Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Prof.univ. Victor Voicu: Sifonarea resurselor financiare este cauza prăbuşirii sistemului sanitar

Prof.univ. Victor Voicu: Sifonarea resurselor financiare este cauza prăbuşirii sistemului sanitar

scris de Ziua Veche
7 afisari

prof universitar Victor Voicu in redactia ZIUA VECHE Profesorul universitar Victor Voicu susţine necesitatea depolitizării instituţiilor din domeniul sanitar, alături de un set de măsuri radicale de reformare a sistemului. Ministerul Sănătăţii trebuie să se ocupe de politici şi programe şi să nu mai gestioneze resursele financiare, insistă Voicu, explicând: Casa Naţională de Asigurări de Sănătate trebuie restructurată şi transformată într-o instituţie autonomă în subordinea Parlamentului, controlată de Curtea de Conturi.

@ Drama acestei ţări este că am transformat resursa publică în sursă de îmbogăţire individuală şi a grupurilor de interese.

@ Dacă resursele sunt într-adevăr miza, atunci Ministerul Sănătăţii nu trebuie să mai dispună direct de resurse.

@ În jurul conducerii Minsterului Sănătaţii gravitează tot felul de indivizi, care mai de care mai inspiraţi, pentru că probabil acolo sunt nişte resurse.

 

 

ZIUAVECHE: Povestiţi-ne cum aţi ajuns profesor de farmacologie şi toxicologie?

Victor Voicu: M-am născut într-o comună din judeţul Dâmboviţa, deci sunt muntean. Am făcut liceul, parţial, la Sf. Sava, care mi-a stârnit admiraţia, unul din marile licee bucureştene. Corpul didactic, remarcabil, includea mari personalităţi, dascăli care, practic, aveau nivel de profesori universitari. La vremea aceea, 1947-1956, statutul de profesor de liceu era extrem de onorabil, oameni de o valoare inconstestabilă. De exemplu, la literatura română era un critic literar, un om care publica curent, cu o ţinută de profesor universitar indubitabil. M-am mutat apoi la Liceul militar din Iaşi, nu din pasiune, ci din necesitate, pentru că resursele erau limitate, mama fiind singură (tatăl meu murise când aveam doar şapte ani).

Am absolvit ca şef de promoţie cu diplomă de merit la Iaşi, apoi am dat examen pentru admiterea la medicină, secţiunea Institutul medico-militar. Am absolvit Facultatea de Medicină unde am avut profesori mari, nu ştiu dacă mai mari decât cei care sunt acum – între care mă regăsesc şi eu. Erau personalităţi care îţi impuneau  respect, mulţi cu studii în străinătate, inclusiv profesorul şi mentorul meu Alfred Teitel, un distins intelectual care m-a făcut să îmbrăţişez farmacologia încă de când eram student. I-am devenit colaborator, am făcut doctoratul sub îndrumarea sa. Uşor-uşor, s-a înrădăcinat în mine această pasiune pentru farmacologie, din care am făcut şi o carieră. Uneori mă întrebau colegii ’ce ţi-a plăcut ţie din chestia asta?’ Mi-e greu să explic. E ca şi cum te îndrăgosteşti şi toţi te întreabă ’de ce o iubeşti?’ Nu există explicaţii. Dumnezeu te ajută atunci când faci o carieră cu plăcere. Aşa am ajuns conferenţiar la Craiova, şef de disciplină la 32 de ani (eram cel mai tânăr conferenţiar), cercetător la Centrul de Cercetări Medicale al Armatei, tânăr maior, apoi locotenent-colonel…

Acum sunt general-maior în retragere, cu 50 de ani de carieră în spate. Cercetarea ştiinţifică pe care am realizat-o pentru instituţia militară a fost orientată predominant spre domeniul toxicologiei şi ulterior s-a valorificat şi în învăţământul superior medical. La Craiova am stat 20 de ani ca profesor de farmacologie, iar după ’90 m-am mutat prin concurs la U.M.F. Carol Davila Bucureşti, unde  am înfiinţat catedra de Farmacologie clinică, Toxicologie şi Psiho-farmacologie, disciplină al cărei şef sunt şi astăzi. In acelaşi timp am devenit şi şeful Direcţiei Medicale a Armatei, am fost primit în Academia de Ştiinţe Medicale şi am devenit membru corespondent al Academiei Române în 1991, în perioada 2002-2006 fiind secretar general al Academiei. In tot acest timp am lucrat, publicând mult – peste 22 de cărţi şi peste 360 de lucrări ştiinţifice.

„Speranţa că pot face ceva”

Z.V.: Aţi fost nominalizat în Guvernul din umbră al liberalilor, pentru ministerul Sănătăţii. De ce aţi acceptat, nefiind membru al PNL?

V.V.: Sunt trei motivaţii (psiho-emoţionale) pentru care s-ar accepta în principiu o astfel de propunere. Prima, relevarea eu-lui, un orgoliu mic sau mai mare: ’uite domnule pe mine m-a remarcat’. S-o uităm pe aceasta, sunt un om realizat din punct de vedere al carierei. A doua: accesul la resurse. Chiar dacă nu se recunoaşte oficial, mulţi se gândesc la acest lucru şi vizează acest ţel. Eu însă nu doresc să fac bani pe această cale, sunt un om realizat şi din punct de vedere material. A treia: speranţa că pot face ceva în domeniul sănătăţii, căruia m-am dedicat şi a cărui stare actuală mă face să sufăr moral. Asadar am acceptat, deşi nu îl cunoşteam personal pe domnul Crin Antonescu, preşedintele partidului. Cred că dânsul ştie mai bine care au fost criteriile, a considerat  probabil că am o experienţă în domeniu, a avut probabil nişte recomandări, iar când m-a întrebat, i-am răspuns: ’mi-e greu să vă refuz într-o manieră brutală şi care nu ar putea să fie explicată. Haideţi să încercăm, oricum nu ştiu dacă se va materializa vreodată. Sau poate că da !’.

Ar trebui să ne întrebăm: care este starea actuală a sistemului? Ce-aş face eu?

Populaţia, beneficiarul sistemului, are o percepţie negativă asupra sistemului sanitar din România, fapt care este destul de întristător. De ce e nemulţumită? Am auzit diverse opinii, politice şi nepolitice, care subliniază subfinanţarea sistemului sanitar. Corect! Dacă analizăm, vedem că prin 2007-2008 cota sănătăţii ajunsese cam la 4,2% din PIB, nivel care nu atingea nici măcar jumătate din media europeană. Acum  se ajunge la 3% din PIB, faţă de media europeană de peste 7%, în condiţiile în care PIB-ul României a scăzut. Aşadar, este corectă afirmaţia că sistemul este subfinanţat. Însă, în opinia mea, care nu e îmbrăţişată de multă lume, utilizarea resurselor financiare disponibile este catastrofală. Aceşti bani nu se duc unde trebuie. Dacă pornim de la premisa că, dintre cei care ajung în poziţii decizionale, mulţi doresc să se îmbogăţească, trageţi dvs. concluziile despre utilizarea acestor resurse. Nu ar trebui să acţionezi fără scrupule în utilizarea acestor resurse modeste.

De ce banii pentru Sănătate se strâng la Finanţe

Eu voi susţine cu tărie că Ministerul Sănătăţii nu trebuie să gestioneze bugetul Sănătăţii, ci doar să elaboreze politicile şi programele de sănătate şi să controleze aplicarea lor. Aşa este şi constituţional. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate trebuie restructurată şi transformată într-o instituţie autonomă în subordinea Parlamentului, controlată de Curtea de Conturi. Aceasta va finanţa transparent cheltuielile sistemului sanitar, programe etc.

Care este suma alocată sistemului sanitar? Niciodată nu s-a ştiut suma exactă. Un miliard, două, trei miliarde? Cât? Unde sunt aceşti bani? Cine îi gestionează? Cum se pun ei la dispoziţie? Dacă se pun la dispoziţie, când sunt disponibili? Aici încep toate problemele. Deci, care este bugetul pus la dispoziţia Ministerului Sănătăţii? De ce banii se strâng la Ministerul de Finanţe, dacă sunt contribuţii pentru sănătate ale asiguratului şi angajatorului? Dacă se strâng cu această destinaţie, ce caută la Ministerul de Finanţe? Comasarea fondurilor sănătăţii într-un fond gestionat de Ministerul de Finanţe nu duce la nimic bun. Pe individ, pe omul care răspunde de soarta unei familii, ce-l interesează? Hrana şi sănătatea, acestea sunt problemele prioritare ale populaţiei.

prof universitar Victor VoicuUn mare profesor de cardiologie mi-a spus că a făcut un masterat în management sanitar, iar lucrarea sa de diplomă se numea „Resursele financiare ale sistemului sanitar şi sifonarea lor”. Sifonarea resurselor financiare este una din cauzele prăbuşirii sistemului sanitar din România. Mai sunt şi alte cauze, cum ar fi resursele umane, care trebuie puse pe primul loc, adică cei care sunt prestatorii de servicii medicale. Aceştia trebuie să aibă, în primul rând, o pregătire înaltă, apoi satisfacţia muncii lor, trebuie să fie mulţumiţi nu numai de ceea ce fac, ci şi cum fac, în ce condiţii, cât sunt retribuiţi. Nu în ultimul rând, contează percepţia pe care o are populaţia despre ei. Am văzut studii europene, conform cărora 20% din pacienţi declară că au plătit la doctor.

Medicii de familie sunt o forţă uriaşă

Am vorbit cu reprezentanţii medicilor de familie. Aici e o problemă extrem de importantă. Ei reprezintă 25-30% din totalul medicilor din România. Sunt în jur de 10-11.000, deci o forţă uriaşă, dintr-un total de aproximativ 40.000 de medici. Ei sunt o forţă care ar putea fi folosită la un randament pe măsură, în condiţiile în care – informaţiile sunt chiar de la ei şi sunt preluate în studiile europene – s-ar diminua birocraţia. Dacă raportările lor periodice ar fi simplificate şi ar fi implementat un sistem informatizat, am putea analiza în timp real sistemul sanitar, îmbolnăvirile, am putea supraveghea populaţia din punct de vedere al sănătăţii.

Nu avem informatizare. Medicii sunt retribuiţi în funcţie de numărul de pacienţi, ar trebui însă să se facă plata pe caz rezolvat, ca în toată lumea. Sunt multe defecte. Ei administreză nişte spaţii, dar nu sunt în proprietatea lor, vor trebui date în proprietate pe sume rezonabile, cu condiţii ferme şi clauze anulatorii, fără schimbarea destinţiei. Să fie ajutaţi să îşi doteze cabinetele cu credite acceptabile. În esenţă, sistemul poate fi îmbunătăţit astfel încât să creşti performanţa, să creşti rolul medicilor de familie în asistenţa medicală ambulatorie. Nu internarea în spitale trebuie să rezolve problemele de bază ale sistemului sanitar.

Subsistemului medicinei de familie trebuie să i se acorde importanţa cuvenită. Altfel, medicina ambulatorie nerealizându-se în condiţii corecte, se încarcă spitalele şi, astfel, cresc cheltuielile, se aglomerează spitalele fără sens, transformându-se practic într-un sistem de azile. Aşadar cred ca trebuie înfiinţat un departament în cadrul Ministerului care să coordoneze activitatea medicinii de familie.

Calitatea actului medical trebuie să aibe la bază anumite proceduri. Ce face pacientul când ajunge într-un spital? Stă pe un scaun sau pe o targă şi aşteaptă! Ar trebui să se declanşeze un mecanism uman şi instituţional care să-l preia şi să facă tot ce trebuie. Pacientul nu ar mai avea de ce să aştepte, să se enerveze, să apară conflicte. Astfel medicii vor fi respectaţi, iar populaţia va fi satisfăcută întrucât va beneficia de servicii civilizate, în timp util. Medicii, colegii mei, au văzut cum funcţioneză asistenţa medicală occidentală. Acolo nu se aşteptă, nu se ceartă nimeni cu nimeni, nu se pierde timpul.

În ultimii ani, am muncit fără finalitate să introducem ghidurile de diagnostic şi tratament ale societăţilor europene de profil. Scopul acestui efort îl reprezenta, pe lângă asigurarea unor standarde profesionale înalte în domeniul diagnosticului şi tratamentului, generarea listelor de medicamente compensate sau gratuite, reprezentând medicamentele recomandate de aceste societăţi. Aşa ar fi dispărut discuţiile, gâlceava, acuzaţiile de pile, şpagă, pierderea de timp.

Depolitizarea conducerii instituţiilor sanitare

Conducerea spitalelor. Putem să râdem sau să plângem când vedem în ce mod a ajuns să se facă numirea directorilor de spitale din România. Expresia folosită de unii factori decidenţi la nivel politic sună cam aşa: ’acum o să-i aducem pe oamenii noştri care sunt competenţi şi cinstiţi’. Ce mă interesează pe mine, ca simplu cetăţean, să se facă activitate politică la nivel de spital? Trebuie depolitizată conducerea instituţiilor sanitare, trebuie puşi în funcţie oameni selectaţi prin concurs, profesionşti, cu competenţe manageriale, cu trăsături morale adecvate. Acea atitudine ’mă duc şi eu acolo ca să fac avere’ mi se pare absolut îngrozitoare, nu numai imorală, ci inacceptabilă. Se impune o depolitizare totală a instituţiilor sanitare, şi nu numai. Pentru că acestea sunt structuri fundamentale. Politic este ministrul, sub ministru nici secretarii de stat n-ar trebui să fie politici, ceilalţi tehnicieni şi experţi, pe domenii de competenţă ar trebui să fie funcţionari publici cu expertiză adecvată. Pe mine nu mă interesează cum fac partidele bani. Dar să nu îşi mai tragă resursele din bani publici.

 

Drama acestei ţări este că am transformat resursa publică în sursă de îmbogăţire individuală şi a grupurilor de interese. Acest lucru se vede prea bine în jurul nostru şi este deja notoriu. Dacă nu acceptam un moratoriu pe termen lung, de 10-15 ani, în politicile de sănătate, moratoriu în care să fie parte toată societatea (partidele politice, societatea civilă etc), si prin care sa redresăm sistemul, nu vom obţine rezultate. Pe termen scurt, putem obţine o serie de rezultate prin măsuri de urgenţă, măsuri rapide ferme, transparente, bugete clare, utilizate transparent.

Politicile de achiziţii. Se impune selectarea unei structuri, a unei organizaţii internaţionale de prestigiu profesional şi moral indubitabil, care să facă la nivel naţional achiziţii publice de materiale sanitare, medicamente, consumabile, etc. Într-un spital mare de urgenţă, consumabilele – mănuşi, feşe, dezinfectant, seringi de autoinjectare – sunt un sac fără fund, adică un domeniu necontrolabil. Achiziţia publică trebuie să se facă în văzul tuturor: acesta este bugetul, acestea este necesarul, iar ofertele sunt publice, pe baza legii specifice. Există deja legi în domeniu, dar sunt eludate.

Au fost 19 miniştri ai Sănătăţii în 20 de ani

Z.V: Dar cu nişte proceduri destul de complicate şi destul de întinse în timp.

V.V: Probabil că trebuie să fie simplificate şi clarificate. Pentru un operator internaţional care ar conduce o astfel de operaţiune, experienţa sa va impune procedurile cunoscute internaţional. Există în tările occidentale instituţii care decid necesitatea procurării: care anume dintre medicamentele noi, ce aparatură nouă, ce dotări să fie făcute şi de ce să cumperi obiectul respectiv în comparaţie cu obiectul, aparatul sau medicamentul pe care îl deţii. Se evaluează dacă are sens pentru sănătatea populaţiei, pentru siguranţa în utilizarea aparatului sau a medicamentului de către pacienţi şi dacă este cost-efficient. Există la noi aparate care au fost cumpărate şi care au stat prin curţi sau depozite. Ideea a fost doar să fie cumpărate, nu neapărat utilizate. Conducerea sistemului sanitar în ultimii 20 de ani a fost la dispoziţia a vreo 19 miniştri. Dacă resursele sunt într-adevăr miza, atunci Ministerul Sănătăţii nu trebuie să mai dispună direct de resurse. În jurul conducerii Minsterului Sănătaţii gravitează tot felul de indivizi, care mai de care mai inspiraţi, pentru că probabil acolo sunt nişte resurse. Ca urmare, Ministerul Sănătăţii trebuie să se ocupe de politici şi nu de finanţări.

Z.V.: O concluzie: în sistemul sanitar nu s-a dorit o reformă adevărată?

V.V.: S-au luat măsuri parţiale, incomplete, trunchiate, fără continuitate de la o conducere ministerială la alta, de la un guvern la altul. Multe au fost animate de intenţii bune. Nu a fost însă nimic coerent de la cap la coadă, nimic care să ducă la rezultate concrete, nu s-a urmărit decât obţinerea de resurse. Toată ţara este aşa. Nu este vorba neapărat de actualul guvern. De 20 de ani se întâmplă asta. De 20 de ani eu personal n-am putut implementa până la capăt anumite măsuri (ghiduri, criterii europene de alcătuire a listelor de medicamente compensate şi gratuite etc.), deşi am făcut parte din comisii de specialitate, cu activitate neremunerată. De fiecare dată când ajungeam la măsuri mai radicale, eram blocaţi. La un moment dat, eu şi colegii mei am fost nevoiţi să-i spunem unei doamne ministru: “dacă treceţi peste propunerea noastră, demisionăm!”.

În concluzie, trebuie să ajungem la un consens în societatea românească pentru măsuri radicale de redresare a sistemului sanitar. Acestea trebuie să vizeze definirea resurselor financiare şi controlul gestiunilor, transparenţa achiziţiilor sanitare la nivel naţional, asociate cu creşterea calităţii prestaţiei medicale, redobândirea demnităţii profesiei medicale ca profesie liberală etc., toate  sub controlul politicilor şi programelor de sănătate coerent elaborate de Ministerul Sănătăţii pe termen scurt, mediu şi lung.

Cine este Victor Voicu

Victor Voicu este general maior, medic şi farmacolog, membru titular (2001) al Academiei Române.

Este profesor universitar, şeful Catedrei de Farmacologie Clinică, Toxicologie şi Psiho-farmacologie, din Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti (1992). S-a născut la 29 iunie 1939, la Bolovani, în judeţul Dâmboviţa.

Este Directorul Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare (1986) şi din 2000 preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Naţionale a Medicamentului. Din 1998 conduce Societatea Română de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică (1998).

 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult