Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Călători printre românii din sudul Ucrainei: Capra cu trei iezi, poveste subversivă

Călători printre românii din sudul Ucrainei: Capra cu trei iezi, poveste subversivă

scris de Ziua Veche
43 afisari

 

.2010. Secolul XIX, într-un sat din Ucriana. Anadol. O aşezare veche dănunind de prin 1791. La câţiva kilometri de oraşul Reni. Ca în orice sat fost sovietic, centrul nu este biserica, ci casa de cultură. Bibliotecara e un erou al zilelor noastre. “Am câteva cărţi cu poveşti româneşti. Sunt în româneşte, dar scrise cu litere chilirice, aşa cum se tipăreau în R.S.S. Moldovenească. Nu le ţin în bibliotecă, le ţin ascunse. Vin mămicile şi mă întreabă: Da’ o carte cu poveşti n-aveţi, să spunem şi noi celor mici. D-apăi cum să le spunem „Capra cu trei iezi”, că nici noi n-o ştim, îmi spun mămicile. Dau cartea cu poveşti, dar numai pentru o zi, apoi trebuie să mi-o aducă înapoi. Trebuie să i-o dau alteia”, ne povesteşete bibliotecara pe un ton cât se poate de natural.


 

 

 

.O femeie care, după ce a trudit 30 de ani aranjând aceleaşi cărţi vechi, cu scoarţe tocite – primeşte 1.200 de grivne. Cam 120 de euro. Îi e şi ruşine aproape să ne spună ce salariu „mare” are. Şi nu e o glumă. În sala care adăposteşe cărţile şi fişele roase de vreme nu există nici un volum în limba română. Dar femeii nu îi este frică să ne povestească ce act de vitejie face ascunzând cărţi în graiul româneasc, poveşti din ţinutul de dincolo. E mândră că face asta, un partizan al culturii care îşi riscă slujba, liniştea pentru ca fiecare pui de român din sat să audă în limba mamei lui Capra cu trei iezi”. Asta se întâmplă în secolul XXI, când informaţia circulă cu viteza luminii şi poţi afla pe Google orice despre oricine cu un simplu click. La câţiva kilometri de liniştea noastră europeană, o femeie face disidenţă culturală. Da’ nu primiţi cărţi în limba română?”, o întrebăm. “Dar cine să ne aducă”, răspunde bibliotecara. Într-adevăr, Ucraina a transmis Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti – care a postat o atenţionare pe site – că nu ai voie să introduci în ţară cărţi şi tipărituri. De maşini furate sau carne vie nu pomeneşte nimeni. Cărţi şi tipărituri să nu bagi cumva în Ucraina, că rişti, Dumnezeu mai ştie ce.

Obligaţi să înveţe într-o limbă pe care n-o ştie nimeni

Şcoala are 290 de elevi. Majoritatea sunt români, declaraţi de părinţi ca etnici moldoveni. Copiii sunt împărţiţi în 18 clase. Dintre acestea, doar patru sunt cu predare în limba română. Dar şi în acelea le este greu să înveţe. N-au manuale în limba română, n-ajung nici măcar pseudomanualele scoase de V.I.Fetescu, soţia fostului viceguvernator Anatol Fetescu, biolog de meserie reconvertit peste noapte ca expert în limba molodovenească. În urmă nu cu mulţi ani, toate clasele erau cu predare în limba română. Acum, majoritatea au trecut la predarea în limba ucraineană, limba de stat pe care copiii n-o înţeleg, profesorii nu prea o pot preda, iar oamenii din sat nu o pot grăi. Contează? Nu prea, este limba oficială şi trebuie asimilată cu orice preţ, chiar al unui soi de epurare etnică expres interzisă de Carta Europeană a Drepturilor Omului pe care Ucriana şi asumat-o. Ce să mai vorbim de criteriile cerute de Uniunea Europeană unui stat care aspiră să facă parte cândva din familia europeană.

Rezistenţa din suflete

.Am ajuns în sat la o zi după o ploaie mare. “ Pe stradă era râu, n-am mai văzut demult aşa o revărsare de apă”, ne spune Ion Stroia, profesorul care conduce şcoala de muzică din sat. Este mentorul unui ansamblu folcloric, “Mugurel”, care nu este altceva decât un păstrător al obiceiului românesc şi al transmiterii lui din generaţie în generaţie. Dacă manualul a putut să-l cenzureze, dacă poveştile lui Creangă sunt dosite de ochii rău voitori, cântecele din suflet şi talentul oameniilor, autorităţile nu le pot cenzura. Ion Stroia ne arată Cabinetul de muzică. O săliţi în care stau înghesuite laolaltă instrumente muzicale roase de muncă, poze de la spectacole, premii, costume populare. Din tavanul degradat al Casei de cultură s-a prelins apa tocmai pe ţambal. Profesorul desface, năduşit de supărare, husa care acoperă ţambalul. “A plouat pe el, n-avem bani să refacem acoperişul, mergem în regim de avarie”. Îl întrebăm despre un contrabas. Îmi pare aproape la fel de bătrân ca şi noi. “Păi, e de când terminasem eu şcoala”. După ce face un calcul ne lămureşte: A fost fabricat în anii ’70. A fost reparat de mai multe ori, dar încă mai are multe note de spus. “Mugurel” nu este singurul ansamblu care activează în Casa de cultură din Anadol. Mai există “Băsmăluţa”. Nu e un ansamblu “popular” – adică recunoscut la nivelul întregii regiuni Odesa – dar adună femeile de peste 60 de ani din localitate care interpretează cântece strămoşeşti din ţara mumă. Conducătoarea “Băsmăluţei” vrea să ne arate colecţia de costume populare şi camera de lucru unde se adună artiştii. “E un covor făcut de mână, în casă, nu e cumpărat”, ne spune despre o tapiserie mare care acopera un perete întreg. La casetofon răsună o manea bănăţeană. E în româneşte şi parcă numai asta contează. Ne întrebăm, parcă cuprinşi de friguri, dacă nu cumva peste ani o să auzim că maneaua lui Florin Salam se transmite din generaţi în generaţie ca un adevărat tezaur folcloric. Plecăm sperând că nu se va întâmpla asta. Înainte de a ne lua rămas bun, oamenii vor să ne arate şi grădina lor. “E cea mai frumoasă, nici un sat nu are o grădină aşa îngrijită”. Lenin e la locul lui, la fel şi monumentul soldatului sovietic.

Pedepsiţi de Dumnezeu

.Înainte să ieşim din sat, pe dealul din dreapta noastră, vedem biserica care se află în construcţie. Un tinichigiu tocmai acoperă cu tablă aurie o turlă. Se uită curios la noi, dar nu ne întreabă nimic. Nici noi nu vrem să-l deranjăm. Aflasem deja că satul a avut biserică până în 1982. Atunci primarul, tot român, s-a decis să arate partidului comunist cât de zelos e. Şi a vrut să-şi răsplătească cotizaţia pentru carnetul roşu cu dărâmarea bisericii din sat. Au încercat mai întâi cu Kamaz-urile (camioanele alea mari inventate de ruşi pentru a fi capabile să străbată Siberia), dar n-au reuşit să o clintească. Omul care a pus cablul pe turla cea mare, după ceva vreme, a paralizat de o mână. Primarul n-a luat semnul Domnului în serios şi a continuat neabătut drumul, ca un comunist adevărat. Aşa că a comandat dinamită. Şi a cerut câţiva militari să execute biserica. Până la urmă au dovedit-o, au aruncat-o în aer, au făcut-o praf şi pulbere. După căderea comunismului, părintele Nicolae Asargiu a curăţat locul până la temelie şi s-a apucat de reconstrucţia Casei Domnului. Cu piedici, cu şicane. Noile autorităţi n-au stat o clipă cu mâinile în sân, au făcut, ce-au făcut şi l-au alungat pe părintele Asargiu. Acum în sat există un preot care ţine de Patriarhia Moscovei, dar care slujeşte, deocamdată, în limba română. “Biserica” este un fost magazin amplasat chiar în centrul satului. Prin faţa ei mai trece din când în când primarul care acum 28 de ani l-a sfidat pe Dumnezeu. E dus, şi-a pierdut minţile, iar Dumnezeu îl ţine să cutreiere fără rost ca să înţeleagă înainte de judecata Lui, ce-a fost omul în stare să facă.

 

0 comentariu

Doctorul 25-09-2010 - 07:48

sau „Mos Tautu” Am fost, acum doi trei ani, acuzat ca as fi intocmit o „fise”medicala pentru presedintele nostru,care o cam luase razna.Nu o mai scriu din nou deoarece diagnosticul ramane acelasi.Si se confirma.

qwas 30-09-2010 - 09:21

Nu cred ca aceasta incercare de suspendare poate sa aduca ceva bun tarii. Chiar daca vine alt guvern si alt presedinte criza tot aici este si cei care vin tot aceleasi decizii trebuie sa le ia. Eu zic ca mai bine ar lucra impreuna cu puterea pentru iesirea cat mai repede din criza.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult