Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Comandorul, Mareşalul şi loialitatea faţă de Patrie

Comandorul, Mareşalul şi loialitatea faţă de Patrie

scris de Ion Petrescu
4 afisari

Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.

Comandorul, Mareşalul şi loialitatea faţă de Patrie

Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.

Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.

Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.

Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.

Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.

Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.

Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.

Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.

Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.

Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante: – Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…

Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.

Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.

Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.

Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.

Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum că istoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.

Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.

Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi :
– Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.

Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.

A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.

Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…

Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.

Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…

Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.

După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.

Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.

Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…

Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.

S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.

Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”

Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!

Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.

La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.

Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.

61 comentarii

XYZ 30-04-2011 - 15:11

De ce oare ii este jena onorabilului ofiter granicer reserist care a insuflat in granicerii in termen ura impotriva acelora care vroiau sa fuga de tirania regimului comunist ceausist, transformandu-i in ucigasi ai celor care incercau sa fuga?

Lasa ca in final regimul ceausist comunist tot de peceristi a fost sustinut… de peceristii aia mitocani, ipocriti, care au fost in stare sa-si vinda si parintii – pentru „cariera”!

XYZ 30-04-2011 - 15:50

Mache Carmadache,

Ceea ce marturisim si in zi de azi sint suturile peceristilor in fundul fostilor lor sergenti. Nimic mai mult. Mogulu’ Vintu de exemplu a fost un simplu turnator (carne de tun).

Golaneala, smechereala eftina de cartier (bascalie balcanica).

digital 30-04-2011 - 22:36

i-ati cenzurat comentariul,pardon ragaitul lui Mache Carmadache?!

misu 01-05-2011 - 12:24

Bumerangule.. mai invata istoria reala, nu cea pe care o vrei tu si ai tai…
Părerea lui Hitler despre unguri : ,,…cei mai dezastruoşi au fost, fără nici un termen de comparaţie, ungurii. Ei au abandonat tot armamentul aparţinînd unei divizii blindate şi au scăpat cu fuga… Au luat cu asalt trenurile goale care trebuiau să-i repatrieze pe răniţi…” Şi cu astfel de soldaţi vrea Ungaria să anexeze Transilvania?
Ungurii sînt meşteri în vorbe de clacă, în lăudăroşenii şi mizerii.
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamandu-i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s-a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci. Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le-a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteti deplange la nesfarsit disparitia granitelor care apartineau altora, adica habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu va deranjeaza ridiculul situatiei?!
Pana la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea si administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia dupa Trianon, ungurii s-au trezit fara stapan, liberi sa se guverneze cum vor! Si stiti dumneavoastra, frati maghiari, care a fost prima initiativa a politicienilor dumneavoastra de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gand de auto-guvernare maghiara, suverana si independenta pentru prima oara dupa 400 de ani? Nu stiti, caci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimita si au si trimis la Bucuresti o delegatie, de trei conti maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand si lui Ionel Bratianu ca Ungaria sa se lipeasca la Romania, intr-un stat dualist, dupa modelul dualismului austro-ungar instituit in 1867!… Nici mai mult, nici mai putin!
Asadar instituirea unui dualism romano-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranta cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiti de exercitiul guvernarii, al libertatii, fruntasilor unguri le-a fost teama de riscurile si provocarile la care te supune suveranitatea. S-au simtit singuri si neajutorati, neasistati! Nu stiau incotro s-o apuce! Cam la fel cum au reactionat tiganii nostri cand au fost eliberati din asa zisa robie: s-au trezit si ei dintr-odata neasistati si s-au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l-au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa!…
Unde era dispretul politicienilor maghiari fata de tot ce este romanesc atunci cand au venit la Bucuresti cu caciula in mana cersindu-ne intovarasirea?! Unde era dorul de libertate si neatarnare care anima, se zice, intreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

Ereticul 01-05-2011 - 16:02

Superb comentariul dvs.! Cred ca Bumerang o sa dispara pret de cel putin cateva luni de pe forum, daca are macar o urma de bun simt …

Bumerang 02-05-2011 - 11:12

Mie-mi plac foarte multe povestile romanilor. Pe bune. Ma distrez copios.

Despre trecut se pot povestii multe… si nevrute.

Ca sa nu tot batem apa-n piua eu va propun sa ne uitam un pic pe teren, sa vedem realitatea.

Iar pe teren se vede de la distanta ca Ungaria este cu mult inaintea Romaniei, din toatre punctele de vedere. Ba mai mult, orasele din Ardeal, au ramas cele mai dezvoltate, in ciuda Trianonului!
Cat de bine stiu sa se autoadministreze romanii, vedem infiecare zi, daca vrem sa vedem :-).

Ciu Huhu 02-05-2011 - 19:08

Bai asta bumeranule bun nick ai, voi ungurii aruncati bumerangul in romani si tot la voi de intoarce lovindu-va in capetele voastre unguresti cretine, nu degeaba Ungaria e pe locul intii, 1, in lume la sinucideri, procentaj la 100 de locuitori!

Adevarul este ca din 1527 dupa dezastrul de la Mohaci nu ati mai existat ca tara ati fost supusi ai turcilor, apoi ai habsburgilor.

Tratatul de la Trianon pe care-l uriti atit v-a facut un mare bine v-a infintat statul Ungaria pe care singuri nu ati fost in stare sa-l infintati, neputinciosilor, slabilor, prapaditilor, impotentilor unguri!

Ereticul 02-05-2011 - 19:22

Din pacate in zilele noastre ne „autoadministreaza” altii (FMI si alte organisme asemanatoare). Dar si ungurii au parte de aceeasi „autoadministrare”, asa ca nu prea cred ca ungaria depaseste Romania la altceva decat – vorba lui Huhu – la rata sinuciderilor …

Ciu Huhu 02-05-2011 - 19:32

Un nesimtit ca Bumerangul nu are rusine, e obraznic, agresiv, ingimfat, plin de sine si nerusinat ca toti ungurii, nu a disparut, a reaparut!

1 2

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult