Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Cersetorii de pe langa ziarul ZIUA

Cersetorii de pe langa ziarul ZIUA

scris de Ziua Veche
10 afisari

Ziarul ZIUA se bucura de simpatie si respect in vremea in care avea sediul in strada Ion Campineanu, la numarul patru. Orbitau in jurul redactiei cateva figuri dickensiene, sordide, dar cu apetituri rafinate pe care nu puteai sa le jignesti cu o bucatica de paine sau un covrig cu sare. Unii chiar se simteau, intr-un fel, colegi cu noi. Intrau, dadeau binete, sorbeau un pahar cu apa sau luau o cafea de la automatul din hol. Cereau un ziar si plecau grabiti mai departe. Din multimea aceea, cateva figuri s-au desprins, prin pretentiile lor la limita dintre nebunie si mofturi dambovitene, pretentii care uneori ne-au amuzat, iar alteori ne-au intrigat. As vrea sa va fac cunostinta cu ele.

 

 

Mamaia cea nervoasa

Era mai tot timpul un pachet de nervi.  “Nu avem. Chiar nu avem”, ii spuneai o data, de doua ori, de noua ori, dar ea ramanea imobila si te fixa sfidator. “Cum nu aveti? Macar unul de ieri. Sa-i dau si eu lu’ doamna doctorita. Ca maine ma duc la spital”. Cedai nervos, cautai, intrebai, reuseai sa agiti pe toata lumea, dar nu indrazneai sa te prezinti in fata ei fara un ziar. Astepta rabdatoare, nemiscata. Daca totusi nu gaseai, te privea dusmanos si se rasucea scurt pe calcaie. Lua la rand toate magazinele, cafenelele si firmele de pe Campineanu. Intra din cand in cand si la French Bakery. Se uita la vitrinele cu prajituri, plescaia nemultumita si pleca bombanind mai departe. Vanzatorului, care vorbea mai multe limbi straine, i s-a facut mila, a fugit dupa ea si i-a intins o chifla. Si mana asta de om infasurata mereu in acelasi pardesiu maro s-a dovedit nemiloasa cu nepriceperea lui, certandu-l aspru in vazul clientilor care sorbeau linistiti din cafea: “Nu stii ca nu am dinti??? Cu ce vrei sa musc din chifla asta cu coaja tare ca piatra?!”. Baiatul s-a intors naucit, aprins la fata si s-a jurat ca nu mai da niciodata de pomana. In vara lui 2008, redactia s-a mutat din Campineanu (fosta Regala) pe Constantin Mille (fosta Sarindar), o strada strajuita de cladiri fantomatice cu miros acru, intepator de mucegai. O strada in panta, fara magazine sau cafenele bune. Nu i-a mai placut babutei la noi, in noul sediu. A venit de cateva ori apoi a renuntat sa mai bata atat drum doar pentru un amarat de ziar. O fi simtit ea ceva.

 

Fata cu borseta

Subtire, inaltuta, cu parul prins intr-o coada de cal si tinuta lejera, borseta neagra, o vedeai mereu, cu carton sau fara, alunecand printre masinile incolonate la semaforul care le varsa de pe Campineanu spre Universitate sau Romana. O bucatica de strada cu un vad cum greu mai gasesti. E ambuteiaj mai tot timpul iar soferii stau intepeniti minute-n sir. Avea timp suficient sa-i convinga, sa le zambeasca si sa-i faca sa umble la portofel. Se ascundea din cand in cand la noi in gang cand veneau gaborii. Pe unii ii stia, dar cu altii nu se avea bine. Fuma tigari bune si servea uneori micul dejun la Snack Attack, in compania angajatilor parfumati si cu pantofi stralucitori de pe multinationalele din capatul strazii. Umbla vorba ca in zilele normale facea, in doar cateva ore, chiar peste un milion. Avea tot timpul sa iti schimbe o bancnota mare. O facea cu placere, ca pe ea o cam incurca maruntisul. Ii lipseau dintii din fata, dar mintea ii umbla lesne la prostii. Aflase – nu stiu de unde – ca primeam lunar cateva bonuri de masa si ne-a propus o combinatie. Sa i le vindem ei la juma de pret ca ne da banii pe loc. I-am spus ca ne mai gandim

Babuta vegetariana

Iarna la -20 de grade sau vara la peste 40, te loveai in permanenta de ea, la buticul de langa Blanaria de pe Academiei. Daca intindeai mana dupa un fruct, nu mai aveai scapare. Se invartea pe langa tine si iti indica scurt, fara prea multe introduceri: “cumpara-mi si mie o banana. Nu, nu aia, ca e prapadita rau. Una mai mare”. O hapaia, scurt, din doua muscaturi. Micuta si cocosata cum era, cu ochii aposi si mainile ca niste carlige, n-ai fi banuit nicio secunda ca poate inghiti bananele ca pe medicamente. Din cand in cand simtea insa nevoia sa-si varieze masa de fructe luata in picioare, printre trecatori grabiti. Isi tuguia buzele, isi incretea de cateva ori barbia inundata de fire albe, groase si comanda: “o kiva, ia si lu’ mama o kiva”. “Ce bre?” “O kiva, mama, o kiva” si iti arata cu degetele-i descarnate un kiwi. In functie de anotimp, dar si conjunctura, isi potolea poftele cu o mana de cirese, trei-patru capsune, o portocala, doua-trei mandarine. Pe canicula ravnea la cate o racoritoare sau daca simtea ca ai potential, se risca la o inghetata.

Geniul neinteles

Il stiam din vedere, de pe la gurile de metrou de langa Intercontinental. Mereu absent, preocupat sa-si linisteasca framanatarile existentiale. Avea un trup plapand, de adolescent subnutrit si o frunte atat de ingusta ca te si mirai unde ii incapeau toate gandurile. L-am revazut de curand, in preajma Craciunului. S-a urcat in troleu de la Piata Kogalniceanu si a lalait o colinda, cu inflexiuni orientale, pana aproape de Eroilor. Finalul a fost furtunos. Urlete nefiresti au curentat troleibuzul facandu-i pe oameni sa freamate si sa murmure nervos. Ninsese rau pana in urma cu cateva ore. Calatorii erau inghetati, obositi si in aer plutea un usor iz de indispozitie. S-a prelins prin troleibuz, de la un capat la altul, cu sprinteneala felina. Oamenii au continua sa priveasca indiferenti pe geam. Era pe punctul de a cobori, cand o tanara a scos din geanta doua mandarine si i le-a intins timid. S-a uitat cu scarba la ele si a cuvantat pentru publicul incapabil sa primeasca asemenea maretie muzicala: “Eu nu cant pe mandarine”. Cateva doamne mai varstnice au oftat dezaprobator. Apoi tot troleibuzul a inceput sa dezbata ad hoc refuzul superior al guristului de RATB. Tanara, tulburata si cu ochii usor umeziti de emotie, a ascuns jenata mandarinele. Cred ca daca ar fi putut, le-ar fi aruncat.

 

 

 

 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult