95 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România (documentar)

La 1 decembrie 2013 se împlinesc 95 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

‘Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România …’

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În fața amenințărilor Rusiei și Ucrainei, Basarabia își proclamă independența (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților, a adoptat, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, ‘unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României’.

În toamna anului 1918, în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale și ale prăbușirii Austro-Ungariei, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a amplificat.
În acest context, la 29 sep. /12 oct. 1918 s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român și a adoptat în unanimitate o declarație privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se poziționa ,,printre națiunile libere’.

Actul, redactat de Vasile Goldiș, se intitula ‘Declarația de autodeterminare națională‘ și făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate ‘să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române’. Totodată, se cerea ‘afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională’. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918. Declarația de la Oradea, care afirma dreptul națiunii române la autodeterminare, precum și ideea convocării adunării naționale a reprezentat un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională.

La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central (cunoscut și sub numele de Sfatul Național Românesc) și-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înființat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, și reunea câte șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiștilor (Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Președinte desemnat a fost Ștefan Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crișan.

Pus în fața unei situații complexe, de organizare a administrației după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor și jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toți românii să fie ‘mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei’.

CNRC și-a înființat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare și gărzile militare, numite legiuni. Activitatea Consiliului a fost susținută de numeroase organe de presă, precum ‘Adevărul’, ‘Drapelul’, ‘Glasul Ardealului’, ‘Gazeta Poporului’, ‘Telegraful Român’. Un rol deosebit în publicarea documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul ‘Românul’, suspendat de către autoritățile maghiare în martie 1916 și reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiș.

La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Național Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea ‘puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească’. Răspunsul era așteptat până la 12 noiembrie.

Tratativele între Consiliul Național Român Central și delegația Consiliului Național Maghiar, condusă de Jászi Oszkár, au avut loc la Arad, între 13 și 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziții, tratativele au eșuat.

Vasile Goldiș a declarat că ‘națiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independență de stat și nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii’.

Consiliul Național Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iași, unde se refugiase guvernul român și familia regală, și a trecut la organizarea adunării care să confirme voința de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

În manifestul de convocare a Marii Adunări Naționale se invoca dreptul popoarelor la autodeterminare: ‘În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor (…) națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă’.

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru ‘unitatea națională a tuturor românilor’. Toate apelurile au subliniat importanța istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia: ‘Veniți cu miile, cu zecile de mii — se scria în apelul Consiliului național din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorții noastre pentru o veșnicie. Veniți și jurați că nedespărțiți vom fi și uniți rămânem de aici înainte cu frații noștri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una și nedespărțită cârmuire’.

Pe lângă cei 1.228 de delegați, la Alba, au venit, după cum menționează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colțurile Transilvaniei: ‘cât cuprindea ochiul numai om și om în continuă mișcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună’.

În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulțimea aștepta cu înfrigurare, în sala cazinei ofițerilor din Alba Iulia delegații se adunaseră.

Lucrările ședinței au început la ora 10.30.
Dintr-un colț al sălii izbucnește cu energie vechiul cântec patriotic ‘Pe-al nostru steag e scris unire’. Întreaga asistență îl cântă cu o însuflețire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfășura întreaga zi. Rând pe rând, își fac apariția membrii Consiliului Național Român Central primiți cu ropote de aplauze. Ultimul soșește George Pop de Băsești — președintele CNRC, ultimul în viață dintre memorandiști.

În sală se aflau 680 de delegați aleși în cele 130 de circumscripții electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanții episcopiilor românești, societăților culturale, institutelor de învățământ superior și școlilor medii, reuniunilor învățătorești, reuniunilor de meseriași și femei, delegații Partidului Social Democrat Român, gărzilor naționale și ai societăților studențești; în total 1 228 de delegați.

În discursul său, George Pop de Băsești a amintit marile momente ale luptei naționale a românilor conchizând: ‘Vrem să zdrobim lanțurile robiei noastre sufletești prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit stat românesc’.

A urmat la cuvânt Vasile Goldiș care a spus: ‘Națiunile trebuiesc eliberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi eliberată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă: Unirea ei cu Țara Românească’.

În finalul discursului său, Vasile Goldiș a dat citire textului Rezoluției Marii Adunări Naționale:

‘I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptățire și deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambe sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara-mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro—germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acestor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumitei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii’.

Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluția a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

Pentru ca mulțimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălțat, ca și la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulțimii liderii mișcării naționale.

‘În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpați și-a rostit voința nestrămutată de a se uni cu frații lui de un sânge din România. Prin această rostire înțeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârșită. Dacia lui Traian și România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul și-a luat ființă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ’, scria ziarul „Libertatea”.

La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

În cursul anului 1919, regele Ferdinand și regina Maria au întreprins un lung turneu prin Transilvania.

Solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh.

Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează tuturor românilor cu o proclamație: ‘mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și jertfa lor, au asigurat unitatea națională și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și simțire de la Tisa până la Nistru și până la Mare’. În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din București, la care au participat reprezentanți din peste 20 de state europene, din SUA și Japonia, acest fapt demonstrând recunoașterea internațională a noului stat unitar român.

În 1990, la 27 iulie, Parlamentul României hotărăște ca ziua de 1 Decembrie să devină Ziua Națională a României. Primul 1 Decembrie ca zi națională a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990.

De altfel, în fiecare an, atât la Alba Iulia, cât și în toate orașele mari din întreaga țară au loc manifestări și ceremonii prilejuite de aniversarea zilei de 1 Decembrie, evenimente care îi reunesc pe românii de pretutindeni.