Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Reportaj. “Aici sunt banii dumneavoastră”, Traian, Împăratul Traian

Reportaj. “Aici sunt banii dumneavoastră”, Traian, Împăratul Traian

scris de P.C.R.
19 afisari

Clisura Dunării nu este unică doar prin potenţialul ei extraordinar geografic, este un tărâm la graniţa a două lumi, locul în care Orientul se separă/se întâlneşte de/cu Occidentul. Este fisura dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, locul unde se pupă Imperiul Otoman cu cel Austriac, unde Balcanii se dau cap în cap cu Munţii Carpaţi. Aici nici oamenii locului nu pot fi „obişnuiţi”. Încercăm pe cât se poate de scurt să vă explicăm unde vă duceţi; sumar, incomplet, subiectiv.

Clisura Dunării

Zona dintre Orşova şi Moldova Nouă a fost în anii comunismului cea mai izolată din România. Interzisă nu numai turiştilor, dar oricărui român venetic. Chiar şi cetăţenii cu buletin din zona de frontieră cu fosta Yugoslavie aveau nevoie de o motivaţie clară şi, implicit, de un document eliberat de Miliţie pentru a pătrunde în zonă să pescuiască sau să stea cu burta la soare. Inutil să mai subliniez că „din metru în metru”, de-a lungul Dunării erau plantaţi grăniceri, uneori mai deşi ca tufişurile de măceşe şi mai discreţi ca viperele cu clopoţei. Contactul oamenilor din zonă – Eşelniţa, Dubova, Şviniţa –  cu restul românilor erau aceşti bravi necopţi care apărau Europa de invazia concetăţenilor lor.

Dar nici înainte nu era o ţară ca toate celelalte. Chiar dacă pe la Şviniţa inclusiv sunteţi încă în Mehedinţi, locurile şi locuitorii nu au nimic de a face cu Oltenia sau juveţii, dar nici cu restul Banatului. Datorită celor de mai sus, în zonă sălăşuiesc de când se ştiu sârbi, bănăţeni, olteni, austrieci, pemi (cehi de limbă germană) şvabi şi alte neamuri mai mult sau mai puţin reprezentate, ca la orice graniţă de imperii. Ocupaţia de bază, subzistenţa în condiţii speciale: contrabanda, braconajul de zi cu zi, haiducia ocazională, exploatarea cu măsură a lemnului, albinăritul de suprafaţă, îngroparea şi dezgoparea de comori. Este normal ca această societate închisă să nu fie neamaipomenit de primitoare sau comunicativă, deşi oamenii nu sunt nici pe departe ostili. Nu am zice că turismul îi încurcă în exces, dar nici nu se omoară să vă deschidă uşa, dar asupra acestui subiect vom reveni la prezentarea pensiunilor. Oricum, străbătând locurile nu veţi vedea decât porţile gospodăriior sau îndicatoarele spre localităţi – vezi Şviniţa, Drencova, Berzasca, Liubcova, Eibenthal – „vetrele” acestor sate niciodată colectivizate urcând dinspre Dunăre şi pierind discret în codrii plini de „frunzăverde” ai Caraşului.

De la Tabula Traiana la Decebalus Rex, 2000 de ani distanţă

Revenim la acel minunat Weekend la Eşelniţa. Piesa de rezistenţă a unui sejur pe Clisură, deşi noi am avea propuneri să vă ocupe o lună de zile, este fără discuţie o plimbare de câteva ore cu barca prin Cazane. E bun şi un vaporaş, dar parcă e mai frumos de la firul apei. Imediat cum laşi în spate Eşelniţa, „cârmaciul” va tăia Dunărea pieziş spre Serbia până la câţiva metri de Tabula Traiana. Acest indicator rutier, aflat odată pe marginea drumului săpat în stâncă de legionari, acum la câteva zeci de metri sub apă, anunţa atât cotropiţilor cât şi contribuabililor Romei numele antrepenorului, constructorului şi data de finalizare a investiţiei. „Indicatorul” de pe malul sârbesc nu este „accesibil” decât cu o ambarcaţiune. Veţi putea admira atât fineţea execuţiei, cât şi trăinicia ei. Au fost şapte asemenea tabule înşirate pe segmentul de defileu al Dunării, dar numai aceasta a „supravieţuit”, nu din cauza lucrului de mântuiala, ci a oamenilor locului, şi a putut fi mutată deasupra actualului nivel al apei. Drumul roman a devenit  impracticabil abia după două milenii de la finalizare, o dată cu recepţia lucrărilor de la „complexul hidro-energetic de la Porţile de Fier I„. Observaţie: este foarte bine că accesul este limitat şi excelent faptul că tabula se află malul sârbesc. Vă daţi seama ce ar scrie acum pe ea, şi în ce latină vulgară?

Apoi barca virează către malul românesc; alte vremuri, alte locuri. Sunteţi în Cazanele Mici, sub voi apa are ceva mai mult de o sută de metri. Să nu vă treacă prin cap să înotaţi sau să refuzaţi vesta de salvare, nu adâncimea e problema, ci curentul. Doar turbinele hidrocentralei PF I vă pot tăia avântul. Atenţie urmează Mraconia, un râuleţ în care a intrat Dunărea şi l-a transformat într-un estuar minunat. Aici, ce să vezi? Decebalus Rex Însuşi, facit şi finanţatus de Iosif Constantin Drăgan, scrutează cu ochi de liliac drumul roman invizibil de vizavi. Dovadă indubitabilă a trăiniciei operelor Securităţii, sinistra grozăvie îţi taie respiraţia. Închipuit dintr-o rocă sfărâmicioasă, săracu’ Decebalus se degradează de la o zi la alta. Acu’ câţiva ani i-a căzut nasul, de semăna cu Sfinxul; a fost cârpit cu ciment. Anul ăsta i-a căzut mustaţa, de ziceai că-i Ludovic Spiess; sau Gheorghe Dinică în armată. La anul nu se mai ştie în ce formă va mai sfida Tabula lui Traian şi vremelnica lucrare a cotropitorilor trufaşi.

Notă: 98% din turiştii care au trecut prin Cazane au acasă o fotografie cu minunata sfărâmătură. 2% au şi una cu Tabula. Verde de România propune o colectă pentru faianţarea trainică a acestui obiectiv. Cine vinde să trăiască!

Aici ieşiţi din Cazanele Mici. Chiar la ieşire, pe temeliile unui „semafor” pentru vapoare -de data asta trainice, că doar le-au pus austriecii –  a fost ctitorită Mănăstirea Mraconia.  Măicuţele s-au refugiat pe această bornă kilometrică, strânse între vuietul maşinilor şi fluieratul vapoarelor, din motive pe care nu vrem să le cercetăm.

Dubova, Piscabara, Ponicova: reverie, poveşti, poze

Urmează „golful” Dubova, unde până atunci sprinţara Dunăre se lăfăie pe deasupra fostei vetre a satului ca un somn ghiftuit, la fel ca la Orşova. Oportunitate de reverie; nu e contraindicat să ai şi o bere care să-i ţină de urât. Poze cu fata.

Nici nu simţi când laşi totul în urmă şi te trezeşti în Cazanele Mari. Ţinte: Grota Piscabara, sau Veterani, şi Peştera Ponicova. Aici Dunărea încă mai clocoteşte reţinut. Pe malul românesc, pe stâncile defileului, s-a împământenit o minunăţie a botanicii, tulipa hungarica, o lalea 100% de Cazane, chiar şi numai pentru motivul că nu poate fi culeasă decât din barcă sau de către alpinişti prin luna aprilie.

Nu ştiu dacă urmaşii Romei au gândit acest efect sau doar le-a ieşit. Datorită construcţiei Hidrocentralei Porţile de Fier apa a crescut la fix. Intrarea în ambele văgăuni este acum exact la nivelul actual al apei, în Ponicova intri chiar cu barca şi ieşi pe propriile picioare la vreo 800 de metri, în drumul naţional spre Şviniţa-Moldova Nouă. Două opţiuni: laşi maşina în şosea, o traversezi şi te ridică un prieten cu barca de pe Dunăre, sau invers. Interzis fără bocanci sau lanterne, telefonul mobilul sau lipsa de precauţie nu vă ajută cu nimic!

Grota Veterani – numele vine de la o cătană italiană în slujba Austriei care n-a pus niciodată piciorul pe aici – este o minunăţie, nu numai datorită accesului spectaculos, dar şi a faptului că orice poveste despre ea pare verosimilă, cu nelimitate oportunităţi de îmbunătăţire. Orice prostie îndrugată, cu altare dacice, temple romane, haiduci, legionari, comori şi orori, suave tragedii cu mirese zidite, totul este binevenit, cu o singură condiţie: să fie narată în interior. Are chiar şi o fereastră naturală, care, dacă vrei neapărat, face ca solstiţiul de vara să ţină până în noiembrie.

În această grotă a fost improvizată chiar o garnizoană imperială ca la carte, cu birouri, staul, manej, dormitoare, fântană, instalaţii sanitare, (bibliotecă Braille?), ieşire de urgenţă (rampă pentru handicapaţi?) utilităţi care, de ce ne mirăm?, nu-şi au încă rostul în multe din localităţile pe care le admirăm din barcă. Ponicova şi Piscabara fac parte din acelaşi ansamblu rupestru în formare. Stalactitele şi stalagmitele abia stau să îmbobocească, dar putem afirma că peste 3-4000 de ani, odată cu finalizarea Autostrăzii Transilvania, vom fi cu toţii uluiţi de ambele realizări. În cazul meu, a fost prima oară când am intrat cu o barcă din fluviu în peşteră, vă daţi seama ce râd copiii de pe Clisură?, dar fie şi numai această infantilă bucurie face toţi banii de benzină până acolo.

Pe drumul de întoarcere, pauză pentru reflecţie. Trecem pe lângă bidoane şi balize improvizate şi discrete care semnalizează de când mă ştiu plase şi capcane pentru…peşte. Peşte pe care nici eu, nici voi nu-l veţi vedea niciodată, viu sau mort, prăjit sau împăiat.

În aval sau la realitate îndărăt

Din motivele enunţate alandala în deschiderea acestui articol, pe Clisura Dunării turismul încurcă multă lume, mai ales pe prezumptivii beneficiari ai acestei inoportune apucături. Este singura zonă din România de-o văzui în care nu există nici o pensiune agroturistică. Motivele ar fi şi culturale, dacă n-ar fi mai degrabă economice. Evident, nimeni nu vrea să-ţi deschidă poarta casei în spatele căreia poţi vedea motoare de bărci japoneze şi americane ca-n Miami Vice, plase de pescuit sofisticate, puşti de vânătoare belgiene şi nemţeşti, cămări cu afumături de mistreţ sau sturion şi frigidere în care icrele negre suportă demn vecinătatea borcanului de muştar.

Deci, cum să bagi turistul în casă, cât de drag ţi-o fi? Dacă se simte bine, se duce buhul, reclama numai rău aduce. Vin autorităţile să ceară în plus.

Din acest motiv, turismul rămâne o industrie pentru venetici. Noi de exemplu am tras  de astă dată la Steaua Dunării din Eşelniţa, prima pensiune apărută pe Clisură. Pe toată Clisura, pâna la Moldova Nouă, nu veţi găsi cazare decât în Eselniţa şi Dubova, în total vreo 40 de pensiuni cu un total de vreo 600-650 de locuri. Ca toate pensiunile din zonă, este poziţionată perfect: cu spatele la munte şi faţa la Dunăre. Ce mai vrei? Servicii ireproşabile, ca în toate celelalte pensiuni sau hoteluri. Plimbări cu barca, undiţe şi toate cele. Raportul calitate preţ este unul rezonabil, un cuplu sau o familie de trei persoane nu poate cheltui mai mult de 80 de euro pe zi pentru a beneficia de toate aceste delicii. Toate pensiunile de pe Clisură oferă aceleaşi servicii dar nimic mai mult. Există un standard din care nu pot să iasă nici  să vrea. Nu vom trata acest lucru decât din prisma specificului zonei: Peştele!

Meniu: somn, şalău, atât.

Preţ: de Bucureşti, Cluj, Iaşi, Baia Sprie.

Provenienţă: pescuit din Supermarket.

De ce: pescarii locului nu vor să audă de facturi sau autorizaţii, chiar şi numai din respect pentru tradiţie şi fisc, patronii de pensiuni nu pot să cumpere pe sub mână, pentru că şi aşa au destui clienţi din stufosul aparat de control al statului.

Aici pe Clisură dacă dăruieşti un prieten cu o saramură de obleţi de la tine din strachină te ştie toată lumea: prietenii prietenului, clienţi ai prietenilor, vecini prieteni cu clienţii, clienţi vecini cu prietenii, prieteni duşmani ai clienţilor tăi, duşmani ai clienţilor prietenilor tăi, de ajungi să vină şi văr’-tu de pe drumuri şi poduri: „Scuză-mă, dar prea o făcuşi lată, frate-frate, dar brânza e pe bani!”

Sunt locuri şi conjuncturi în care iniţiativa, bunăvoinţa şi ospitalitatea numai prosperitate nu pot aduce.

Text şi foto Verde de România – www.vedereturistica.ro

Citeste si Clisura Dunării, comoară pentru turismul din România

1 comentariu

De-ale gurii din batrani 12-07-2012 - 00:01

Maestre Rene, esti umblat si mistocar taica, da’ umbli ‘geaba si razi singur.
Nu mai zic de scriitura in „latina vulgară”, 98% dintre cititori au stabilit ca tot ‘ vulgar esti si ‘geaba scrii, dar 2% te gasesc folositor.
Un ziarist folositor, e tara plina…

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult