Cum am fost intrebata, in Ghana, ce mai face Dan Voiculescu

Republica Ghana. Cunoscuta mai mult pentru reputatia fotbalistilor, decat pentru trecutul istoric si politic. O tara minunata situata in partea de vest a Africii, marginita de alte minunate tari civilizate cum ar fi Coasta de Fildes, Burkina Faso si Togo.

Am avut ocazia de a trai o perioada de patru ani in Ghana si sa ma extaziez  zi de zi de cuceririle civilizatiei secolului douazeci  spre douazeci si unu. Cu o istorie complicata de colonizare si dictatura politica (Rowlings), Ghana  in 2004 cunostea al doilea mandat al unui presedinte ales democratic: John Agyekum Kufuor. In cei patru ani de zile traiti acolo efectiv, am asistat la eforturile de democratizare ale unui popor care pana nu demult era terifiat de dictatura si care era ingrozit de executiile publice. Deja, in anul 2003, ghaneenii incepusera sa se organizeze economic si politic: aparusera primele supermarketuri unde populatia gasea de toate, de la semipreparate la tampaxuri, televizoare enorme – semnul progresului. 

 Masini scumpe europene defilau  acum pe strazi, unde pana nu de mult circulau niste hirburi importate din China si care aveau inca numere chinezesti de inmatriculare. Hilar. Insa popor vajnic, compus din mai multe etniii, ghaneeenii nu s-au lasat: au inceput sa-si faca un lobby puternic pe langa Natiunile Unite si fondurile pentru combaterea diverselor maladii, pentru combaterea malnutritiei, sida, malaria, pentru constructii de drumuri si cladiri, scoli, spitale, nu au intirziat sa apara. Dupa, in mod firesc, au rasarit si investitorii in camasi albastre si gri pentru dezvoltarea pietei in toate directiile: transport , export de cacao,  fructe, minereuri si asa lista poate continua.

Politicienii lor se straduiau sa descopere democratia si avantajele ei. Inca nu cunosteau practica de comisionare pentru partid, iar cotizatia pentru sustinerea politica se facea benevol. Minunata si civilizata tara. Cu un mare avant si sete de adevarata libertate, acest popor avea respect pentru invatamint si constientiza ca viitorul stralucit al natiunii se cladea numai cu scolarizarea copiilor. In sate pierdute in jungla unde compania de electricitate nu ajunsese inca, am vazut scoli curate, cei drept organizate doar cu bancute, caiete, tabla si creta, fara computere, care erau un lux si pentru cei de la oras. Am vazut spitale in brusa si in jungla cu medici (majoritatea erau scoliti in Romania), care instruiau si supravegheau personalul medical reclamand cu rigurozitate respectarea regulilor de igiena si de deontologie. Afectiunile nozocomiale, desi ne aflam intr-o zona subecuatoriala, nu cunosteau stadiul minunat de dezvoltare din spitalele romanesti.  Infirmierele, surorile medicale ingrijeau si bandajau fara a astepta ceea ce si popoarele africane cunosc: spaga sau bacsisul. Sa fi fost de vina, oare, anii de dictatura sau de executii publice?! Aparent coruptia la orice nivel era absenta in Republica Ghana. Model de inspiratie si paralelism.

Intr-o zi ma intalnesc cu unul din amicii nostri, care lucra pe o platforma a Natiunilor Unite si care imi povesteste experienta lui la Bucuresti inainte de caderea comunismului si primele doua luni de dupa revolutie.

Incantat si bucuros imi spune ca a observat la ghaneeni acelasi avant pentru refacere, reconstructie ca la romani, dupa revolutia din decembrie ’89, si isi manifesta speranta ca lucrurile vor lua, in Ghana, aceeasi turnura spre adevarata democratie ca in Romania. Tac chitic, nu zic nimic, aprob mecanic. Bunul nostru prieten, nu era deloc pus la curent cu « turnirurile » democratice romanesti. Il las sa vorbeasca. Dupa ce mi-a enumerat locurile si manastirile vizitate in Romania imi spune ca a cunoscut si persoane foarte interesante cum ar fi d-nul Dan Voiculescu. Mi se bulbuca ochii: chiar el? intreb; zice: da, el insusi, era un tip extrem de agreabil care venea la noi si ne oferea cite un cartus de kent in semn de amicitie pentru operatiunile pe care i le faceam la exterior.

Dupa care se lasa purtat de amintiri si se gandeste ca ar fi bine daca ar mai face o vizita in Romania pentru a rememora momentele minunate traite cu oameni primitori si prietenosi. Se intreaba unde l-ar putea gasi pe bunul lui amic Dan Voiculescu. «De treci codrii de arama…», imi zic . Inspirata, pentru a nu-i taia elanul, ii spun ca daca vine la Bucuresti prietenul lui poate fi gasit si regasit in toate cele ce sunt, incepand de la munti de birouri pana la imense trusturi de presa. Adevarat?, zice el.  Nevenindu-i sa creada ma intreaba cum a «reusit» Dan o asemenea performanta. Raspund: probabil ca de la pachetul de kent i s-a legat.

Si foarte probabil ca aceasta este reteta magica de reusita a mogulizarii.