Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Ovidiu Lipan Ţăndărică: ”Când dorm, creierul meu cântă”

Ovidiu Lipan Ţăndărică: ”Când dorm, creierul meu cântă”

scris de Doru Dragomir
27 afisari

Recent, trupa Bosquito a concertat la Codlea, lângă zidurile vechii cetăţi. Pe scenă, alături de membrii formaţiei Bosquito a evoluat şi maestrul Ovidiu Lipan Ţăndarică. Momentul culminant al concertului a fost un remember, al pieselor celebre ale formaţiei nemuritoare Phoenix, pe scenă concertând membrii trupei Bosquito împreună cu Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Ionuţ Călin Contraş, care a fost, în perioada 2004-2010, managerul celebrei trupe şi totodată membru al ei, contribuind la percuţii şi voce. Din 2010  el este managerul trupei Bosquito. Ovidiu Lipan Ţăndărică a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, în binecunoscutul său stil carismatic.

Ovidiu Lipan Ţăndărică, la întâlnirile ZIUA VECHE

Turism cultural la Codlea

– Cum vi se pare Codlea? Cum a fost concertul?

– E un oraş vechi, am fost la Cetate, unde a avut loc evenimentul şi mi-a plăcut tare mult multiculturalitatea într-un areal mic, unde simţi într-adevăr pe fiecare cu datini, cu obiceiuri, cu portul său. E o mixtură frumoasă aici la Codlea. Sunt multe lucruri ce se pot ridica la un nivel de turism cultural şi eu sper ca, destul de curând, Codlea să se regăsească pe harta turistică a ţării şi cu gastronomia tradiţională. Ar fi păcat să nu fie folosit acest potenţial al zonei. Sperăm să revenim aici în viitorul apropiat, chiar cu fanfara Zece Prăjini, cu Stelu Enache, cu programul meu. Mi-ar face mare plăcere să prezint publicului din Codlea spectacolul acesta, cu un program destul de divers ca şi coloratură muzicală, ce cred că ar bucura mult publicul.

Toace ortodoxe, într-o biserică evanghelică!

– Cum aţi ajuns la o colaborare cu Stelu Enache?

Mi s-a spus întâmplător, de către cineva, la mare, despre Stelu. În perioada aceea era fascinat de el chiar şeful poliţiei din Mamaia, un om care a fost şi în America şi care are o altă viziune asupra justiţiei, democraţiei. El mi-a spus: domnule Ovidiu avem aici un cântăreţ foarte bun, pe care trebuie să îl ascultaţi. Ne-am dus împreună la el, ne-am aşezat la o terasă şi l-am ascultat. După câteva zile aveam Ziua Marinei, concert mare în port şi când a venit fanfara, în aceeaşi zi, la zidul din Tomis, deja repetam cu el două piese. Şi i-am zis : “tu o să cânţi în seara asta cu mine, pe scenă.” Lui nu-i venea să creadă…..” maestre, cum să cânt eu cu dumneavoastră?!…” Şi a cântat cu mine. A fost un moment special. Stelu cânta, dar cânta în faţa prietenilor, în cercuri restrânse şi dintr-o dată a urcat pe o scenă în faţa a peste 40.000 de oameni! Am cântat două piese cu el, pe care le-am prezentat, după aceea, la Sala Palatului, într-un concert aniversar al meu, unde am avut 100 de instrumentişti pe scenă, 20 de dubaşi am adus de la Săvârşin, de la Găvădia. Au intrat în port naţional, am deschis concertul cu ei, au intrat cu dubele (instrumente muzicale rustice) şi am avut o orgă de toace construită de Victoria şi Marian Zidaru, doi mari artişti care au construit acele toace, o orgă cu diferite sonorităţi. Fac o paranteză – toace cu care am cântat şi la Paris de curând, la expoziţia lui Cătălin Guguianu, băiatul lui Marcel Guguianu (sculptorul), care mi-e foarte bun prieten, din copilărie şi trăieşte la Paris. Evenimentul a avut loc într-o biserică evanghelică…ca să vedeţi ce înseamnă cultură ecumenică! Toace ortodoxe, într-o biserică evanghelică, în care – pe vremea lui Robespierre – acolo se tăiau capete… Era acolo public foarte mult…oamenii erau fascinaţi de ce se întâmplă acolo, nemaivăzând aşa ceva. Am prezentat un lucru care nu s-a mai văzut, ei neştiind ce înseamnă toacele şi ce reprezintă. Concertul l-am deschis cu cei 20 de dubaşi cu toace, au intrat şi bărbaţi care cântau duba şi mergeau prin sat şi cântau nişte colinde păgâne cum ar veni, dar foarte interesante. De unde rădăcinile noastre se trag, noi avem o formă şi o explozie genetică, pe lângă melancolia şi blândeţea noastră suntem acel popor care a supt de la ţâţa lupoaicei, aşa cum glumesc cu prietenul meu Gheorghe Zamfir. Avem o energie foarte sălbatică.

Suntem o ţară binecuvântată!

– De unde vine energia dumneavoastră?

Din bucuria de a trăi viaţa în fiecare moment, de a sta de vorbă cu oameni diferiţi, de a echilibra ceva energetic în atmosferă, de a dori întotdeauna să fie armonie în jurul tău, când de fapt în momentul acela îţi creezi ţie o stare benefică şi ajungi, tu, atât de gigantic, să ieşi printr-un orificiu atât de mic şi să creezi o explozie.

– Întotdeauna transmiteţi un mare semnal de speranţă pentru tot ce înseamnă român şi România, în toată lumea…

Absolut. Este mare nevoie de asta. Şi eu cred că suntem o ţară binecuvântată. Din suferinţa care e aici, nu din altceva. Noi acum am încercat să ridicăm capul, să ne individualizăm, să nu mai ştim nici cine suntem, intrăm în marea globalizare occidentală, planetară şi cred că e foarte mare nevoie de datini, de obiceiuri. Noi putem să fim o unitate internaţională, dar să ne păstrăm cultura, tradiţia, identitatea, rădăcinile. Asta este foarte important. Te uiţi la fiecare ţară, care a intrat în acest amalgam, dar cu stricteţe şi cu mari bariere. Nu lasă să intre mai mult decât trebuie, îşi cântă muzica lor.

– Aţi exploatat în muzică, foarte mult, tot ce înseamnă pozitiv şi dragoste de viaţă.

Da. Pentru că eu găsesc că acolo e expresia muzicii, forma artistică…asta aduc pe scenă în faţa oamenilor. Cred că prin muzică nu poţi decât să îi purifici, să îi exorcizezi, să le transmiţi o stare benefică. Acuma sigur că am intrat într-un malaxor, în care sunt promovaţi tot felul de ”artişti” şi de dimineaţă până seara auzim pe toate programele de radio cam aceeaşi muzică. Ajungi seara acasă şi te doare capul şi eşti nervos, agresiv, fără să ştii de ce. Se lucrează foarte puternic la subliminal. Tot ce se întâmplă în jurul nostru, de dimineaţă până seara, suntem influenţaţi, bombardaţi fonic. În momentul în care asculţi o muzică lentă, cu un refren plăcut, îţi permiţi să te reîntorci la a asculta un CD, să eviţi programele care ţi se dau în fiecare zi, poţi să revii la o normalitate, să te bucuri de praful din lanul de porumb, să miroşi chirpiciul şi să îţi facă plăcere când treci pe lângă o turmă de oi. Sunt lucruri pe care le avem în genă şi cred că de asta vine lumea la spectacolele mele, să plece cu o energie pozitivă.

Trebuie să trăieşti cu ochii deschişi prin lume!

Ovidiu Lipan Ţăndărică

– V-aţi început cariera la 13 ani!

Da, cu formaţia Roşu şi Negru, dar asta nu înseamnă că atunci am început să cânt. La 13 ani eram pregătit să cânt la un asemenea nivel. E ca şi cum aş fi luat un premiu, dar până acolo e o muncă enormă. M-am pregătit mult, am avut ani de pregătire în spate, am ascultat foarte multă muzică, tot ce era pe vremea aceea, am studiat cultura muzicală internaţională, ca autodidact am cântat la acordeon, pian, am făcut clarinet la şcoala de muzică.

– Cât înseamnă talent şi cât muncă, în cariera dumneavoastră?

Talentul e foarte mare, dar în momentul în care nu îl cizelezi şi nu îl ridici la un nivel de percepere internaţională rămâi un talentat instrumentist de nunţi şi de baluri. Depinde ce-ţi doreşti! Din momentul în care îţi doreşti să treci la alt nivel trebuie să munceşti.

– Cu toate că viaţa dumneavoastră particulară este una foarte boemă, în carieră aţi avut o disciplină foarte strictă.

Da, pe undeva sunt un demiurg în sensul ăsta. Pentru că esenţa demiurgică nu este numai la Atotmântuitorul, ci are şi o formă artistică, pe care trebuie să o produci, din care te hrăneşti, o dai mai departe, nu-ţi mai aparţii….totuşi numai printr-o educaţie şi cu o disciplină supremă poţi să faci lucrul ăsta. În momentul în care ceva nu se leagă şi rotiţele nu se mai îmbină cum trebuie…nu mai e la fel. De asta îmi doresc foarte mult sănătate, că în rest mi-a dat Dumnezeu minte…nu vreau să îmi pun apoi ţărână în cap, adică trebuie să trăieşti cu ochii deschişi prin lume, în momentul în care te dai jos de pe scenă să îţi simţi aproapele. Acolo e încărcătura pe care o dai după aceea, când eşti în faţa oamenilor pe  scenă.

Eu nu am trăit cu frica lui Dumnezeu!

– Aţi ales anume colaborările din cariera dumneavoastră sau sunt lucruri care pur şi simplu s-au întâmplat?

Pe undeva eu am o comunicare ancestrală, spirituală foarte puternică, cumva am senzaţia că sunt înţeles şi ajutat. Am nişte îngeri, ce fug după mine continuu, nu ştiu cum reuşesc şi am o mână a lui Dumnezeu cumva, am fost dirijat cumva de o forţă, nu pot să îmi explic…forţa asta îmi spune tot timpul ce să fac. Noi credem că suntem şi vom trăi veşnic, dar asta e o stare de nebunie pe care ne-o inducem noi şi care nu este benefică deloc. Noi nu suntem atenţi cu noi şi cu cei din jur, ne credem nemuritori, uităm că, de fapt, dacă vrem să facem pe Dumnezeu să râdă… începem să ne facem planuri mari de viitor! Ne trebuie tocmai forma de a trăi cu o dorinţă de a ajunge undeva, dar cu o credinţă în suflet, altfel nu reuşeşti niciodată nimic. Se spune că dacă n-ai noroc, degeaba eşti tare şi ai muncit mult şi ai avut talent cât carul. Nu e vorba de noroc, e vorba de ceva ce întregeşte un cerc! E ca o spirală ce se învârte veşnic, care te duce pe o traiectorie, ce ajunge să te facă să te cunoşti şi în acel moment devii puternic.

Există oameni care transmit asta în jurul lor. Eu nu am trăit cu frica lui Dumnezeu! De acasă am fost învăţat cu milostivirea, cu bunăvoinţa, cu dragostea lui Dumnezeu, nu cu frica lui. Dumnezeu pentru mine e ceva bun, nu e ceva ce mă pedepseşte, pentru că ultimul va fi primul…Este o filosofie atât de complexă. Totdeauna am încercat să nu epatez, să las lumea să mă ridice acolo unde trebuie. Publicul trebuie să te pună în valoare…în momentul în care te pui singur şi eşti primul, nu mai vezi nimic.

Atunci când stai în al doilea, al treilea rând şi ai posibilitatea să vezi ce e în faţă, atunci sigur că ai o forţă mult mai mare să conduci, să te conduci. În timp, nu trebuie să faci mari eforturi, dacă ai sâmburele de inteligenţă, de creaţie şi creativitate, evoluezi în timp fără mari probleme, pentru că te uiţi în jurul tău, vezi oamenii, trăieşti actual, poţi să faci timpul la un moment dat să treacă pe lângă tine, să îl fentezi, e o chestie senzaţională, în momentul în care ai forţa să te cunoşti şi să nu mergi cu timpul, să îl laşi să treacă, el să îmbătrânească şi tu să ai spiritul tău neatins şi să ai o inocenţă ce este foarte benefică pentru artişti. Când începi să ai impresia că le ştii pe toate, când de fapt nu ştie nimeni nimic, te-ai pierdut, eşti terminat.

Am fost şi sunt un rebel!

– Colaborarea cu Bosquito?

Este o colaborare bună. Mie îmi place de fiecare din ei, sunt nişte băieţi, că nu mai sunt copii, au 20, 22, 26 de ani, cu Radu în frunte, sunt nişte băieţi senzaţionali, au un caracter deosebit, au bun simţ – contează foarte mult în meseria asta, pentru că asta e trasmisia, tu transmiţi ce e în tine până la urmă. Nu poţi să faci ceea ce nu eşti…de asta mă uit şi văd nişte cabotini care vorbesc nişte bazaconii, dintre artiştii tineri, cei de-o vară, de-un fast-food muzical, care îşi dau nişte aere şi o importanţă, au o infatuare, le ştiu ei pe toate şi să fiu sincer mă şi sperie chestia asta. Pentru că asta induce o mare parte din public în rătăcire, că mulţi nu sunt aşa de evoluaţi să-şi dea seama şi în loc să perceapă un mesaj pozitiv, corect, percep bazaconii şi mulţi dintre ei sunt copii. E greşit aşa ceva şi televizorul, mass media în general pot să creeze nişte erori monstruoase, în masă. De asta trebuie o educaţie culturală pentru public. Eu cred că publicul începe să se educe, am trecut de faza când luam tot ce era din străinătate.

– E ceva ce nu aţi făcut şi v-aţi propus să faceţi pe viitor?

Vă spun că mie îmi transmite cineva ce să fac, aşa dacă mă întrebaţi eu sunt foarte liber, nu mă pot înjuga în nici un fel, nu am fost prins niciodată în organizaţii sau altceva de genul ăsta, nu îmi place, sunt un rebel şi am fost un rebel, îmi împart timpul cum vreau eu mai bine, am timp să meditez, să mă încarc cu energie, să privesc lumea din alt punct, nu din punctul de ”cap de locuitor”. Am o libertate spirituală şi culturală care mi-e permisă şi cu ajutorul lui Dumnezeu pot să mă hrănesc prin ceea ce fac. De multe ori nu ştii de unde vine manifestarea publicului. Nu te poţi lăsa pe o ureche când eşti ovaţionat de public, de multe ori manifestarea acestuia e numai o eliberare de tensiune şi eşti luat de val. Mulţi dintre artişti sunt luaţi de val. În momentul unui succes, pe o scenă mare, aplauze, strigăte, lumea în extaz….lumea are nevoie să se elibereze şi dacă ceva din ce emiţi vibrează cu ei, tot acest urlet al lor degajă o anumită energie benefică. Mulţi dintre cei de pe scenă cred atunci ”ce mare sunt!”…şi uite aşa coboară de acolo, tot aşa rămân, trec anii pe lângă ei şi ei nu ştiu cine sunt. Trebuie mare atenţie şi noi cei de pe scenă avem o mare responsabilitate faţă de public. Ei trebuie să simtă adevărul, să spui adevărul, să încerci să creezi adevărul.

NOTA REALIZATOAREI INTERVIULUI: Mulţumesc frumos directorului Codlea-Info, Ovidiu Stan, pentru ilustraţiile dialogului cu inegalabilul Ovidiu Lipan Ţăndărică.

2 comentarii

ciufulici 16-06-2012 - 22:25

Fie criza cît de rea
Mişto-i Europa mea

betivu 20-06-2012 - 20:28

tandarica, ce nu te cuplezi cu un eeg,plus sintetizator, linie de net, si cine vrea te asculta si prin somn….a,el treaz,tu dormi…da cum stai cu goya, ca somnul ratiunii naste monstrii…..

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult