Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Costeşti, satul osândit la sete

Costeşti, satul osândit la sete

scris de Ziua Veche
8 afisari

Casă bătrânească la CosteştiTanti Roza iese cu vaca din curte trăgând-o de funie până la fântâna din marginea drumului. O adapă aici, pentru a nu consuma din rezerva de apă din bazin. Nea Victor crede că la Costeşti nu se va băga apă nici într-o sută de ani. “Toată lumea promite, dar nimeni nu se ţine de cuvânt! După ce se văd pe scaun, te lasă să mori de sete!”. Satul este aşezat pe o pantă fără sfârşit, astfel încât după ce urcăm o perioadă, începem să credem că drumul se termină undeva în cer, ca şi cum numai acolo se găseşte apă. Oamenii trăiesc cu setea în gât de sute de ani. Timpurile moderne le-au adus şi primele promisiuni privind introducerea apei potabile curente. “Minunea” nu s-a întâmplat şi oamenii nu mai speră că vor scăpa de corvoada de a căra butoaiele cu apă, care le înmoaie zilnic oasele şi le micşorează dorinţa de viaţă. Pe panta betonată care coboară până la podul de peste Ialomicioara, un bărbat şi o femeie se străduiesc să “strunească” un cărucior încărcat cu butoaie pline cu apă. Vara îl mai pot opri, dar iarna când este alunecuş, căruciorul îi trage la vale spre apa râului, ca şi cum, apa din butoi ar tânji după libertatea apei din râu. Alexandru şi Nicoleta Marcu par a fi nişte Sisifi rurali, care îndeplinesc zilnic corvoada transportului apei pentru băut, mâncare şi spălat. Vaca nu este băgată “la porţie”. Cu ea se merge la gârlă, unde apa nu costă bani şi nu este niciodată adusă cu butoiul.



Apa dorită, o eternă povară

Aşezat în zonă deluroasă, lângă munţii Leaotei, satul Costeşti beneficiază de o natură mirifică şi păstrează încă specificul românesc, care te determină să simţi că eşti român. Deşi zona şi oamenii sunt lăsaţi de Dumnezeu după sufletul românesc, nu ai posibilitatea de a te bucura de frumuseţi, pentru că nu ai unde să rămâi peste noapte. Nu există în sat decât o singură pensiune turistică, prea puţin pentru a crea un flux de vizitatori permanenţi sau pentru a duce renumele zonei departe, în marile oraşe. Imaginea rurală a României din perioada interbelică era idilică, cu care cu boi şi căpiţe de fân, cu bătrâne îmbrăcate în ii înflorate, care ieşeau în faţa călătorilor cu carafe de lut, pline cu apă proaspătă. Imaginea ruralului în 2010 nu mai este idilică, ci doar tragică. Bătrânele nu mai poartă ii înflorate şi ies la poartă doar cu găleţi goale în mâini, apucând pe drumul istovitor către fântâni, de unde se întorc cu apa de băut. Căratul zilnic în mâini a apei este încărcat de dramatism, uşor estompat de faptul că vizitatorii satului nu văd decât o dată sau de două ori acest chin, repetat zilnic. Unii spun că în satul întins pe şapte kilometri lungime, care are vreo mie de case, se află doar o sută de fântâni. Bătrânii satului spun însă că locuitorii dispun de numai 30 de fântâni, din care bea apă tot satul. Deşi fântânile cu apă potabilă sunt personajele principale din viaţa oamenilor, nimeni nu a stat vreodată să le numere. Ele au doar un nume legat de loc şi atât: fântâna din coasta popii, fântâna de la răscruce, fântâna de la moară, fântâna de la Prepeleac. Viaţa locuitorilor se desfăşoară sub imperiul unei sarcini istovitoare: căratul zilnic, de mai multe ori al apei necesare în gospodărie. Restul activităţilor, planurilor şi speranţelor încep abia după ce preţiosul lichid este adus în case.

Sete cu apă la butonieră

Fântână din Costeşti

În oraşul Fieni şi în comunele din jur, setea este omniprezentă, deşi zona este îmbrăţişată de două râuri surori: Ialomiţa şi Ialomicioara. La numai 50 de kilometri, în Munţii Bucegi, se află cea mai bogată sursă de apă din România: cele şapte izvoare de la Scropoasa. Dacă ar seca toate apele din România, cele şapte izvoare ar putea să asigure câte doi litri de apă potabilă pe zi pentru toţi locuitorii ţării, pentru că aceste izvoare nu seacă niciodată datorită unui magnetism natural unic al Munţilor Bucegi. Mai jos de Scropoasa se află peştera Rătei, prin care curge la suprafaţă un generos izvor de apă limpede. Pe drumul spre Lespezi, pe malul stâng al Ialomiţei, se află izvoarele de la Gâlma, captate din adâncurile nevăzute ale muntelui. Munţii sunt generoşi în ceea ce priveşte existenţa izvoarelor de apă potabilă. Povestea apei este lungă şi merită o abordare separată, pentru a identifica principalele cauze care au dus la existenţa cronică a setei pentru locuitorii riverani de pe malurile Ialomiţei şi Ialomicioarei. Sursele de apă din Munţii Bucegi ar putea să alimenteze chiar şi Capitala la un preţ al apei scăzut, deoarece aceasta ar curge gravitaţional până la robinetele locuitorilor. Deşi Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte organisme umanitare internaţionale au semnalat faptul că omenirea trebuie să se aştepte la inevitabile crize de apă potabilă, se pare că în România nu avem parte de o gândire strategică care să constituie un răspuns în cazul unor astfel de crize globale. Încă nu se acordă o atenţie deosebită asigurării apei potabile, menţinându-se o mentalitate arhaică, care a generat credinţa păguboasă conform căreia “apa este de la Dumnezeu şi nu se va epuiza niciodată!”. Pe alte meridiane ale lumii, unii cred că apa ar putea să dispară într-un viitor apropiat şi că ar putea să se declanşeze chiar şi războaie pentru apă. În comunele submontane încă se mai suferă de sete, pentru că nu ştim sau nu vrem să aducem în casele locuitorilor generoasele izvoare din creierul munţilor. Care curg degeaba la vale pe Apa Sâmbetei.

Apa din puţ nu are gust de politică

Nea Florică şi sticla de apă

Stan Dârvaru scoate găleata cu apă din puţul propriu, aflat lângă poarta casei. “O trag de la şase metri şi e curată şi bună! Am curăţat de curând puţul!”. A lucrat la Fabrica de Azbociment din Fieni, unde s-a îmbolnăvit de azbestoză. Are o pensie de 900 lei, prea puţin pentru câte fibre de azbest i s-au aşezat în plămâni. “Deocamdată, mulţumesc lui Dumnezeu, mai sunt în putere!”. E bine că s-a desfiinţat Fabrica, pentru că era un pericol pentru sănătatea angajaţilor. Pe de altă parte acum, locuitorii din zonă nu mai au unde să lucreze. Când era elev la profesională, Stan Dârvaru a fost la Valea Călugărească, la cules de struguri. I-a spus un localnic că s-a desfiinţat Combinatul Chimic deoarece periclita sănătatea oamenilor. Pe localnic îl chema Agaton şi din cauza zgomotului din combinat rămăsese cu un tic supărător pentru cei din jur. Clătina capul din dreapta în stânga după fiecare propoziţie, dând impresia că odată cu mutarea spre dreapta, sau spre stânga îşi schimbă şi opinia. “Oamenii din Valea Călugărească sunt nemulţumiţi – i-a spus Agaton, cu capul înclinat spre stânga – pentru că au scăpat de dracu, dar au dat de tac- so! Cu alte cuvinte – a completat Agaton, mutând capul în dreapta – acum nu mai avem poluare, dar murim de foame!”. Stan Dârvaru a fost pe rând macaragiu, lăcătuş şi zugrav, fiind solicitat pentru mai toate muncile din secţie. „Nea Stănică în jos, nea Stănică în sus, dar la pensie nu şi-a mai amintit nimeni cât de mult am alergat!”. De hămăleală nu a scăpat nici la pensie. Ziua cară apă la animale şi când oboseşte se mai odihneşte pe banca de la poartă, privindu-i pe oamenii care merg la vale, spre pod. Când nu exista pod la Costeşti, se zvonea că tot satul va fi mutat la blocuri în Fieni. A dat Dumnezeu de au rămas la casele lor în mijlocul naturii, să mai crească un animal şi să respire aer curat. Cei din comuna învecinată, de la Runcu, nu au dat apă şi pentru Costeşti. „Apa e pe bani şi cei din Runcu nu au vrut să rămână fără debit!”, crede nea Stănică. Deşi a lucrat într-un mediu canceros şi toxic, crede că va trăi să îşi vadă nepoatele mari. Cu timpul, când vor mai creşte, le va învăţa şi pe ele cum să scoată apă din fântână şi să ducă găleţile pline până în fundul grădinii, la grajdul cu animale. Chiar dacă Primăria nu va băga apă în sat, e sigur că apa din puţ nu o va lua nimeni.

„Domnu inginer de la ape rurale!”

Vecina vine de la fântână

În mijlocul satului se află singurul loc unde nu există criză de apă. În urmă cu 30 de ani, Victor Sora a visat într-o noapte de vară că peste caldarâmul din curte se revărsau şuvoaie mari şi proaspete de apă rece. De atunci, a început să se gândească cum să aducă apa în gospodăria sa. Într-o zi a mers cu vaca la livadă, aflată la 300 de metri distanţă. A descoperit că apa din izvoarele aflate pe deal este suficientă pentru a ajunge şi la el în curte. A dus 30 de miei la achiziţii şi a cumpărat 300 de metri liniari de ţeavă galvanizată. A tocmit lucrători şi într-o săptămână a adus apa din vârful dealului până în curtea sa. Acum are două bazine mereu pline cu apă. A făcut două pentru că iarna mai îngheaţă conducta şi un bazin îl ţine de rezervă. Nu crede că se va băga vreodată apă în sat pentru că „nu interesează pe nimeni de viaţa amărâţilor! Înainte te duceai la sindicat sau la un secretar de partid şi te mai asculta. Acum nu se mai uită nimeni la tine!”. Are 66 de ani şi, ca mai toţi pensionarii, ziua mai iese la poartă şi vorbeşte cu lumea despre necazuri. „Înainte te obligau să vii la serviciu şi omul câştiga. Mult, puţin – lua!”, filozofează nea Victor. O vecină iese din curte cu două găleţi goale şi pleacă la vale, către un puţ cu apă. Roza, nevasta lui nea Victor, iese cu vaca din curte şi urcă spre fântâna de la drum. O adapă din fântână pentru că apa din bazine este preţioasă şi păstrată pentru nevoile gospodăreşti. Vecina se întoarce spre casă cu găleţile pline, urcând agale panta. Victor Sora clatină cu tristeţe din cap. „Seara mai stau la poartă! Mai vorbesc cu un bătrân sau cu câte un călător care trece, despre viaţa asta grea! Mă uit cât de mult trudesc vecinii să care apă! Le dau voie să mai ia şi de la mine din bazine, dar ce te faci cu cei care stau departe? Că tot o cară şi tot chinul ăla e!”. Din casele construite pe drumul în pantă se văd ieşind în răstimpuri, oameni cu găleţi goale care merg după apă. La Costeşti, viaţa pare a semăna cu un pendul ruginit care nu încetează să măsoare timpul. Pendulează implacabil între momentul în care găleţile pline cu apă sunt aduse în case şi momentul când găleţile goale sunt luate sub braţ, pentru drumul silnic şi nemilos al procurării apei.

 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult