Davos, în Elveţia. Unde Rusia îşi trimite premierul, nu doar pentru că actualul preşedinte rus, Vladimir Putin, are agenda momentan ocupată, ci mai ales din motivul că Dmitri Medvedev a fost anterior de trei ori prezent la tribuna prestigioasei manifestări cu caracter consultativ. În plus, Medvedev va prezenta, cu această ocazie, priorităţile pentru Moscova la G20,  Rusia  asumându-şi preşedinţia acestui grup la 1 decembrie 2012. Şi urmând a găzdui summitul anual al G-20, la Sankt Petersburg, în septembrie, cu  o agendă de fond, în vederea soluționării problemelor de interes comun pentru toate țările. Tandemul Putin-Medvedev vrea utilizarea eficientă a președinției ruse pentru a consolida locul Rusiei în guvernanța economică mondială.

Misiunea Uniunii Europene pentru Mali

-Să revenim la argumentul militar…

-În cadrul procesului decizional, în ipoteza, suficient de verosimilă, a escaladării stării de criză către conflict militar, argumentul militar are o importanţă aparte, de care toţi cei implicaţi ar trebui să ţină seama. Într-o lume puternic conflictuală, acest demers se adresează, deopotrivă, personalităţilor politice, tuturor celor implicaţi în actul decizional guvernamental, în activitatea diplomatică, liderilor de opinie din alte domenii ale vieţii sociale, liderilor militari implicaţi în decizii la nivel strategic.

De pildă, evenimentele recente din Mali au dovedit că trupele franceze, puternic angajate într-o ofensivă împotriva extremiștilor islamiști din nordul acestei ţări, se bucură acum de un sprijin internațional ce a crescut vertiginos. În primul rând, a fost instituită Misiunea Uniunii Europene, de instruire pentru Mali (EUTM), confirmată printr-o sesiune specială, dedicată problemelor externe, a Consiliului European de la Bruxelles. În al doilea rând, declarațiile unor terţe ţări s-au înmulțit, ca efect al luării de ostateci la rafinăria din In Amenas, sub pretextul unui ultimatum vizând oprirea intervenţiei militare franceze.

Un nou Plan Marshall ar fi fost extrem de necesar

-Cui poate fi utilă, până la urmă, cercetarea dumneavoastră?

-Tuturor celor ce manifestă interes pentru domeniul securităţii şi apărării statului.  De altfel, societatea civilă, sistemul politic şi instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională trebuie să aibă un câmp conceptual şi procedural comun cât mai clar definit, în actualul context internaţional, pentru a asigura eficienţă deciziilor politice ce vizează securitatea sau, în faze avansate ale crizei politico-militare, apărarea statului şi a cetăţenilor săi.

Rolul hotărâtor revine informaţiei de calitate din domeniul politico-militar. De aceasta depinde întregul proces de soluţionare a problemelor din domeniul securităţii, începând de la luarea deciziei politice, până la aplicarea ei, dar şi ulterior, urmare a efectelor secundare, cumulate în timp şi care, uneori, pot fi ignorate de factorii decidenţi.

Am abordat în cercetarea mea şi modul în care s-a conturat binecunoscutul Plan Marshall în anul 1947, în perioada tensionării relaţiilor sovieto-americane, după un studiu interdisciplinar realizat în cadrul sistemului universitar american.

Un plan la materializarea căruia a contat capacitatea realizatorilor acestui proiect de a integra decizii menite să soluţioneze crizele economice, societale, politice şi militare după finalizarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în scopul stăvilirii iminentului pericol sovietic, ce plana asupra spaţiului eurasiatic şi, în perspectivă, asupra întregii lumi.

Şi ce observăm acum? Deocamdată, un nou Plan Marshall nu se mai are în vedere, deşi ar fi fost extrem de necesar, pentru state ex-socialiste, precum România. Iar la est de noi, de la nivelul cel mai înalt, se vizează renaşterea decedatului colos imperial, cu denumirea actualizată, deloc întâmplătoare, de Uniune Euro-Asiatică.

Insuficienţa puterii militare a statelor europene

-Din perspectiva abordării, în cercetarea întreprinsă, a dimensiunii politico-diplomatice a conceptului de securitate contemporană, agreaţi sau respingeţi opiniile depresive privind o comunitate europeană lipsită, în viitor, de umbrela militară americană?

-Tradiţional, comunitatea europeană este strâns legată de comunitatea euro-atlantică, prin Planul Marshall. Fără succesele acestui plan nu aş putea concepe actuala comunitate europeană.

De la constituirea NATO şi până în prezent, statul american a avut cea mai însemnată contribuţie la asigurarea climatului de securitate în spaţiul central şi vest-european. O dovadă recentă fiind şi Declaraţia Summit-ului NATO de la Chicago, din luna mai 2012, care reflectă preocuparea părţii americane de a impulsiona contribuţia statelor europene în domeniul propriilor securităţi militare în condiţiile creşterii tendinţelor competitive, adeseori chiar conflictuale, ce se manifestă în proximitatea graniţelor Uniunii Europene. Şi în situaţia când o serie de alte pericole necesită reorientarea efortului militar american în alte zone fierbinţi ale globului.

Sunt convins de dorinţa SUA de a avea un partener puternic, din punct de vedere politico-militar, în comunitatea statelor europene. Studiul elementelor care exprimă puterea militară a UE mă determină să mă alătur, la acest moment, scepticilor care exprimă insuficienţa puterii militare a statelor europene de a răspunde provocărilor de securitate regionale.

Să ne uităm la Transnistria. Contează vocea Uniunii Europene în formatul discuţiilor la masa căreia se află şi diplomaţii ruşi? Teoretic da. Practic, nu prea…  Dincolo de comunicatele mai degrabă eliptice în exprimare, decât limpezi, transmise presei de diplomaţii reprezentând ţările implicate în procesul de negociere a detensionării situaţiei pe Nistru, Rusia ignoră, cu seninătate, cererile repetate de a retrage cei 1800 de militari aflaţi încă în această enclavă geopolitică. Acolo unde oamenii trăiesc nu ca în secolul 21, ci ca în anii de tristă amintire a perioadei sovietice.

Ca simplu cercetător mă întrebam, evident retoric, observând – neutru – unele convulsii din societatea noastră, cui folosesc puseurile anti-americane, în condiţiile în care România este membră a Uniunii Europene. Iar UE se bazează pe puterea militară a partenerului american, pentru a-şi asigura securitatea necesară. Această opţiune este accentuată de creşterea riscurilor şi ameninţărilor asimetrice.

„Democraţie”, „drepturi”, „obligaţii”…

-Sunteţi un susţinător al enunţului conform căruia puterea militară constituie un element definitoriu al puterii statului contemporan. Este acesta valabil şi pentru puterea României?

-Da. Puterea militară este definitorie pentru puterea statului contemporan. Să nu uităm faptul că statele sunt singurele subiecte de drept internaţional, conform Cartei ONU.

Acelaşi document acceptă, totodată, posibilitatea rezolvării diferendelor politice prin practica războiului, în condiţiile în care concepte precum „democraţie”, „drepturi” sau „obligaţii” sunt discutabile în cadrul sistemului internaţional, în funcţie de context.

Riscurile şi ameninţările militare pot fi limitate sau chiar anihilate, preponderent, prin limitarea vulnerabilităţii militare, adică prin asigurarea unei puteri militare suficiente şi credibile, necesară susţinerii eforturilor politice şi diplomatice ale guvernării.

România nu face excepţie de la această regulă şi apreciez faptul că, astăzi, principalul element care asigură prestigiul internaţional al statului nostru este, pe termen îndelungat, capacitatea de a susţine, cu argumente militare, interesele naţionale strategice.

Desigur, trebuie să existe un echilibru între toate elementele ce concură la susţinerea statului român în plan internaţional – militare, politice, diplomatice, economice, societale sau de mediu. A scoate din ecuaţia puterii statului elementul militar este, analogic vorbind, ca şi cum am anihila sistemul imunitar al unui organism viu.

După cum se vede şi în aceste zile, evenimentele din Algeria şi Mali au readus în atenţie capacitatea forţei expediţionare româneşti, din rândurile căreia vor fi selectaţi şi militarii aleşi pentru a instrui recruţii din Bamako.

EUTM va costa 12,3 milioane de euro

-Care sunt perspectivele reale de dezvoltare a puterii militare a României?

-Puterea militară a unui stat, în viziunea mea, reprezintă o rezultantă contextuală a unor componente, dintre care le menţionez pe cele care mi se par mai importante: doctrinară, socio-umană, informaţională, tehnologică, spaţio-temporală şi, foarte importantă, datorită rolului decizional pe care îl are în determinarea sa, componenta politică.

Am accentuat asupra aspectului contextual, întrucât puterea militară a unui stat poate fi analizată, prin paradigma triadei decizionale interes/scop-putere-percepţie, promovată de reputatul profesor Constantin Hlihor, întrucât puterea militară şi componentele sale au o valoare relativă, rezultată din compararea cu elementele puterii militare ale statelor concurente în arealul respectiv, toate aflate într-o dinamică continuă, în funcţie de evoluţia eonomică, politică, militară, societală şi de mediu a relaţiilor internaţionale.

Astfel, niciunul dintre statele vecine României nu are un organism militar naţional care să se compare, cu armata noastră, la nivelul numărului de militari rotiţi în teatrele de operaţiuni militare. Dintr-o asemenea perspectivă, la flancul răsăritean al NATO, doar Polonia este un pilon defensiv  la fel de util Alianţei Nord-Atlantice, ca şi România.

Puterea militară a României depinde, în mod hotărâtor, de deciziile guvernamentale, influenţate, la rândul lor, de efectele crizei economice mondiale. Cu menţiunea că trăim într-o lume a complementarităţilor. Cum este şi în cazul crizei din Mali.

Pentru a contribui la soluţionarea acesteia, Consiliul European a creat baza legală pentru funcţionarea Misiunii UE, de instruire pentru Mali (EUTM). Apoi, generalul de brigadă francez François Lecointre a fost numit în funcția de comandant al misiunii. Aceasta va avea sediul central în capitala Bamako, cu un mandat iniţial de 15 luni, pe parcursul căruia fiecare ţară îşi va roti militarii. Şi va costa 12,3 milioane de euro.

-O ecuaţie geopolitică în care se implică şi România, după ce Marea Britanie şi Polonia au fost primele state membre ale Uniunii Europene care au salutat public decizia UE de a institui misiunea EUTM. Cât priveşte semnificaţia demersului dumneavoastră ştiinţific, bine ar fi să crească numărul vocilor autorizate, care să explice pragmatic locul şi rostul nostru în universul militar al veacului 21.