Un lucru aparte mi-a atras atenţia, în biografia conaţionalei Vitalia Pavlicenco. Cursurile sale în Germania, la Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”. Un institut axat pe un brainstorming organizat, în care este cultivată complementaritatea cursanţilor din state ex-socialiste şi ex-sovietice. Aceştia fiind – cu tact şi inteligenţă – deprinşi la un dialog multinaţional necesar, argumentat şi constructiv, prin care mutaţiile geopolitice, pe continentul european şi arealurile limitrofe sunt privite prioritar pragmatic. Ca vicepreşedinte al Asociaţiei „George C. Marshall” România am iniţiat un dialog cu o compatrioată care nu doar crede în necesitatea istorică a reîntregirii naţionale, dar are şi un discurs cu forţa unei cascade, precum aceea de la Niagara.
Conaţionala Pavlicenco la Marşul Unirii de la Bucureşti, din anul 2012
Nu prea sunt fericită, într-o societate încă neliberă
– Care este motivaţia personală că militaţi, cu atâta ardoare, pentru reunirea landului din stânga Prutului cu Patria-Mamă?
-Sunt acum în Germania, la fiică-mea, unde profit, iată, de oportunitatea, pe care mi-aţi oferit-o, prin a-mi solicita un interviu. Adică în Germania, unde cuvântul land este adecvat. Germania şi-aunificat landurile, trebuie şi noi, românii, să ne unificăm judeţele, într-o Românie mare şi puternică, unită şi prosperă. Dar dacă veţi citi un articol al meu, adunat cu greu în suflet şi postat acum câţiva ani pe http://www.pavlicenco.md/2009/01/20/in-cautarea-parintilor%E2%80%A6/, la fel ca şi alte articole de pe blogul meu, pe care îl administrez de cinci ani, mi-aţi înţelege motivaţia personală, de care mă întrebaţi. Am crescut fără tată, ucis de regimul comunist. Şi pe mama a ucis-o medicina sovietică. Viaţa mea a fost plină de absenţa tatălui, cum spunea, în aproximativ acest spirit, scriitoarea română Ileana Vulpescu, în “Arta Conversaţiei”. Însă nu există familie de români în Basarabia care să nu aibă motivaţia ca, într-o bună zi, să ridice capul şi să spună “Ajunge!” după atâta umilinţă, nelibertate, neidentitate naţională şi suferinţa în suflet, cât a suportat. Dacă ar fi mai multă libertate în societatea noastră românească din stânga Prutului, va asigur că lumea ar fi alta, însă oamenii tac şi rabdă toate formalităţile şi etapele până îşi redobândesc cetăţenia romană, speră să nu moară de foame şi pleacă unde îi duc ochii pentru a-şi hrăni familia, având dreptul la circulaţie liberă. Mama m-a educat curajoasă, deschisă, principială şi luptătoare pentru dreptate. Asta fac mereu, în presă, în politică, asta voi face cât voi mai trăi. Am fost cinci ani membru al delegaţiei asociate a Republicii Moldova în Adunarea Parlamentară a NATO, unde am luat mereu cuvântul, apărând interesul naţional al celui de-Al Doilea Stat Românesc. Am fost invitată de trei ori la studii de Centrul European pentru Studii de Securitate “George C.Marshall”, unde, iarăşi, am învăţat a fi liberă. Tocmai de aceea nu prea sunt fericită într-o societate încă neliberă, însă părinţii, bunicii mei, intelectuali şi oameni culţi, cu studii – odată cu soarta lor, pe care nu o pot uita şi care m-a marcat, mi-au transmis şi răspunderea pentru a lupta şi a obţine ceea ce nu au putut ei.
O construcţie serioasă
-Cât de reprezentativ este Consiliul Unirii pentru dinamizarea procesului reîntregirii naţionale?
-Fac parte din Consiliul Unirii deputaţii care au constituit Consiliul Naţional al Unirii din parlamentari de pe ambele maluri ale Prutului, un număr de români simpli, şi nu doar, din teritoriile istorice şi din comunităţile româneşti de peste hotare. Desigur, rămâne un imperativ organizarea acestui număr de oameni, am şi făcut-o, într-o anume măsură, însă o mare dificultate e lipsa mijloacelor pentru a susţine activitatea stafului. Ne-am mai descurcat cumva, dar ştiaţi, probabil, că în Republica Moldova e greu să găseşti suport logistic pentru partide, mişcări sau ONG-uri ce optează pentru Unirea cu România. Mai mult – acest obiectiv politic – era interzis să apară în Statutele organizaţiilor noncomerciale. Spun asta ca să încerc să răspund – a câta oară – la o întrebare ce ne-a tot frământat în anul creării Consiliului Unirii: “Era bine să ne pornim cu ce avem, dar, mai ales, cu ce nu avem, cu ce putem şi cu ce nu putem la acest drum sau trebuia să aşteptăm – nu ştiu până când – să le avem pe toate şi, apoi, să lansăm o construcţie unionistă serioasă?”
Manifestul Unioniştilor
Vitalia Pavlicenco crede într-o Românie mare şi puternică, unită şi prosperă.
– Vi se fac unele reproşuri…
-Da. De pildă: 1. De ce v-aţi pornit la un asemenea drum dacă nu aţi avut cu ce? 2. Veţi rezista în faţa atacurilor antiunioniste din toate părţile? 3. Veţi fi în stare să reacţionaţi corect la încercările de a vă confisca efortul, învinuindu-vă că nu sunteţi “cei chemaţi” şi nici “cei mai indicaţi” să vă asumaţi mesajul unionist, care “nu vă e pe putere” şi, mai degrabă, “îl veţi compromite”? Acestea au fost sfidările conştientizate de la bun început de noi, personal, am bănuit că va cădea în mare parte pe mine răspunderea pentru propulsarea initiativei propuse de Anatolie Revenco, medic, vicepreşedinte al PNL, şi Ştefan Maimescu, fost deputat în primul Parlament, unul dintre fondatorii Consiliului Naţional al Unirii format în 1991, în frunte cu Mircea Druc, purtând şi cu ex-premierul discuţii înainte de a ne decide. Acum judecaţi: în anul 2012, când s-au împlinit 200 de ani de ocupaţie ruso-sovietică, noi, unioniştii, pentru a consemna tragicul eveniment, am organizat nouă Marşuri ale Unirii, inclusiv acţiuni de tot felul, începând cu 24 ianuarie şi încheind cu 1 decembrie. Este un început. Oricum, nu putem ignora ieşirea, de două ori, a zeci mii de persoane în stradă la Chişinău şi 4.000 – la Bucureşti -, care, în memoria victimelor celor două sute de ani de blestem, au redat demnitatea nu doar românilor de pe ambele maluri de Prut, dar şi celor din comunităţile româneşti, care au aderat la Platforma unionistă Consiliul Unirii. Plus editarea unei cărţi privind crimele din cele două secole de ocupaţie, scrisă de istoricul Anton Moraru sub egida CU, oferirea unui număr mare de conferinţe de presă, inclusiv la Bucureşti, la Hanul lui Manuc, în care am prezentat viziunile unioniştilor asupra multor evenimente, date, fenomene, sugerând un program de comemorare oficială a tristei date.
La sfârşitul anului 2012, membri activi ai Consiliului Unirii au lansat Manifestul Unioniştilor, în care au expus viziunea asupra modalităţii de înfăptuire a Unirii. Acum, aş spune astfel – noi am făcut ce am putut, ne-a sprijinit cine a dorit, ne-a fost extrem de greu şi ne va mai fi, dar idealul Unirii este al tuturor, să ne unim eforturile şi să fim mai mulţi, mai puternici, mai curajoşi şi mai uniţi. Ceea ce menţionez, in mod special, este conjugarea eforturilor tinerei generaţii, în special din Platforma civică “Acţiunea-2012”, cu membrii CU, având mulţi oameni cu experienţa şi durerea vieţii şi a istoriei, a practicilor atroce, suportate de destinul nostru nedrept. Loc pentru acţiuni e pentru fiecare, oricine poate sugera şi realiza câte ceva, cel puţin noi, unioniştii, am reuşit să impunem subiectul Unirii în spaţiu public, ceea ce nu a mai fost până acum în R.Moldova. De asemenea, un succes mare al justiţiei şi al nostru, al întregii societăţi, este recunoaşterea legalităţii opţiunii pentru Unire şi al pledării, prin metode paşnice pentru aceasta, prin câştigul obţinut în toamna anului 2012 în instanţă de national-liberalii care şi-au ţinut congresul al treilea pe 3 decembrie 2011, au adoptat un Statut unionist, a cărui înregistrare a fost respinsă de Ministerul Justiţiei. Ei, iată, pentru prima oară pe acest pământ românesc, după ocupaţia din 1940, e voie ca, într-un document politic, Statut şi Program ale PNL, partid istoric ce a înfăptuit şi Marile Uniri, să figureze obiectivul unionist. Tocmai de aceea am putut lansa procesul de unificare a forţelor unioniste, a românilor ce îşi doresc Unirea şi am avut un an plin, activ, al Consiliului Unirii, în care am ridicat sus de tot capul, spunând că ne dorim un stat românesc unitar, puternic, european, aşa cum au procedat germanii.
Mă întrebaţi de “dinamizare”, eu mă gândesc, de fapt, că procesul de avansare spre reîntregirea neamului românesc are nevoie de o „dinamitare” psihologico-emoţională, ce are toată şansa să se producă. Şi încă ceva. Tinerii din Platforma civică “Acţiunea-2012”, organizând mai aproape toate manifestările împreună cu noi, au adunat semnăturile a peste 600 de candidaţi în recentele alegeri din România pe “Pactul pentru Basarabia”, optând pentru Unire. Avem deja un partid unionist în Parlament, la Bucureşti, – PPDD, semnatar al Consiliului Unirii.
Sperăm, în anul 2014, să devină parlamentar şi PNL din Republica Moldova. Deci, lucrurile se mişcă, iar în privinţa reprezentativităţii – noi ştim, cum spunea şi Ambasadorul României la Chişinău, că unionişti sunt foarte mulţi. Domnia sa s-a declarat unionist, pentru că vrea să ajungă R.Moldova în UE, numai că fără Unirea cu România acolo, noi singuri, degrabă nu ajungem.
“Acţionaţi de parcă sunteţi deja uniţi cu România”
-Care sunt mutaţiile pozitive, în viaţa societăţii din stânga Milcovului de azi – Prutul -, dacă faceţi o comparaţie între cum arăta aceeaşi entitate statală, în 1989, sub stăpânire sovietică, şi cum evoluează azi Republica Moldova, cu o conducere declarată pro-europeană?
-UE ne-a sprijinit constant, numai că nu a obţinut prin acest sprijin să ne democratizăm. Pentru un răspuns convingător, aş invoca exemplul Țărilor Baltice, care, precum ştiţi, sunt membre ale spaţiului euratlantic. Sunt convinsă că şi noi puteam deveni stat-membru al NATO, însă acum avem această şansă prin Unirea cu România. Sigur, nici nu putem spune că nu s-a schimbat nimic.
Lucrurile evoluează, numai că nu aşa cum ar fi trebuit, dacă vorbim de pregătirea pentru integrarea europeană. Două cauze ar explica tergiversările şi ritmul inadecvat al schimbărilor în Republica Moldova– una e societatea dezbinată, decalajul fiind adâncit prin cei 14 ani de guvernări antieuropene, antiromâneşti şi antidemocratice, din cei 21 de „independenţă”. A doua e lipsa de coeziune socială şi politică pentru obiectivul european, lucru propus public de mine în anul 2001, când fariseii comunişti, cică, “optau” pentru vectorul european al statului. Atunci am iniţiat discuţii legate de reeditarea, în Al Doilea Stat Românesc, a Declaraţiei de la Snagov, din România, când toate forţele politice au semnat-o pentru a-şi conjuga eforturile pe demersul euratlantic. Însă s-a demonstrat, foarte repede, fariseismul comuniştilor, Occidentului i-a căzut pelicula de pe ochi şi … am ajuns cel mai sărac stat din Europa, care mai discută şi astăzi la ce mal să ancoreze – la Est sau la Vest…
În plan naţional, unele lucruri s-au pierdut, altele renasc. Mă gândesc la activitatea a doar doi adevăraţi români – editorul Anatol Vidraşcu şi violonistul Nicolae Botgros, ambii şi cu ordine ale Statului Român, cărora le-a fost remis odată cu cel remis mie – Ordinul Naţional al României ”Pentru Merit în Grad de Comandor”. Ei au succese extraordinare în domeniile lor pe întreg spaţiul românesc, deţinând locurile de top. Deci, sunt adevăraţi patrioţi români, care acţionează cum spunea Mircea Druc – “existaţi şi acţionaţi de parcă sunteţi deja uniţi cu România”. Dar cea mai mare speranţă este tânăra generaţie a societăţii, fapt demonstrat şi pe 7 aprilie 2009, ca şi prin prezenţa masivă a tinerilor la acţiunile unioniste din acest an.
Una gândim, alta spunem şi a treia fumăm
-Din perspectiva raportării publice a liderilor Alianţei pentru Integrare Europeană, la relaţia dezirabilă dintre Bucureşti şi Chişinău, care ar trebui să fie marcată de fraternitate, ce ne puteţi spune despre adevăratele viziuni ale ex-preşedintelui republicii, Mihai Ghimpu, preşedintelui Parlamentului, Marian Lupu şi premierului Vladimir Filat?
-E şi mult, e şi puţin de spus. Noi avem mereu o problemă, care e similară celei de la Bucureşti – una gândim, alta spunem şi a treia fumăm. Numai că la Bucureşti şi în România nu se mai pune problema orientării strategice a statului, în timp ce, în cazul Republicii Moldova, se mai discută încotro mergem, perspectivă din care ar şi trebui să îi analizăm pe cei ce ne conduc. În acest sens, părerea mea este că nu avem lideri politici în Parlament neşantajabili. Iar şantajabilitatea guvernanţilor e cea mai mare problemă pentru viitorul Republicii Moldova. Legat de Mihai Ghimpu, împreună fiind, în anii 90, şi membri ai aceleiaşi formaţiuni politice – Partidul Forţelor Democratice, cred că el este român, deşi se laudă că nu are cetăţenie – eu o am din 1992, mai devreme nu s-a putut -, însă Ghimpu s-a relansat în politică mai curând prin nepotul său, tânărul Dorin Chirtoacă, despre care nu vom discuta acum legat de faptul dacă el conduce sau nu conduce ca un liberal capitala celui de-al doilea stat românesc. Însă, aşa s-a întâmplat că, în R.Moldova, politicienii de dreapta nu au reuşit să înfrunte forţele antiromâneşti şi antiunioniste, care au fost ajutate să se perpetueze la putere după proclamarea Independenţei şi, când ajung, şi românii, puţin la putere, îşi pierd verticalitatea, demnitatea, principialitatea şi românismul, ca să nu fie striviţi şi eliminaţi de ceilalţi.
Cu toţii, declarându-e forţe fals europene, neagă, de fapt, libertatea de exprimare, plaralismul politic, se consideră zei şi dumnezei, ştiind „ce este astăzi bine şi ce nu”, se apucă să critice unionismul. Deci, în practică, nu sunt europeni. Toţi împreună, deveniţi “forţe fals centriste”, se opun apropierii prea mari de România, vor tratate de frontieră şi alte tratate, se opun acţiunilor publice proromâneşti, punând Unirea în sicriu şi învinuindu-i pe promotorii ei de KGB-ism, când colaboraţionişti în perioada sovietică par a fi fost exact cei ajunşi în Parlament. Este adevărat că Puterea corupe şi strică, în contextul nostru stricăciunea însemnând abdicarea de la românism, transformându-l în afacere bănească şi electorală. Tocmai de aceea am fost şi continuăm să fim criticaţi de toţi, inclusiv de cei din Parlament, ca şi de toţi business-unioniştii, care au profitat şi tocat 21 de ani banii poporului român, dar s-au temut să promoveze curajos un obiectiv unionist – ca să vezi „încă nu e timpul!” Poate din cauza că e un obiectiv politic şi invidiază că îl promovează alţii, poate că e mai bine “să fii în treabă, într-un proces continuu aducător de bani”, decât să se închidă robinetul. Şi aici spun încă următoarele – noi, Consiliul Unirii, am cooperat în anul care a plecat cu Platforma Civică „Acţiunea-2012”, formată, în special, de tineri sinceri şi ambiţioşi. Apoi, noi, unioniştii, nu am luat niciodată bani publici din România sau fonduri europene, iar ceea ce am reuşit să facem a fost graţie eforturilor noastre şi ale unor oameni cu durere, pentru că nu suntem încă uniţi.
Unirea cu România nu este o alternativă a integrării europene
Soarele, pentru toţi românii, de la Bucureşti răsare
– Cât priveşte pe Filat şi Lupu?
– Marian Lupu nu ştie ce limbă vorbim în Republica Moldova, deşi are şi studii făcute, dar şi naşi în România, iar actualul premier nu poate – pe puţin spus – opri contrabanda la frontiera cu România, care compromite ambele state, contrabandă care merge mai bine decât cooperarea în multe domenii. Poate nu ştiaţi, dar la frontiera cu România, unde a fost scoasă sîrma ghimpată, se plantează – dacă nu s–a şi încheiat plantarea, că a fost o mare mobililzare şi o ştim de la nişte fete practicante la grăniceri, care erau puse să facă asta, – nişte arbuşti foarte spinoşi, ca să te înghimpi şi să nu mai vrei să o treci. Iar maica Rusia s-a şi oferit să livreze sisteme de pază a frontierei mai abitir decât sârma bolşevico-sovietică.
Noi, Consiliul Unirii, am fost la Iaşi şi am salutat prima şedinţă a celor două Guvene pe care noi le numim „româneşti”. Dar Unirea cu România nu este o alternativă a integrării europene! Este însăşi această integrare accelerată, adică rapidă, în condiţii de securitate sub umbrela NATO, fapt ce va impune retragerea militară a armatei sovietice de ocupaţie, care ne ţine şi azi în căpăstrul nelibertăţii. Iar cei trei conducători nominalizaţi de dumneavoastră repetă refrenul comuniştilor, cu integrarea europeană, când, de fapt, se gândesc şi se tot tem de Moscova. Pentru Filat, liderul rus Putin fiind declarat ca idol! Europa este prezentă în mesaje pentru a se putea toca banii europeni. Constantin Tănase, unul dintre liderii de opinie de la Chişinău, reitera recent că adevăraţii eurointegrişti în Republica Moldova sunt unioniştii.
Ceilalţi doar vorbesc de Uniunea Europeană, ştiind bine că acolo nu vor putea controla justiţia şi fura bunul public. Precum declară, de şase ani, PNL şi, acum, Consiliul Unirii – Unirea cu România, dincolo de restabilirea adevărului istoric, prin lichidarea consecinţelor Pactului criminal Ribbentrop-Molotov, ar însemna imediata înscriere a basarabenilor în circuitul euroatlantic, la fel cum s-a întâmplat în cazul Germaniei de Est. Dar niciun conducător de azi al Republicii Moldova nu acceptă adevărul din Istoria Românilor, pe care Bucureştiul îl ştie, nu îşi doreşte România în rol de avocat pentru UE, nici ajutorul României pentru accelerarea pregătirilor de integrarea europeană, nu doreşte să valorifice expertiza românească din perioada preaderării şi asta pentru că sunt conectaţi direct sau indirect la Kremlin, fapt acoperit cu “pragmatismul proeuropean”. Eu am avut întâlniri, în toamna anului 2012, la Comisia Europeană de la Bruxelles şi am ajuns la concluzia că totul e în puterea noastră, trebuie doar, simplu, să nu mai furăm, să oprim corupţia, să ne reînfrăţim cu românii noştri, să rezistăm presiunilor şi şantajului rusesc, împreună cu România, care e bogată şi are descoperite şi zăcăminte enorme, apoi să convingem Vestul că noi suntem un popor unit, european, civilizat. Conducătorii postcomunişti de la Chişinău nu ştiu, din cauza fricii de Rusia, ce s-a întâmplat pe 28 iunie 1940, pe 22 iunie 1941, pe 9 mai 1945 sau mai devreme, nici pe 23-24 august 1944.
Orfanul Europei
-În ce măsură Mişcarea Unionistă poate, în mod realist, nu doar declarativ, ca să susţină „revenirea la normalitate, la valorile general-umane şi naţionale, la coeziunea civică”?
-Dacă plecăm de la ideea că România este membră a spaţiului euratlantic, unde se pledează – mutatis mutandum – pentru asemenea valori, atunci nu e greu de imaginat că Mişcarea Unionistă doreşte ca toţi românii să fie împreună, revenind la normalitatea la care au revenit germanii, împreună rezistând şi în faţa presiunilor din partea comunităţii europene asupra statelor naţionale – că nu putem nega nici acest fapt. Coeziunea civică, naţională lipsesc la români şi pentru că nu sunt reîntregiţi ca popor. Orice s-ar spune despre lipsa de parale perfecte între reunificarea germană şi cea dorită, românească, ea există ca drept implicit al poporului, este prevăzută în Constituţia Republicii Moldova, iar acum ar urma să fie introdusă în Constituţia României, aşa cum a făcut şi Germania. Noi am propus recent formulările constituţionale, urmează să vedem ce spune clasa poliică din dreapta Prutului privind completarea textului Legii Fundamentale cu posibilitatea “redobindirii suveranităţii politice şi teritoriale asupra provinciilor/ pământurilor rupte de la Statul Român de către Puteri străine”, cu prevederea obligatorie ca “schimbarea compoziţiei unor teritorii româneşti, prin deportarea băştinaşilor si colonizarea acestuia, de către reprezentanţii statului străin, care le-a ocupat, constituie crima de genocid si se pedepseşte ca si crimele comise impotriva umanităţii”.
În Republica Moldova, ca să revin mai concret la întrebarea la care răspund, o Mişcare unionistă încă nu este constituită aşa cum ne dorim şi cum ar fi normal să fie în spaţiul românesc. Cu toate acestea, cred, spre asta mergem, pentru că, în stânga Prutului, lucrurile merg tot mai prost, statul este unul problemă, fără perspectivă europeană, riscând să rămână orfanul Europei, dacă nu va dori să acosteze la limanul românesc, de unde acest teritoriu multpătimit a fost rupt cu forţa. Nimic din ce a fost lipit cu forţa nu rămâne aşa! Şi nimic din ce a fost dezlipit cu forţa nu rămâne la fel. Întrebarea pusă conţine şi adverbul “declarativ”, numai că el este inadecvat. Îl folosesc aplicat nouă cei care, probabil, nu au apucat să ia cunoştinţă de toate demersurile, declaraţiile, dar şi de acţiunile concrete ale Consiliului Unirii, menite să promoveze – prin componentele ce şi-au conjugat eforturile – valorile naţionale şi să consemneze cei două sute de ani de ocupaţie ruso-sovietică.
Întrebarea e – cum era în Republica Moldova, dacă nu o făceam noi – inclusiv rezistând în situaţia când eram împroşcaţi cu pietre, roşii, petarde, sticle cu apă, ouă etc. de către forţele promoscovite? Nu cred că era mai bine. Au participat, de exemplu, la acţiunea de la 13 mai circa 10 mii de români şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi, de pe ambele maluri ale Prutului, personalităţi verticale ale curentului unionist, reprezentanţi ai administraţiilor publice din ambele state, inclusiv miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, iar mai târziu – şi miniştri, deputaţi, politicieni, ziarişti, lideri de opinie, nu mai spun de românii simpli, care vin tot mai mulţi la asemenea demersuri prin Marşuri stradale. Pe site-ul www.consiliul-unirii.rosunt expuse şi alte acţiuni, iar una dintre ultimele este Manifestul Unioniştilor, de circa 100 de pagini, unde sunt formulate argumentele şi reproduşi parametrii cu decalajele de dezvoltare a celor două state, ca şi căile de sincronizare şi omogenizare a spaţiului românesc în toate domeniile. Era bine să fie publicat peste tot acest document-studiu-tratat, ca să nu amintesc faptul că toate acţiunile sunt făcute pe cont propriu, cu banii noştri, care nu sunt deloc mulţi. Acum – cui ar trebui oare să adresăm întrebările legate de “concret-declarativ” – celor de la Putere, pe ambele maluri de Prut, care activează din impozitele contribuabililor, sau nouă, celor din Consiliul Unirii, care cheltuim salariile şi pensiile noastre, căutând cu greu donaţii?
Rămânem suspendaţi între două lumi
-Cine ar fi în măsură să întocmească şi apoi să acţioneze pentru materializarea doritului Plan de Modernizare şi Dezvoltare, numit sugestiv, de dvs., „Planul Marshall”?
–Consiliul Unirii este o Platformă pe care se pot întâlni cei ce cred în ideal şi în coordonatorii care fac azi – să recunoaştem – un sacrificiu. Sigur, oricine poate avea pretenţii privind o mai bună organizare şi s-ar putea să aibă dreptate, numai că prima întrebare a fiecăruia ar fi bine să fie “dar ce pot face eu ca să ajut, să sprijin, să sugerez, să pun umărul, să contribui?” Avem acest Manifest al Unioniştilor, avem alte declaraţii, propuneri, sugestii pentru legislatori, pentru guvernanţi, scrisori cu propuneri concrete de modificare a legislaţiei electorale, expediate tuturor instituţiilor de Putere din Romnia. Am adresat un Apel şi Guvernelor lumii, am remis acest document şi la Bruxelles, explicând că este în interesul comunităţii euratlantice ca România să fie întregită. Europa pompează fonduri în Republica Moldova, însă, neavând o poziţie fermă din cauza dependenţei de hidrocarburile ruseşti, nu ne pot apăra în faţa Rusiei şi rămânem suspendaţi între două lumi, între două civilizaţii. Destinul românilor din stânga Prutului, cum spunea şi istoricul, academicianul Alexandru Moşanu, membru al Consiliului Unirii, depinde în mare măsură de România. Este Patria noastră, mama noastră şi trebuie să le explice partenerilor americani şi europeni că românii au dreptul să fie împreună, la fel ca şi germanii, că este de ajuns cât ocupanţii sovietici şi ruşi îşi bat joc de basarabeni, că vocaţia acestora este europeană şi că toţi românii pot şi trebuie să fie liberi! Sigur, există problema transnistreană, o zonă aflată sub ocupaţia directă a armatei ruseşti şi a pretinselor forţe de pace, însă şi aici e nevoie de sprijinul Vestului, care trebuie sensibilizat de România şi prietenii ei europeni mai apropiaţi. Teritoriul aflat sub ocupaţia regmului separatist de la Tiraspol, sprijinit şi finanţat de Rusia, poate şi trebuie, conform hotărârilor Parlamentului de la Chişinău, să fie demilitarizat, decriminalizat şi democratizat, dar până atunci să treacă sub control vestic sau ruso-vestic, după care să decidă oamenii cu cine vor să fie – cu lumea civilizată sau cu lumea barbară.
De luat exemplul german şi de văzut ce este adaptabil
– Care sunt principalele repere ale scenariului reîntregirii naţionale, aşa cum le vedeţi dvs?
-Dacă mi-am asumat, alături de alţi colegi, povara coordonării acţiunilor de sensibilizare a românilor, a factorilor Puterii de la Bucureşti şi Chişinău asupra dezideratului nestrămutat al reîntregirii neamului românesc, asta nu înseamnă că noi am fi Dumnezei să le ştim pe toate. Probabil, trebuie luat precedentul de la 27 martie 1918, analizat ce a fost bun şi ce a fost mai puţin reuşit, apoi de luat exemplul german şi de văzut ce este adaptabil, apoi luat Manifestul Unioniştilor, unde sunt arătaţi paşii de avansare spre omogenizarea şi sincronizarea tuturor compartimentelor vieţii social-economice, urmare a voinţei politice. Este extrem de importantă poziţia partenerilor europeni, care ar putea aplica acest Plan Marshall, inclusiv pentru Transnistria. România are o experienţă uriaşă de asimilare a fondurilor europene, asta trebuie făcut şi în stânga Prutului. Până atunci avem nevoie de posturi de televiziune libere, care să dezbată nestingherit subiectul căii de salvare a romanilor basarabeni şi a cetăţenilor de alte etnii din Republica Moldova, calea optimă fiind reîntregirea neamului.
După care nu doar societatea civilă, dar specialişti, experţi, români şi străini, pot fi atraşi în pregătirea şi elaborarea mecanismului şi a etapelor concrete de transformare a celor două state în unul singur. În încheiere, vreau să mulţumesc cotidianului ZIUAVECHE.RO pentru oportunitatea de a acorda acest interviu.
– Mulţumindu-vă pentru receptivitatea cu care aţi răspuns la întrebări ţin totuşi să precizez că, în general, vocile publice de la Chişinău, care tot invocă pericolul militar rus, pentru a justifica propriile laşităţi, în procesul de accelerare a reîntregirii naţionale inevitabile, omit, din neştiinţă, sau cu rea voinţă, două lucruri. De la Summitul NATO de la Lisabona, din 19-20 noiembrie 2010, Preşedinţia Rusiei, reprezentată acolo şi atunci de Dmitri Medvedev, a luat la cunoştinţă de protecţia landului de peste Prut, asumată de NATO, pe plan militar, până la Nistru.
Apoi, amplasarea viitoare a scutului american anti-rachetă, la frontiera răsăriteană a celei mai puternice alianţe politico-militare a lumii este motivul pentru care Departamentul de Stat şi Pentagonul au o conduită clară – dar programat clasificată „cu vizibilitate minimă” – privind stabilitatea strategică a NATO, în raport cu Comunitatea Statelor aparent Independente, în care, momentan, se mai află şi Basarabia istorică. Vocea Americii, în mutaţiile geopolitice viitoare, din această parte a lumii, nu va putea fi ignorată.
Comments are closed.