Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roIntalnirile ZV Trendul ascendent al Parteneriatului Strategic cu SUA

Trendul ascendent al Parteneriatului Strategic cu SUA

scris de Ion Petrescu
45 afisari

Parteneriatul strategic dintre Statele Unite ale Americii şi România   a fost lansat la 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Bill Clinton. Unul dintre românii pro-americani, cu studii temeinice peste Ocean, este generalul-locotenent, în rezervă, Alexandru Grumaz. În 1996 a fost primul student militar român la Colegiul Industrial al Forţelor Armate, din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare a SUA, unde a obţinut Masterul în Strategia Resurselor de Apărare. Ulterior, în 1998, a absolvit Senior Executives Programme in National and International Security la John F Kennedy School of Government, Harvard University. În anul 2004 şi-a luat doctoratul, la Academia Tehnică Militară.  

 
 

Generalul Alexandru Grumaz cu preşedintele Clinton

A fost, succesiv, şeful secţiei colaborări tehnice externe, din Departamentul Înzestrării Armatei, director al Direcţiei Management Resurse pentru Înzestrare, apoi al Direcţiei Planificare Integrată a Apărării şi inspector general pentru armamente. Este expert în planificarea strategică, în relaţii internaţionale militare şi civile. Între 2001 şi 2005 a fost subsecretar de stat la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. Ulterior, între 2007 şi 2009 a reprezentat România în calitate de Consul General la Shanghai, în China.  

 

Relaţie activă şi de profunzime

 

Subsecretarul de stat, din Pentagon, dr. Paul Kaminsky, în vizită la Bucureşti

– Acum, la 14 ani distanţă de la lansarea  Parteneriatului Strategic dintre SUA şi România, cum configuraţi viitorul acestuia? –

În 1997, Summit-ul NATO, de la Madrid, a marcat începutul extinderii Alianţei Nord Atlantice. Imediat după Summit preşedintele Clinton s-a adresat românilor, în Piaţa Universităţii: „România este importantă pentru America – importantă prin propriile merite, importantă ca model, în această parte dificilă a lumii”. A făcut apoi previziunea: „prietenia noastră nu va fi afectată de trecerea timpului – atât timp cât mergeţi pe calea lungă a democraţiei, America va fi alături de voi”. La acea vreme eram şeful secţiei colaborări tehnice externe, din Departamentul Înzestrării Armatei, iar şeful ataşaţilor militari ai SUA, la Bucureşti, era colonelul Gary Chamberlin. În ianuarie 1996 secţia pe care o conduceam a fost reorganizată. Atunci, Departamentul Înzestrării Armatei a redesenat cooperările tehnice, cu precădere cele ce se adresau ţărilor din Alianţă, precum SUA, Anglia, Germania, Olanda, Turcia, Franţa. Dar şi Israel. Am început colaborarea cu biroul ataşatului militar american, pentru a implementa Iniţiativa de la Varşovia – program al SUA pentru finanţarea ţărilor prezente în Parteneriatul pentru Pace – a misiunii „Cornerstone 96”, dar şi redactarea primului Memorandum de Înţelegere, pe tema schimbului de informaţii referitoare la domeniul cercetării ştiinţifice militare. Pe 26 ianuarie 1996 a venit în România subsecretarul de stat pentru achiziţii şi tehnologie din  Pentagon, dr. Paul Kaminsky, la invitaţia şefului departamentului, generalul Popa Florentin. Această vizită a consfinţit de facto începerea relaţiilor în domeniul achiziţiilor militare, între Ministerul Apărării din România şi Departamentul Apărării din SUA. Aşa a început o cooperare importantă in domeniul armamentelor. Atunci s-a discutat, pentru întâia oară, despre avioane fără pilot, despre aeronava de transport C-130 şi staţii noi de comunicatii. Eram înaintea partenerilor din Europa de Est, nu numai pentru că semnasem primii Parteneriatul pentru Pace, în 1994, dar şi datorită parteneriatului cu SUA, pe linie de armamente. Momentul din 1997 a marcat începutul integrării tehnice, sau, mai bine zis, a interoperabilităţii armatei române cu structurile Alianţei. Apoi, în cadrul Procesului de Planificare şi Analiză a Parteneriatului (PARP) au avut loc schimburi de informaţii între partenerii români şi cei din NATO, oferirea de consultanţă, din partea specialiştilor aliaţi. Interoperabilitatea  a presupus iniţial instruirea pentru folosirea hărţilor standardizate, apoi perfecţionarea sistemului de conducere şi instruire a trupelor, concomitent cu înţelegerea doctrinelor de bază. În procesul PARP ne-am propus iniţial 84 de Obiective de Interoperabilitate, din care am rezolvat 19 – pâna în 1997 – şi 44 până în 1999. La reuşita vizitei menţionate au contribuit ofiţeri din Departamentul Înzestrării Armatei, din Institutul de Cercetări al Armatei, de la Clinceni, dar şi experţi precum Mariana Dubeşteanu şi Christy Crosby – ataşatul militar  pentru trupele de uscat, plus Alfred Fusman, consilierul ambasadorului SUA, la Bucureşti. Ce ne aşteaptă? Relaţia de parteneriat strategic se va dezvolta pe un trend ascendent şi datorită deciziei CSAT, de participare a României la scutul antirachetă american. Profilul cooperării cu SUA se înscrie pe coordonate precum colaborarea pe probleme de securitate regională, promovarea păcii, cooperării şi stabilizarea Europei de Sud-Est, pe plan militar şi economic – vizând creşterea volumului schimburilor comerciale bilaterale, a investiţiilor americane în România – şi pe combaterea riscurilor neconvenţionale şi a terorismului global. Ponderea substanţială a Parteneriatului Strategic este dată de relaţiile economice. Numai ca urmare a construirii unor interese economice americane în această zonă vom putea conferi angajamentelor asumate de către SUA nu doar substanţă propriu zisă, ci şi oportunitate curentă şi de perspectivă. Relaţia politică dintre Casa Albă şi Palatul Cotroceni trebuie să fie una activă şi de profunzime, care să includă interesele strategice ale superputerii şi cele regionale ale României.

Ce ştie Moscova

 

Lansarea unei rachete SM-3

– Care sunt efectele, în plan geopolitic, pe termen lung şi mediu, al amplasării interceptoarelor americane la baza militară aeriană de la Deveselu, ca parte a viitorului scut antirachetă? –

Relaţia de parteneriat strategic, dintre România şi SUA este marcată de un nou moment important şi anume amplasarea scutului antirachetă la Deveselu. Decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, privind implicarea României în sistemul american de abordare, adaptivă în etape, a apărării antirachetă în Europa, este în acord cu ceea ce s-a stabilit la nivelul NATO, fiind înscrisă, deocamdată, în registrul bilateral al cooperării cu Statele Unite. Potrivit unor documente americane – referitoare la sistemul antirachetă – acesta implică interceptoare de tip SM-3, cunoscute şi sub numele de „Aegis Ashore System„. La Deveselu va fi amplasat şi un radar de ghidare a interceptoarelor – radar deckhouse. Sistemul “Aegis Radar Test” a fost testat în SUA, la Moorestown, New Jersey, timp de peste 30 de ani. Spaţiul ocupat de sistemul antirachetă va fi de aproximativ 175 de hectare,  la Deveselu, urmând să fie aduşi în acea locaţie 200 de militari, dar şi civili angajaţi în sistemul guvernamental şi „support contractors„. Să clarificam un lucru. Potenţialele resturi rămase în urma unei interceptări nu constituie  un pericol. Interceptoarele SM-3 nu au încărcătură nucleară, ci lovesc ţinta folosind energia cinetică a vârfului rachetei.

Dislocarea scutului antirachetă pe teritoriul României este rezultatul întâlnirii dintre o opţiune politică pe termen lung, un parteneriat strategic cu SUA, prima putere militară a lumii, în acelaşi timp o democraţie model, şi o poziţie geostrategică a ţării noastre, pe care nu trebuie să avem reţineri să o valorificam. Rezultanta celor două? Apărarea integrală a teritoriului ţării şi, în final, a tuturor statelor aliate. Scutul aduce mai multă responsabilitate pentru securitatea regională şi o corecţie a vechilor relaţii – cu vecinii mai mari sau mai mici. Zona Mării Negre, pe lângă un areal al căilor energetice ce duc spre Europa devine şi unul militar important. Relaţia cu Rusia? Este una perfectibilă, care odată cu armonizarea punctelor de vedere se va putea revigora. Este probabil o chestiune de timp. De reţinut: Moscova a protestat de fiecare dată când s-a pus problema unei apărări comune în Nordul Europei, catalogând-o ca pe o depăşire a unui prag critic, în relaţiile cu NATO. A protestat  şi când s-a pus problema amplasării scutului în Cehia şi Polonia. Din ‘90 încoace, Moscova a făcut tot ce s-a putut pentru ca, pe plan internaţional, să demonstreze că poate influenţa deciziile majore de securitate, mai ales cele care privesc imediata ei vecinătate. Pentru cetăţenii ruşi, Moscova a ţinut morţiş să demonstreze că menţine ameninţările cât mai departe de zona centrală a Rusiei. Dar a continuat dialogul cu SUA, inclusiv în domeniul sensibil al apărării antirachetă şi al arsenalelor nucleare. A oferit chiar soluţii: baze militare, radare performante. A pus şi condiţii, inacceptabile, deşi a fost tot timpul la curent cu intenţiile SUA, dar a protestat şi va protesta în continuare. În fond şi la urma urmei, Rusia are o atitudine pragmatică de abordare a situaţiei. Prin acţiunile în plan politic şi diplomatic, Rusia încearcă să echilibreze neîmplinirile din domeniile tehnologic şi militar.

Polonia şi Cehia nu au fost scutite de acest „război al declaraţiilor”, cum nu va fi scutită nici România. Kaliningradul a fost invocat, la fel se va întâmpla, probabil, cu Transnistria. De la graniţa Rusiei până la Deveselu sunt mai mult de 1000 de km şi, dincolo de retorică, Moscova ştie bine să calculeze distanţele şi să evalueze adevăratele ameninţări la adresa propriei securităţi naţionale.

O axă nouă

 

Primire la Wang Sanyun, guvernatorul provinciei chineze Anhui

– Ce prognoză aveţi pentru viitorul relaţiilor dintre România şi China? –

Prezenţa României în China este acum departe de ce a fost cândva. Celebra cursă TAROM, Beijing-Bucureşti, este deja o amintire. China, dintr-un receptor de investiţii începând cu anii 80 a devenit acum un furnizor de capital, inclusiv în ţările UE. Au fost momente de revigorare a relaţiei, în 2003, cu proiecte precum şoseaua de centură a Bucureştiului sau Podul de la Brăila. România era, după Uniunea Sovietică, al doilea partener de modernizare industrială a Chinei Populare, de la mijlocul anilor ‘60 până la mijlocul anilor ‘70, când diferendul politic cu Moscova i-a îndepărtat pe sovietici şi am rămas singurul partener important al Beijingului. Vreme de un deceniu şi jumătate specialiştii români au participat la modernizarea industriei grele şi, mai ales, a celei energetice chineze. Planul hidrocentralei de la Porţile de Fier a fost dat în întregime chinezilor, care l-au copiat şi l-au folosit. Aceasta este istorie acum. Ar fi bine ca reuşitele de atunci să revină pe o axă nouă: Bucureşti-Beijing. Relaţia noastră este definită – la nivelul politic – „Parteneriatul amplu de prietenie şi cooperare”. În cadrul acestuia, abia dacă am reuşit să exportăm produse în valoare de 280 milioane $, dar am importat de 1,4 miliarde $! În Europa, China este interesată acum de axa sudică, dar şi de Europa Occidentală, care a devenit partenerul economic numărul unu pentru chinezi. Transferul de tehnologie, din Franţa sau Germania, este esenţial pentru creşterea sustenabilă a Chinei. Schimburile comerciale ale acesteia, cu Europa, sunt de 1 miliard $ pe zi! Românii nu vând în China. Vând arabii lemn românesc. Vând nemţii maşini şi unelte produse în România. Comunitatea română de la Shanghai – unde am fost consul general – este una tânără, în formare şi nu are legăturile istorice ale englezilor, italienilor sau olandezilor, în arealul local. Ne trebuie voinţă şi viziune comercială, pentru a deschide afaceri nu numai în Europa, ci şi pe alte continente. Avem nevoie să gasim acele oportunităţi care servesc interesele comerciale româneşti. Nevoile Chinei sunt unice, fiind unul dintre marii consumatori mondiali de resurse şi de materii prime – al cărui semn de interes aruncă în aer tranzacţiile pe un anumit produs. Are China nevoie de tablă de aluminiu? Mâine, piaţa mondială a aluminiului explodează şi preţul creşte exponenţial. Un exemplu mult vehiculat este cel al Noii Zeelande, care a dorit intrarea pe piaţa chineză cu produse rezultate din oierit. Cererea chineză a sosit imediat, la cuantumul producţiei pe ultimii 10 ani ai Noii Zeelande! România are de oferit produse. De ce nu o facem? Toţi preşedinţii români au vizitat China, toţi preşedinţii Chinei, din ultimii 20 de ani, au fost în România. Nu e întâmplător. România a fost, după URSS şi Bulgaria, a treia ţară care a recunoscut China în 1949. Să nu uităm un lucru! Chinezul are trei cercuri de prieteni: vecinii, marile puteri – membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU – şi anumite relaţii încărcate de istorie, unde se regăseşte România. În relaţia cu China facem afaceri cu …amintiri. Cât despre Shanghai, acesta este un tărâm al afacerilor de tot felul, al marilor companii americane precum IBM, Tyson, Buick, Nestle sau 3M.  Un oraş plin de “zgârie nori”, la fiecare colţ de stradă. Acum sunt peste 600  asemenea blocuri turn, alte 300 fiind în construcţie. Trenul din Shanghai, pe pernă magnetică, MAGLEV, dezvoltă o viteză de 430 km/oră. În Shanghai trebuie să verifici, cu o zi înainte, dacă restaurantul la care ai făcut rezervarea, cu o săptămână în urmă, mai este, sau nu, la locul lui, sau acolo se înalţă deja un maiestuos bloc de locuinţe. Acesta este ritmul economic al Shanghaiului. Oportunităţi? Nenumărate! De la cele oferite de Combinatul Siderurgic Baosteel, la cele ale industriei de vârf, din cartierul Pudong. Găseşti de toate. Bani să fie. 

Actor militar de rangul doi 

 

Semnarea înţelegerii trilaterale de formare a unui Grup de Luptă European/Weimar

– Pe plan militar este credibilă materializarea intenţiei UE, de a fi structurată o apărare bazată exclusiv pe forţele militare din statele membre?

Nu cred că acest lucru se va întâmpla prea curând. Lipsa unei politici externe de substanţă, „o boală mai veche” a UE s-a văzut recent, în Libia. Europa rămâne un actor militar de rangul doi, în faţa Americii. Încă din 1950 Franţa propunea, la reuniunea NATO, crearea unei  Comunităţi Europene de Apărare (EDC), în ideea de a evita formarea unei armate germane separate. Ulterior, Franţa a venit cu un plan concret, pe care l-a expus celorlalti 5 din CECO –  Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Este vorba despre planul propus de premierul francez Rene Pleven, ca răspuns la iniţiativa americană de reînarmare a Germaniei şi de a o include în NATO. O iniţiativă generată de teama de comunism. Planul Pleven includea Franţa, RFG, Italia şi Benelux. A fost semnat la 27 mai 1952, dar nu a intrat niciodată in vigoare. În 1953, Konrad Adenauer afirma că o comunitate de apărare, fără o politică externă comună ar fi ilogică. Acum, că avem un Serviciu European de Acţiune Externă, ar trebui ca acest deziderat sa capete un contur clar. Deocamdată acţiunile externe se bazează pe politica individuală a statelor,  cu uşoare licăriri din partea Serviciului. NATO rămâne singura organizaţie care asigură securitatea Europei. Polonia a devenit un stâlp al apărării, la flancul estic al Alianţei. Polonia, Germania şi Franţa au semnat un acord privind crearea unei unităţi militare europene, formată din soldaţi ai celor trei ţări, care va deveni operaţională în 2013. Ideea „grupului de luptă Weimar”, este o reflectare a „Triunghiului de la Weimar”, destinat, din 2006, facilitării cooperării între Franţa, Germania şi Polonia. Unitatea va avea in jur de 1.700 de militari şi va deveni unul dintre „grupurile tactice europene”, ce pot fi trimise de urgenţă pentru misiuni în afara UE. Prima misiune a noii unităţi este programată să aibă loc în 2013. În Europa, tensiunile nu sunt cauzate doar de situaţia/stabilitatea financiară sau de datoriile suverane, existând şi alte motive de divergenţă. Deunăzi, Grupul de la Vişegrad şi-a format propria structură de luptă, deşi toate cele patru ţări fac parte din NATO  – Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria/V4. Iniţiativa aparţine Poloniei. Fostele ţări ale Pactului de la Varşovia sunt preocupate de viitorul lor mai mult ca oricând. Pentru V4, principala problemă, în relaţia cu NATO, este că nu toate statele europene împărtăşesc nivelul de îngrijorare al ţărilor din Grupul de Vişegrad, în ceea ce priveşte intenţiile Rusiei la graniţele sale estice. Evenimentul este dovada unui nou nivel de îngrijorare, cu privire la o realitate în evoluţie, care include puterea pe care a dobândit-o Rusia, slăbiciunea Europei şi fragmentarea NATO. Astfel, Polonia a devenit şi organizatorul militar al centrului şi estului Europei. Coridorul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, ce cuprinde Ţările Baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria este numit Intermarium – un termen împrumutat de la generalul polonez Jozef Pilsudski, din perioada interbelică, care a evaluat corect situaţia celor două state, Germania şi Rusia, spunând că nu vor rămâne „slabe” pentru mult timp, soluţia de a contrabalansa puterea lor fiind o alianţă de la Marea Baltică la Marea Neagră -, sau, în traducerea fostului secretar al apărării al SUA, Donald Rumsfeld, Noua Europă. Aceasta devine cea mai importantă zonă militară a continentului. Linia care a despărţit continentul, în timpul Războiului Rece, s-a mutat spre…Răsărit. 

Soluţia perfectă 

Panetta şi Petraeus cunosc prea bine climatul politic de la Washington

Ce intenţii are, cu tandemul Leon Panetta – David Petraeus, preşedintele Obama, din perspectiva noii strategii de combatere a terorismului?

– Statele Unite vor „distrugerea totală” a reţelei Al-Qaida, aşa cum declara principalul consilier pentru combaterea terorismului, al preşedintelui american Barack Obama, John Brennan, prezentând noua strategie antiteroristă americană. Washingtonul acordă prioritate ameninţărilor interne, a adăugat el, menţionând capacitatea organizaţiei conduse de egipteanul Ayman al-Zawahiri „de a inspira persoane din Statele Unite” pentru a ataca propria ţară. 2 mai a fost cu siguranţă cea mai importantă zi in lupta cu terorismul – momentul în care Osama bin-Laden a fost lichidat. Al-Qaida este însă departe de a fi învinsă, după ce a dus, ani de zile, o politică de violenţă. Cetăţenii Tunisiei şi Egiptului au schimbat, pe calea non-violentă, regimurile absolutiste din ţările lor, rejectând ideologia medievală a Al-Qaida, care a rămas pe partea neagră a istoriei musulmanilor.

În noua strategie, Iranul, Siria, organizaţiile „Hezbollah”, din Liban, şi Hamas, din Palestina, sunt considerate ţări şi reţele care sprijină terorismul, fiind cele mai grave ameninţări directe la adresa SUA. Preşedintele Barack Obama, a promulgat prelungirea, cu patru ani, a legii împotriva terorismului Patriot Act, adoptată imediat după atacurile teroriste din data de 11 septembrie 2001, pentru a da posibilitate guvernului de a supraveghea orice persoană care ar putea plănui un atac terorist împotriva Americii.

Panneta? Are 72 de ani, fiind un democrat din California, ex-membru al Camerei Reprezentantilor, între  1977 şi 1993, apoi Director al Oficiului pentru Buget al Camerei Reprezentanţilor şi şef al personalului Casei Albe, în administraţia Clinton. A fost  director al CIA, din 2009 până acum, când a preluat funcţia de secretar al apărării, cu obiectivul retragerii parţiale din Afganistan. El a fost ales pentru a implementa decizii extrem de complexe referitoare la Libia, Afganistan şi Irak. Dar şi privind structura forţelor, costul armamentelor, finanţarea, pe termen lung, a forţei expediţionare americane. Iran, China şi Coreea de Nord sunt probleme care necesită o evaluare echilibrată a relaţiei  militari-civili.

Generalul Petraeus? Are 58 de ani şi înainte de a lua actuala poziţie de top, din SUA, şef al CIA,  a fost  comandantul ISAF din Afganistan, iar anterior şeful Comandamentului Central american însărcinat cu Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – USCECOM. Petraeus are o înţelegere strategică, a nevoilor de securitate naţională ale Americii. La CIA va intra într-un nou set de provocări non-militare, inclusiv îmbunătăţirile necesare în domeniul comunicaţiilor prin satelit, colecţionarea informaţiilor electronice, dar şi securitatea cibernetică, toate acestea fiind catalogate drept „probleme financiare şi tehnice”.

Bing West, asistentul secretarului apărării, pentru afaceri internaţionale de securitate, în timpul administraţiei Reagan, a declarat că analiştii CIA sunt în şoc profesional, pentru că generalul va fi „cel mai dur judecător pe care Compania l-a avut vreodată.” Petraeus şi  Panetta sunt sceptici în privinţa loialităţii Pakistanului în lupta împotriva talibanilor. Panetta a fost un susţinător al folosirii  dronelor la graniţa cu Pakistanul. Avea dreptate. Ambasadorul Pakistanului în SUA, Husain Haqqani, a aplaudat numirile lui  Panetta şi Petraeus, chiar pe fondul tensiunilor dintre ţara sa şi SUA. Politica lui Obama are un sprijin real în cei doi buni cunoscători ai regulilor războiului antiterorist şi a zonei de conflict din Afganistan.

Tandemul este soluţia perfectă pentru un succes la viitoarele alegeri prezidenţiale, cei doi fiind profesionişti care cunosc luminile şi umbrele climatului politic de la Washington. 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult