Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Călători printre românii din sudul Ucrainei. Viermi de mătase pe chipurile Sfinților

Călători printre românii din sudul Ucrainei. Viermi de mătase pe chipurile Sfinților

scris de Ziua Veche
2 afisari

Cartal, sau Orlovka, după cum i-au spus sovieticii. Este un sat nu foarte mare așezat chiar pe drumul care lega Reni de Odesa, la nici jumătate de oră de  mers cu mașina. Ajungi numai dacă ți-a spus cineva unde e locul, pentru că dacă mergi dinspre Reni spre Odesa nu există nici un indicator. Cartal este celebru printre satele locuite de românii din Ucraina prin faptul că oamenii de aici se încăpățânează să țină Crăciunul pe stil nou. Adică pe 25 decembrie. Cu toate că slujba este facută după calendarul bisericii Ruse, iar nașterea Mântuitorului pică în ianuarie. Pe 25 decembrie sătenii se adună pe platoul din fața bisericii. Cântă colinde românești și sarbătoresc odată cu toată biserica creștină apuseană nașterea pruncului Sfânt.

Oamenii nu au parte de biserică, pentru că părintele Gheorghe e tare supărat pe enoriași și caută să-i aducă la “calea cea dreaptă”, adică la sărbătorirea Crăciunului pe stil vechi, în ianuarie.  “Ce sărăbătoare este aceea care nu este întărită de slujbă?”, ne spune, un pic supărat pe noi, părintele Gheorghe, de fel din Basarabia. Am spus supărat pe noi pentru că suntem români. Și de ce să fie supărat? Pentru că românii au luat cu ei, în opinia părintelui Gheorghe, documentele care vorbeau despre istoria bisericii din sat. “Au luat toatele actele când au plecat, atunci, în ’41, nu știu să vă spun nimic despre istoria ei, despre momentul în care a fost ridicată sau cine a făcut-o. Cred că găsiți mai multe la București, sau la Galați. Aici, noi nu ști nimic”. Cam asta a fost conversația cu părintele Gheorghe care vorbea foarte bine limba română, dar era stânjenit de prezența noastră. Și deși a venit de acasă într-un suflet să vadă cu ce treburi prin sat, s-a grăbit să se despartă de noi cât mai repede. Biserica din Cartal se afla în plină reconstrucție. Sovieticii au închis-o , după moda vremii, atunci când au inaugurat Casa de cultură. Omul de tip nou, comunistul, nu trebuia să abiă în nici un fel de-a face cu Biserica, el trebuia educat în spirit nou, după manuale roșii. Totuși, Cartal a avut noroc. Biserica n-a fost fărâmată cu buldozerul și nici n-a fost aruncată în aer. Clasa muncitoare sovietică a hotărât s-o treacă în patrimoniul colhozului. Astfel că, un timp, pentru că era încăpătoare, a fost folosită ca depozit de grâne. Apoi, a capătat o altă destinație, mai nobilă. Fiind spațioasă și răcoroasă, biserica a fost transformată într-un imens incubator pentru viermii de mătase. Copii se ocupau, în mod special, de creșterea viermilor sub atenta îndrumare a unui tovarăș cadru didactic. Și astfel, sfinții de pe pereții bisericii au fost dați, pentru a doua oară, pradă viermilor. Copiii însă au putut admira frumoasele picturi cu scene biblice despre care nu aveau voie să întrebe, iar părinții nu aveau voie sa vorbească. De sus, din înaltul cupolei Domnul Iisus veghea asupra pionierilor care contribuiau zilnic la producția de mătase a Republicii sovietice. Însă, micuții, vedeau în fiecare zi și altceva. Inscripția de brâul cupolei pe care scria, în românește: “PACE VOUĂ. FERIȚI-VĂ DE DESFÂNARE ȘI DE NEDREPTATE”. Trebuie că le-a fost tare greu părinților să le explice celor mici cum stă treaba cu desfânarea și cu nedreptatea în epoca comunistă în care nu existau probleme care să implice conotații sexuale, iar despre nedreptate, aceasta nici nu avea cum să existe în armonioasa societate sovietică. Curios, cu tot mucegaiul care a mâncat pictura, biserica și-a făcut datoria dincolo de voința conducătorilor. Totuși, atunci când au hotărât să transforme casa lui Dumnezeu în hambar pentru grâne, comuniștii au dat jos clopotul care în urma cazăturii s-a crăpat. Preotul a încercat repararea lui, însă glasul îngerilor nu mai e așa cum a fost inițial. De remarcat, că Patriarhia Moscovei pe cât de repede s-a hotărât în anii ’60 să desfințeze Biserica din sat la cererea Partidului Comunist, pe atât de repede s-a decis să pună mâna pe bisericile din Ucriana, extinzându-și astfel influnța cu bani și preoți de etnie basarabeană educați în spiritul insuflat de Patriarhul Alexei al Rusiei.

{gallery}gallery/10/cartal{/gallery}

Eroi ascunși

Cea mai “impozantă” clădire este școala, ridicată în așa fel de către comuniști încât să ascundă Biserica. O poți ascunde, o poți transforma, dar nu o poți scoate din mintea și din sufletul oamenilor. Școala este pusă pe cel mai înalt punct din vatra satului. Se vede chiar și din șoseaua principală. Evident, în fața școlii se află cumva mândria localității. Un fel de imagine emblematică a localității. Este vorba de monumentul soldatului sovietic. Înainte de destrămarea URSS avea o flacără care era veșnic aprinsă de la o butelie de gaz, “balon” cum îi spun localnicii. Acum oamenii se îngrijesc ca monumentul să arate bine. Pe el sunt înscriși sătenii care au murit, sau au luptat în cel de al doilea război mondial. Spre deosebire de monumentul sovietic, cel românesc, ridicat tot în memoria unor eroi, a sătenilor din Cartal care au murit în primul război mondial, se află în paragină. Obeliscul mic, dar mândru, este amplasat în spatele bisericii. Îl vezi greu pentru că este acoperit ascuns de crengile unor copaci. Se vede că unii oameni îl mai îngrijesc din când în când, iar alții au încercat în mai multe rânduri vandalizarea lui și este o minune cum e a rezistat. Singurul text păstrat intact este cel din vârful obeliscului și care spune “VOUĂ, EROILOR MORȚI ÎN RĂZBOIUL 1914-1918”. În rest, plăcile de marmură sunt sparte sau găurite, și, câteodată, sunt folosite pe post de afișaj pentru anunțuri scrise în ucrianeană despre diverse evenimente din sat.

Eminescu înlocuit de ghivece cu flori

Când am ajuns noi, școala se pregătea de inspecția raională. Adică să-și ia autorizația pentru a primi elevii în noul an școlar. Sunt cu totul opt clase. Până de curând toate erau în limba română. Acum mai există doar două clase în limba “moldovenească”. Școala este cu două niveluri, destul de mare, dar săracă. Prinde în fiecare an o “față” doar datorită sătenilor inimoși care revopsesc tocăria veche până ce stratele de vopsea se strâng aidoma afișelor publicitare de pe panourile de reclamă.  Cândva, în holul de la intrarea în școală, exista un portret al lui Mihai Eminescu. O fotografie cu poetul nepercehe la tinerețe țesută într-un covor tip persan, o impostază orginială cum numai la Chișinău se poate face. Potretul a fost mutat în cabinetul de limba și literature română, într-un colț. În locul lui Eminescu au fost puse ghivece cu flori. Ca să ajungă la Cabinetul de limbă română, elevii trec prin Cabinetul de istorie a Ucrianei. O sală de clasă aranjată, dotată cu material didactic nou în care pereții sunt înțesați cu hatamnii ce-au domnit peste Ucraina de-a lungul câtorva secole de istorie.

Urmașii celților

Dacă biserica a renăscut, chiar dacă sub altă formă, după 1990, nu același lucru se poate spune despre Casa de Cultură. Apărută în anii în care lacașul de cult a fost înschis, tocmai pentru a umple golul umplut din suflete și minți cu minciunile ideologice comuniste, Casa de cultură reprezintă acum locul în care sătenii se adună pentru a urmări spectacole folclorice. Și în Cartal, ca de altfel în aproape toate satele din sudul Ucrainei locuite de români, Casa de cultură a fost transformată într-o fortăreață în fața expansiunii noii ideologii naționaliste a statului ucrainean, evident în detrimentul unor drepturi fundamentale ale omului într-o Europă a secolului XXI. La Casa de cultură din Cartal activează un ansamblu care a căpătat notorietatea de “popular”, adică cu drept de a concerta în toată regiunea. Ghidul nostru, doamna coregrafă de la Casa de cultură a vrut neapărat să ne arate “Piatra mare”, o dovadă a continuității de viețuire pe aceste meleaguri. “S-au descoperit multe bucați de ceramică. Au venit de la Odessa, de la muzeu, și-au săpat. Săpăturile propriu-zise le-au făcut oamenii din sat plătiți de studenți. Trebuie neapărat să mergeți s-o vedeți. E la câțiva kilometri”, ne-a spus ghidul nostru. Așa că ne-am suit în mașină și-am apucat-o prin hârtoape spre runile cetății celtice Aliobrix. Am avut noroc ca nu plouase sau nu ne-a prins vreun ropot de vară pe acolo, că n-am mai fi ieșit. Ne-am avântat după ghidul nostru care mergea iute pe un scuter ridicând un nor mare de praf fin. Am găsit locul în care săpăturile s-au efectuat pe o surpafață de peste 100 de metri, la o adâncime de aproape doi metri. Multe cioburi și bucăți de unelte de acum câteva mii de ani, însă, în general, ceramică comună.  Pe ruinele cetății celtice Aliobrix, romanii au ridicat apoi o puternică fortăreață care domina Dunărea, peste fluviu aflându-se orașul antic Noviodunum, Isaccea de azi. Am plecat de la “Piatra mare”, o ridicăură de pământ care domină valea pe care șerpuiește șoseaua spre Odesa, lăsându-i pe sătenii din Cartal cu mândria că se trag din celți, romani și români și cu lupta pe care o duc pentru ca Domnul Iisus să se nască și la ei pe 25 decembrie.

articol apărut în numărul 25 al săpămânalului ziuaveche.ro

0 comentariu

Viorica Ianc 26-09-2010 - 05:45

Cocator? Cu ce poate echivala in franceza
italiana, spaniola, engleza sau germana ?

Cocator. Meserie noua. Poate semana cu ceva…copt la soare.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult