Ne e ruşine să recunoaştem că suntem români în Europa

Iolanda Malamen: Constantin Hostiuc, ,,Barocul românesc-replici de autoritate,gesturi şi ecouri,, , (editura Noi-2008). este o o riguroasă şi fascinantă incursiune pe care o faci vizavi de un stil, ale cărui ecouri europene au ajuns generos şi în cultura noastră. O carte din care nu puteau, să lipsească şi datele creştinismului ortodox.

 

Constantin Hostiuc: Sigur că voi răni unele sensibilităţi care se sil(ui)esc din răsputeri să fie neutre, dar mă simt, într-un fel deodată intim şi dedicat, dator să recunosc că acest prim volum de autor s-a scris aproape singur, coagulându-se sub o delicată pronie divină. Revăzând anume evenimente care au început devastator, dar s-au terminat fericit, totul mă face să spun că m-am simţit protejat din umbră de un „înalt ajutor” faţă de care nu pot fi decât recunoscător. Şi mă refer la această „influenţă” nu de dragul vreunei poze ori fronde naive, ci pur şi simplu ca la o definiţie uman-intelectuală. Îmi rezerv chiar opţiunea de a afirma că întreg efortul depus a fost părinteşte vegheat de „Dumnezeu, drăguţul”, aşa cum obişnuieşte să spună unul dintre marii mei apropiaţi. Istoria se poate scrie mai ales la modul inspirat, aşa cum o făceau Iorga, Panaitescu sau Djuvara.

 

 

I.M. Ai fost protejat şi de puterea de-a-i admira pe foarte mulţi.

C.H. Vreau să cred că în a.d. 2010 nu poate fi o ruşine să admiţi, în forul tău interior şi în public, că admiri sau iubeşti predecesori ca Nichifor Crainic sau Andre Scrima, poeţi ca Vasile Voiculescu sau Ioan Alexandru, teologi ca Dumitru Stăniloae ori artişti ca Sorin Dumitrescu, Paul Gherasim, Aurel Vlad; în fine, cred cu sinceritate că în cultura locală, împotriva a tot ceeace se petrece azi, o înţelegere a lucrurilor de nuanţă creştină va continua să existe încă multă vreme.

I.M. Să revenim asupra cărţii, şi a felului cum ai gândit-o.

C.H. Aş spune că am lucrat tot timpul la aceast carte „de început” impunându-mi o linie etică de abordare care m-a ajutat să disting, uneori cu nuanţe, cum anume îşi trăia, în acele evuri, omul relaţia cu Dumnezeu, cum se „consuma” această legătură şi cu ce consecinţe evolua ea – Dorinţă de a urmări atent legătura numită a stat la baza întregii priviri „cercetătoare”, câtă vreme subtextul cărţii a fost volens-nolens religiosul „la lucru”, fie că vorbeam despre barocul european şi cel transilvan, îndatorat enorm Contrareformei, fie că încercam să descopăr urmele unui mod de a trăi puternic sentimentul tulbure al creştinului ortodox de atunci (să nu uităm că în acele vremuri a fi sau a nu fi recunoscut ca stat însemna inclusiv a fi „licit” religios) în tentaţia pregustării unui spirit mult mai apropiat de lumesc, „ispite” absorbite cu gust şi sens de lăcaşurile de cult autohtone.

I.M. Ai parcurs şi ordonat foarte multe date istorice; asta s-a datorat şi unor colaborări benefice.

C.H. Am revăzut o sumă de date istorice şi de informaţii mai recente legate de fenomenul barocului local şi vest-european şi, ca urmare, o perspectivă culturologică – ce înseamnă, în viziunea lui Răzvan Theodorescu, mentorul meu căruia-i voi rămâne mereu îndatorat, citirea împreună, generoasă a unui puzzle de date care aureolează obiectul de artă şi depăşesc analiza strictă a formei acestuia – mi s-a impus aproape de la sine. Restul a fost completat de travaliul migălos îndreptat de memoria fişelor de lucru, de câteva şarje dialogale cu directorii editurii Noi Media Print.

I.M. Reconfirmarea europenităţii noastre este o altă demonstraţie care validează cartea.

C.H. Miza culturală şi politică (y compris) a scrierii a fost cea de a sublinia, încă o dată, europenitatea noastră – fac parte dintre cei care cred că prin spirit umanist, revendicat de la o cultură de extracţie teologică, lumea acestor locuri aparţine de mult şi de drept Europei; sigur, cu trăsăturile ei intime care, în esenţă, ar putea să îmbrace cu mult bun gust spiritualitatea şi culturalitatea noastră – vezi apetenţa ei către decorativ, simţul extraordinar de fin al măsurii şi proporţiei ca atitudine estetică perenă, o anume frusteţe a gestului şi gustului artistic, ancorarea ei în realitatea apropiată ş.a.m.d. Toate aceste note specifice nu cer, nici dinspre băştinaş, nici din partea interlocutorului, decât o minimă atenţie, o fărâmă de respect. Cum altfel, folosind, de pildă, criterii strict urbanistice „scolastice”, ai putea înţelege, dar mai ales gusta Bucureştiul, această „pizza enormă cu blat patriarhal”, dacă îmi amintesc bine zicerea poetică a Magdei Cârneci?

Mai mult, aş licita şi aş adăuga că trebuie chiar fineţe şi educaţie, cred eu, din parte-ne şi partea cutărui vizitator pentru a înţelege farmecul străzilor mici şi al calcanelor de clădiri răspunzându-şi unul altuia, seninătatea pe care la o vreme o dădeau acestei urbe cele peste 300 de biserici (câte oraşe se pot lăuda cu o atare bogţie de cult patrimonial?) ori pentru a-i resimţi criza de naştere ca oraş modern, atunci când vilele moderniste s-au ivit în zona lui centrală, tocmai pentru că un fost ţesut urban cvasi-medieval permeabil le-a putut găzdui fără supărare.

C.H. În judecata fast-food a mai marilor-zilei de aici ori de aiurea, medieval vrea să spună desuet, declasat: de ce nu şi valoros, respectabil, original, admirabil? Nu cumva pentru că şi aici, dar şi în alte locuri ale lumii, informaţia de gazetă şi revistă ţine locul unei minime culturi cât de cât solide? Ori, surpriză (?!) – turistul german, spaniol şi cel turc este dispus să asculte trei ceasuri explicaţii despre catapetesmele sau frescele de la Fundenii Doamnei şi Stavropoleos, dar americanul (numai el!) se prosternă în faţa Casei Poporului; turistul evreu, arab şi palestianian n-ar mai pleca din Parcul Carol, singurul „parc regal din România”, dar tocmai acolo Primarul Piedone a găsit cu cale să pună corturari „să vinde antecariate” de doi bani şi să nu vadă prea-lăţita cocleală proletară a „restaurantelor”-cotineţe de unde puroiesc manele… Dar, chiar dacă România şi a ei Capitală sunt locul răspărului, al miticismelor şmechere, vine şi o vreme când tot acest siktir se plăteşte: cine ne va respecta atunci când înşine nu avem minim de stimă pentru puţinul pe care l-am moştenit?

I.M. Lipsa de viziune, de educaţie, de civism este întristătoare şi a devenit endemică…

C.H. Marea problemă a cetăţeanului, ţării şi neamului românesc nefiind lipsa de bani, ci lipsa de educaţie proaspăt substituită de tupeu de mahala. Poţi arunca în aer întreg orizontul Pieţei Victoriei cu un turn second-hand aflat în planul Z, dar mare şi mult? Desigur – numai în România capitalistă, parol…

Nu poţi fi decât slugă absolută în grajdul analfabetismului şi al nesimţirii ca să laşi de aproape 20 de ani Centrul Istoric să se prăpădească sau Cheiul Dâmboviţei să viermuiască de şobolani graşi; să numeşti Parcul Iorga, un petec de loc verde de pe Calea Victoriei şi să ai acolo statuile lui Ghica şi Nichita Stănescu; să nu ai o piaţă de întâlnire decentă într-un oraş de 3 milioane de oameni!; să ai Parlament cu gard!; să nu fi pus măcar o cruce în fostul obiectiv Uranus, de unde au fost dezrădăcinaţi, se spune, peste 40.000 de oameni, să ai artişti de talie europeană sau mondială (Paul Neagu, Aurel Vlad, Peter şi Ritzi Jacobi,Vladimir Zamfirescu, Ion şi Teodora Stendl, Mihai Buculei, Sorin Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu,Ion Nicodim, Ion Bitzan, Ovidiu Maitec, Florin Mitroi, Ioan Nemţoi, Dan Perjovschi [.a.) şi să nu ai unde-i expune? (Adrian Spirescu şi Mihai Oroveanu au început operaţiunea de minimă salvare a impotenţei Căsoiului. Să nu ai un muzeu al arhitecturii într-o ţară care, cu timp şi fără timp, se declară „păstrătoare de tradiţional”, inclusiv construit; să nu-ţi poţi asuma, ca instituţie purtătoare de românesc, responsabilitatea unui concurs transparent, profesional şi profesionist dedicat Catedralei Neamului, poate unica zidire monumentală care ar fi de acceptat, azi, în Capitală… Desigur, e mai greu să explicăm Europei ameţite de procentul neverosimil de creştinătate declarată, echivalenţa acestui indice cu cel al corupţiei: matematică simplă. Revenim, de aici, la acelaşi duplicitar care ne schizofrenizează viaţa de zi de zi: suntem, cât de des! slugi la serviciu şi lei acasă; credincioşi la parastase, criminali în decizii; toleranţi cu nesimţiţii şi agresivi cu cunoscuţii; prefăcuţi cu apropiaţii şi „obiectivi”, ba chiar culanţi cu străinii; ne e ruşine să recunoaştem că suntem români în Europa, dar stabiliţi acolo nu ratăm un prilej de a ne declara iubirea de ţară… Explicaţia ar fi foarte simplă, via Caragiale-Pleşu: nu-i cred deloc pe cei care abdică de la datoria imediată în favoarea unei viitoare sarcini mondiale. „ „sunt tolerant” înseamnă, la fel, „nu am niciun fel de părere şi statură proprie”: Nu cred că, în zilele amestecate de azi, e anacronic să fii sincer şi limpede, chiar dacă vrei să fii deschis. Altminteri, contribuim la deşănţarea comerţului cu trupuri, cu suflete, cu crezuri (de ce nu chiar şi cu ţara?) făcându-ne ipocrit că ne pasă.

I.M. Oare nu moştenim încă genele unei mentalități care încă mai lucrează în ființa noastră?

C.H. Sigur că am fost măcinaţi de „mentalitatea tranzacţională” care ne-a lăsat la cheremul negocierilor nu de azi-de ieri, ci tocmai de pe vremea unui Vasile Lupu sau Brâncoveanu, care cu bani au îmbogăţit vistierii din întreaga lume; la fel de sigur, nu comuniştii ne puteau învăţa cinstea şi mândria, după cum nu ciocoii noi ne reprezintă în lume. Pentru că, stimaţi miliardari (a)politici, nu vă amăgiţi: vă amintiţi de Brâncuşi? de Cioran? de Eliade? de Ciulei? cunoaşteţi, din întâmplare, care e unica instituţie ştiinţifică bucureşteană recunoscută de Uniunea Europeană pentru performanţa ei? ştiţi, par hasard, care români contemporani cu dvs. au primit, în ultimii ani, Premiul Herder?); din fericire, nimic nu poate cumpăra decenţa, bunul simţ activ sau o spiritualitate bine înrădăcinată într-un fel aşezat de a fi…