Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Puterea sovietică te speria, dar ea însăşi se temea de ceva…

Puterea sovietică te speria, dar ea însăşi se temea de ceva…

scris de Iolanda Malamen
28 afisari

Intervievatul Iolandei Malamen, Leo Butnaru, a publicat peste şaizeci şi cinci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri apărute la edituri din Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, Cluj, Timişoara, Nădlac, Madrid, Moscova.

Leo Butnaru1Ziuaveche.ro: Leo Butnaru, faptul că te-ai născut în Basarabia, într-o perioadă dureroasă şi frustrantă pentru întreg poporul român, a dat biografiei tale scriitoriceşti o dimensiune în plus?

Leo Butnaru: Noi am avut un debut obstrucţionat, amânat, pândit de neîncrederea vechililor cu ideologia, iar în Moldova Estică – şi cu internaţionalismul proletar care, de fapt, nu însemna decât camuflarea adevărului crud despre imperialismul ruso-bolşevic. Un răspuns in extenso s-ar putea extrage din jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor” (1969-1972), publicat în anul 2000 la Chişinău, şi „Perimetrul cuştii” (1972-1978), apărut la editura „Cartea Românească” în 2005.

Ar interesa cum am fost întâmpinat ca tânăr autor, cum era apreciată poezia pe care o scriam, deosebită de cea încurajată în stânga Prutului şi pe care din când în când reuşeam să o şi public? Diferit. De către unii – bine, de mai puţini… – foarte bine. De alţii, de asemenea amestecat: de la rezerve până la ostilitate declarată. Păi, că un debut se face printre alte debuturi, printre alţi colegi, însă aceasta nu înseamnă nici pe departe communio sanctorum. Unii m-au atacat mereu, dar mai mult în chip laş, la bârfă, dar şi prin mârşăvie nomenclaturist-turnătoristă.

Nu am fost remarcat cu urale oficioase, ceea ce cred că mi-a fost de temeinic folos: n-am ieşit în exterior, nu mi s-au propus sprijiniri de coate în mese de prezidii comsomolist-partinice, nu m-a tentat să-mi apăs podurile palmelor de slinul tribunelor de la care se raporta fel de fel de succese. Îmi era suficient că ţineau la mine oamenii la care ţineam eu, opinia cărora o respectam. Sincer vorbind, credeam într-o oarecare pregnanţă a afirmării scrisului meu odată ce vedeam potolirea zarvei care se făcuse în legătură cu unii laureaţi-oportunişti ai premiului comsomolului din R.S.S.Moldovenească.

Precum s-ar spune, am debutat în timpurile când prin Moldova Estică apăreau deja primele texte scrise conform metodei realismului antisocialist. Şi parcă am ştiut ce am de făcut şi cum să fac întru statornicire de destin.

ZV: Numele satului natal este Negureni. Un nume parcă  predestinat suferinţelor. Ce-ţi mai aduci aminte din vremea copilăriei?

L.B.: Nu, nu predestinat suferinţelor. În copilăria mea îmi părea cel mai frumos, cel mai luminos, cel mai cel de pe pământ. Precum se poate înţelege şi din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, publicat acum câţiva ani la o editură bucureşteană. E o localitate „botezată” de râul Răut, de negura blândă a acestei ape celebre, aş zice, deoarece figurează – ca navigabilă! – în Descriptio Moldavie a lui Dimitrie Cantemir. Iar eu, în „Copil la ruşi”, cred că i-am dedicat satului meu un imn. Chiar dacă acolo vorbesc şi de nenorocirile prin care a trecut în anii de ocupaţie ruso-sovietică, de colectivizare, de deportări, de… Dar chiar şi atunci, Negurenii noştri au reuşit să românizeze vreo patru aşa-zise colonii agricole ţariste, implantate cu populaţie străină în jurul său. Ultima dintre ele, care se numea chiar Negurenii Noi (deja! – să se deosebească de noi, vechii, statornicii) a fost „întemeiată” în coasta comunei noastre în 1911, cotropitorii pregătindu-se, probabil, să marcheze, peste un an, centenarul de când au intrat şi nu au mai plecat dintre Nistru şi Prut. Dar, spuneam, Negurenii noştri, localitate viguroase, a reuşit să dez-rusifice pe cei aduşi în coastele sale şi să-i treacă pe toţi la limba română. Păcat că nu, pe toţi, şi la conştiinţa de român… Aceasta e mult mai greu. Dar nu imposibil.

Avangarda a fost un diluant al imperialismului politic

ZV: După debutul editorial în poezie (1976), ai devenit membru al Uniunii Scriitorilor din URSS (1977).  Eşti aşadar membru a două uniuni de creaţie, scriind literatură într-o singură limbă!

L.B.: Asta e, asta a fost, dar deja este doar… parţial: sunt membru al USR. Dar şi membru al Academiei Avangardei Ruse. Eu consider că avangarda a fost un diluant al imperialismului politic şi un liant al comunităţii universale întru creaţie. Bineînţeles că în coagularea globalizării de astăzi, în suprastructura sa, în special partea ei ce ţine de spirit, există şi efectele impulsurilor radicale, ale tendinţelor avangardiste de ieri, adică – de acum 100 de ani. (În februarie 2009, s-a marcat centenarul  de la apariţia Manifestului futurismului al lui Filippo Tommaso Emilio Marinetti, nu?)

ZV: În 1977, un eseu despre Kogălniceanu, care i-a mâniat pe oficialii zilei, te elibera din funcţia de redactor al revistei ,,Tinerimea Moldovei… Au fost şi alte urmări?

L.B.: Eram responsabil cu sectorul artă-literatură… Chiar dacă superiorii din redacţie nu aveau de gând să mă scoată din pâine, nu au avut încotro, mai întâi spunându-mi (eram nu doar colegi, ci şi prieteni) că insistă cei de la CC-ul partidului unic şi buldog, de la comsomol, pentru ca, peste un timp, să facă semn spre „Planetariu” – aşa era numită, tabuistic, reşedinţa KGB-ului din Chişinău, care se afla în imediată vecinătate cu o fostă biserică ortodoxă, în care antihriştii amenajaseră un planetariu. Elev prin clasa a patra, pare-se, eu vizitasem acel planetariu cam prin anul 1959, venit de la 80 de kilometri depărtare, din Negureni. Puteam să bănuiesc atunci că din vecinătatea acelei biserici pângărite vor bate vânturi reci peste destinul meu?…

Despre urmări?… Apucăturile punitive ale socialismului multilateral insinuat îi forţa pe mulţi creatori să treacă într-o stare de anabioză, pe alţii îi dădea de-a dreptul şi necruţător în prostraţie, iar unii – se ştie – erau băgaţi în balamuc. Cu mine însă, atunci, a fost ceva mai puţin… antiuman: am fost privat de mijloace de existenţă decente, mi s-a ridicat dreptul la semnătură… Însă şi acestea m-au făcut să înţeleg cu mai multă convingere că, de fapt, puterea sovietică, fioroasă precum arăta, te putea speria cât de cât, dar era imposibil să nu pricepi că în timp ce te sperie, ea însăşi se temea de ceva. De ceea ce avea să vină în 1991 – căderea URSS. Aceasta te făcea să rămâi coerent cu propria-ţi conştiinţă. Pentru că a fi tu însuţi se învaţă, se exersează în orice împrejurări, inclusiv în cele punitive. Apoi, probabil era important să învăţ a evita şi loviturile fatalităţii mioritice şi meşteromanolice….

Leo Butnaru. Raspund deci existZV: Din 1993, ai devenit  membru al Uniunii Scriitorilor din România, cărţile tale de poezie, proză şi eseistică bucurîndu-se de ecou pozitiv din partea criticii literare, a cititorilor şi a colegilor de breaslă. Au fost şi momente mai puţin faste în ce priveşte legăturile cu literatura de dincoace de Prut?

L.B.: În ce mă priveşte, cred că am fost un norocos care nu se poate plânge de momente mai puţin faste. După 1989, veneam şi eu să mă predau cu arme şi cu bagaje (nu doar sentimentale) literaturii care era chiar şi a mea, cea română. Şi avea să se producă  aproape neaşteptatul (cel puţin pentru mine): chiar în anii 1990 şi 1991 am avut şansa să-i cunosc pe doi critici importanţi, pe Laurenţiu Ulici şi pe Nicolae Manolescu, directori la cele mai importante publicaţii literare. Domniile lor mi-au propus să-mi publice din poeme în „România literară” şi „Luceafărul”. Iar când „Luceafărul” îşi reia premiile, care un timp nu fuseseră acordate, am fost unul din cei invitaţi la Bucureşti să primesc prestigioasa distincţie pentru anul 1992, alături de ilustrul coleg Cezar Baltag.

În 1993, la Iaşi, regretatul poet şi prieten Ioanid Romanescu îmi editează volumul de poeme Iluzia necesară, în prefaţa căruia mă îmbărbăta mult, scriind că: „Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe (…) şi e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat să anunţe o spectaculoasă evoluţie.”

…Astfel mi s-a săvârşit al doilea botez în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh şi al Spiritului Literaturii Române, căreia aveam să mă adresez, filial:

„Maică Literatură Română

iartă-i poetului

involuntara neascultare

de a se fi născut în Basarabia

şi nu

la Bucureşti…”

ZV: Emoţionantă rugă! Numele tău este familiar criticilor şi cititorilor din România. Numeroase edituri ţi-au publicat cărţile, apari frecvent în revistele literare cele mai importante, ai fost răsplătit cu premii. Consideri lucrul ăsta un drept firesc? O izbândă?

L.B.: Probabil, o normalitate… româno-română, inteNNaţională în aceste două State Dez-unite ale României…. Pot constata doar atât: un scriitor din spaţiul prutonistrean, interriveran, cum mai zic eu, în spaţiul panromânesc are toate posibilităţile de a se pune plenar în serviciul propriei meniri, vocaţii; pe de altă parte, în predestinată reciprocitate – tinzând a le pune pe toate astea, cât mai eficient, în serviciul său. E aici o dublă vectorialitate din care are de câştigat, s-ar părea,  doar unul singur: el, scriitorul. Dar, poate, şi alţii (…cititorii), dar poate şi… literatura propriu-zis… (Ce presupuneri şi vorbe mari!…)

Z.V.:Eşti puternic atras şi  preocupat de avangardismul rus şi cel ucrainean. şi performezi la nivelul cercetărilor. Ai descoperit de-a lungul anilor şi lucruri pe care nu ţi le imaginai?

L.B.: Am fost atras, mai apoi preocupat de avangardă din… adânci juneţi. În antologiile mele de peste vremuri, inserez mai multe texte din prima-mi carte, în care nu doar implicit, ci şi… explicit apare pasiunea, simpatia pentru avangarda poetică, pentru procedeele stilistico-metaforice, viziunile şi tematica ei tehnicist-urbaniste. Apoi, prin ani, am frecventat şi frecventez avangarda continuu şi, înclin să cred, – creator, având în vedere că am tradus din avangardişti sute şi sute de poeme. Am tradus şi proză, şi dramaturgie, antologându-le. Am tradus foarte multe manifeste ale avangardiştilor ce anunţau curente, şcoli, izbânzi, dar şi erori. Adică, îndrăznesc să cred că în spaţiile avangardei sunt unul „de-al casei”, însă numai cu condiţia să am dreptul să aleg, să resping, să preţuiesc sau să neg. Astfel că, să zicem, traducând versurile pictorului şi poetului Cazimir Malevici, le-am găsit demne pentru  antologiile care ar putea fi dedicate avangardei. Preţuiesc, în mare, pictura lui Malevici. Însă pătratul său negru nu-l iau decât ca pe un accident, ca pe un bluf monocrom, ca pe o neseriozitate (când e dat drept operă de artă… genială), iar „interesul” pentru acest negru pătrat care, de fapt, nu e decât o pată (da, geometric organizată perfect, dar pată totuşi) „admirată” de mulţi gură-cască ce se dau drept esteţi subtili, în realitate nefiind decât snobi. Deci, să încercăm a selecta sau a respinge ceea ce am moştenit de la avangardă doar în spiritul rigorii şi nicidecum în cel al veleitarismului, al falsei admiraţii,  al entuziasmului nefiresc, artificios faţă de ceea ce a fost sau este la modă.

Defazările estetice între cele Două Maluri au şi dispărut

ZV: Nu cred că este vorba doar de snobism, şi de estetici grăbite, (în ce priveşte ,,pătratul,,) cred mai degrabă că a fost ,,folosit,, ca o motivare totală, ce anticipa invaziile  extremelor în pictură.. În fine…

Leo Butnaru ilustrează în mod izbitor voinţa de emancipare a poeziei basarabene de sub tutela clişeelor tradiţionaliste”, spunea undeva criticul Ghe. Grigurcu. Mai reprezintă în opinia ta tradiţionalismul o ,,acuză,, , vizavi de poezia basarabeană?

L.B.: Nu ar mai trebui să fie nicio acuză… Cei care cunosc excelentele reviste de literatură şi artă publicate în Moldova Estică – mă refer la „Contrafort”, „Sud-Est cultural” sau „Semn” (aceasta publicată la Bălţi) – înţeleg prea bine că „denivelările” axiologice, defazările estetice între cele Două Maluri au şi dispărut. Iar insule de păşunism, provincialism există, din păcate, nu doar în Interriverania, ci şi prin judeţele româneşti. Dar, sigur, şi prin cantoanele franceze sau prin comitetele şi districtele Marii Britanii etc.

ZV: Sunt nevoită să-ţi dau dreptate. Leo Butnaru, cum arată viaţa scriitorului român la Chişinău? Ce s-a limpezit în destinul lui?

L.B.: Viaţa mea, la Chişinău, oraş la care ţin, cred că nu se deosebeşte, decât în nuanţe, de cea a colegilor şi prietenilor mei bucureşteni sau ieşeni, clujeni sau timişoreni… Chiar dacă în spaţiul în care locuiesc fiziceşte, dar mai puţin… esteticeşte, nici până astăzi ordinea argumentelor nu coincide totdeauna cu ordinea care ar fi firească, obiectivă –  cea a valorilor; ponderea argumentelor nu e pe potriva ponderii valorilor, sau prin supraapreciere, sau prin subapreciere. Cu părere de rău, aici, în stânga Prutului, printre o parte de scriitori şi aşa-zişi critici literari mai domină încă obtuzitatea culturală, amatorismul axiologic, ilariantele clasamente cu cei daţi, ca ieri, „barosani”, dar care, de fapt, nu sunt decât nişte ghemişi. Continuă tămâierile hazlii, parastasele interminabile, fandoselile de gaşcă senilă. Dar, uneori, şi gaşcă relativ… juvenilă.

Dar, ca să revin la umila mea persoană, – cred că sunt printre cei care încearcă să urmeze autoprescripţiile pe care şi le făcea Nietzsche, în decembrie 1875, întru atingerea „idealului Cămilei”: „O gospodărie simplă, un program cotidian foarte ordonat, fără pofta iritantă de onoruri sau de viaţă socială”. Să ştiţi că e posibil aşa ceva. Păcat că unii dintre noi înţeleg cam târziu aceasta sau, poate, niciodată nu  înţeleg, zic eu, văzând ce hazliu-grotesc se consumă unii colegi trecuţi de şaizeci de ani, ba ajunşi la şaptezeci, în strădania-le disperată de a rămâne în posturi, de a obţine dregătorii, de a deveni deputaţi, senatori. Am impresia că, precum în căsătorie, pe ăştia nu-i satisface creaţia. Însă, înainte de toate, din motivul că ei înşişi nu sunt în stare a satisface, deplin, creaţia, literatură. De unde încearcă să… satisfacă… politica nesăţioasă…

Politicienii sunt cei mai neobrăzaţi…

Leo Butnaru2ZV: Te simţi ataşat vreunui partid politic?

L.B.: Mă simt detaşat de orice partid politic. Nu am veleităţi de a intra în politica, grandoman zisă, activă. De ce?… Ştii, în toate timpurile, oricât ar fi unele din astea de neparcimonioase, crude, crunte, inchizitoriale sau kitschizate, ca cele pe care le trăim astăzi, literatura, arta mai lasă o speranţă că te întâlneşti cu frumuseţea, cu delicateţea, cu ideea şi metafora înnobilatoare. Cu politeţea, dacă vrei. Pe când politica?… Gândeşte-te doar ce limbaj folosesc politica, politicienii agramaţi, agresivi, brutali, înrăiţi… Politicienii sunt cei mai neobrăzaţi şi mai iresponsabili poluanţi ai limbajului social, cotidian. Spaima lor că nu ar putea reuşi, că le-ar lua-o altcineva înainte, orgoliul lor uriaş de inşi-pigmei, pitici în gânduri şi fapte, îi fac de necontrolat. Ei recurg la orice porcărie, doar să izbândească. Ei sunt vidanjorii care, în loc să cureţe haznalele, din contră – înmulţesc gunoaiele, necurăţeniile. Adu-ţi aminte cu ce epitete s-au ales unii dintre importanţii intelectuali români, scriitori, filosofi, actori etc., care s-au implicat în politică! Suburbanul, grobianul înrudesc, înhăitează politicianul cu… orangutanul!

ZV: Vorbind la modul general, care sunt dramele şi diagnosticele scriitorului, în acest început de secol 21?

L.B.: Totul e pe vechi, verificat oriunde în lume: libertatea, în general, inclusiv cea interioară, se obţine prin sacrificii, renunţări. Inclusiv, renunţări la… îmbrăţişări. Politice, să zicem. La zi. La zid. Şi la noapte. Renunţările. Sacrificiile…. Totul e pe vechi, însă cu permanentă tendinţă spre o şi mai mare înrăutăţire, o şi mai incontrolabilă afundare în pâcla socială, globală. Pretutindeni, oricând şi oriunde, creşte rolul neamical, să zic, al inchiziţiei „invizibile”. Zi de zi, unii dintre noi – mai mult, alţii – mai puţin, simţim cum cyberspaţiul, de aici… – cyberconştiinţa-clonă par a neutraliza realitatea. Nu s-ar putea spune că ar ajunge să o anihileze, dar să o modifice esenţial (şi, nu-i exclus, catastrofal!) e posibil. Dacă se ajunge la o cyber-societate, înseamnă că ea nu poate fi populată decât de cyber-cetăţeni. Iar cyber-(cerber!)-cetăţeanul nu poate fi liber! Bineînţeles că se va încerca să se lanseze fel de fel de contra-programe la cyber-programări, se vor inventa viruşi ca bruiaj al controlului total sub lupa căruia nimereşte, iminent, cyber-cetăţeanul. Dar acesta va fi ca un război de partizani, de uzură şi de capitulare… Şi, ca rimă tragică: să privim în zare… Spre Cernobîl, spre Fukushima

ZV: O zare… neliniştitoare (tot ca o rimă tragică). Leo Butnaru, vii des în ţară şi cunoşti bine viaţa literară din mai toate spaţiile româneşti.. De care oraş eşti cel mai legat sufleteşte?

L.B.: De multe. Să dau o listă?… Iaşi, Bucureşti, Cluj, Botoşani, Timişoara, Suceava, Focşani, Constanţa, Sibiu, staţiunea Neptun cu Vila Stancu… Altele… Toate – irepetabile, cu flerul şi piperul lor aparte… Incontestabil, ele modelează ceva în conştiinţa noastră, în destinul nostru, adică – şi în scrisul românesc de pretutindeni.

ZV: Mă aşteptam la răspunsul ăsta.

Chişinău–Bucureşti, 30.III.2011
Cine este Leo Butnaru

Leo Butnaru s-a născut în com. Negureni, Orhei, Moldova (5. I. 1949).

Licenţiat în jurnalism şi filologie al Universităţii din Moldova (1972).

În perioada 1990-1993 a fost vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 1998-2005 – preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

Din 2005 – membru în Consiliul, iar din 2009 – şi în Comitetul Director al USR.

A publicat peste şaizeci şi cinci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri apărute la edituri din Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, Cluj, Timişoara, Nădlac, Madrid, Moscova. Leo Butnaru este preocupat de avangardismul european, în special cel rus şi ucrainean; a tradus cărţi de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionâh, Vladimir Maiakovski, Igor Bahterev, Leonid Dobâcin, Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Veaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetiev, Aleksandr Tkacenko. A elaborat antologia de poezie universală, precum şi antologiile „Avangarda rusă” (2 volume), „Avangarda ucraineană”.

Din 1993 – membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru-fondator al PEN Centrului din Moldova, membru al World Academy of Arts and Culture, membru al Academiei Avangardei Ruse, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1990–1993), preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România (1997–2005).

Din 2005 – membru în Consiliul USR, din 2009 – membru în Comitetul Director al USR, membru în Consiliul USR.

Distins cu mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998), Premiul Naţional al Republicii Moldova (2002), Premiul Filialei Chişinău a USR (2006), Premiul Comitetului Director şi al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România (2008), Premiul Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România

Scriitorul anului 2009.Ordinul Gloria Muncii al Republicii Moldova (2010), Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler al României (2010).

4 comentarii

Ciu Huhu 02-04-2011 - 19:24

Normal ca Puterea Sovietica sa temea de ceva, se temea de stapina ei evreimea, Revolutia bolsevica a fost condusa de evreimea bolsevica finantata de evreimea bancherilor din SUA, exista DOVEZI SI MARTURII!!

Ar fi fost frumos ca sa vorbesc de faptele bune ele evreiilor care din pacate nu exista!

ionion 02-04-2011 - 20:33

si la mine prin Congo asta sunt droaie de evrei cu paru cret negri si cu o huhula de-i loveste peste genunchi, mai toti au bataturi din cauza asta,

Ciu Huhu 03-04-2011 - 01:13

IOANE, TE PLATESC BINE EVREII PENTRU DIVERSIUNE?

ANA 04-04-2011 - 00:29

Butnaru – un mare scriitor. Felicitări p. interviu.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult