Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Cum se moare româneşte în picioare

Cum se moare româneşte în picioare

scris de Teodor Seran
23 afisari

Într-o zi, înainte de Sf. Dumitru, Mieluţa l-a anunţat scurt: „Săptămâna viitoare, plec în Spania!”. Costel a privit-o în ochii verzi ca otava de pe Dealul Roibului şi nu a văzut nicio umbră de nehotărâre. A fost de acord să plece pentru că banii din ordonanţă, pe care Mieluţa îi luase de la fabrica de becuri, se terminaseră de mult.

Strada runcenilor din Spania

Strada runcenilor din Spania

Nevasta a plecat împreună cu cei doi băieţi, lăsându-l singur cuc. Vrând-nevrând a învăţat să spele hainele la maşina automată, să calce singur cămăşile şi să facă mâncare. Când stătea lângă ciorba  care fierbea pe aragaz, se gândea la ai lui cu privirea pierdută pe iarba izlazului din faţa casei, dincolo de apa Ialomicioarei. După cinci ani, băiatul cel mic s-a întors în ţară, cu meseria de zidar la butonieră. S-au apucat amândoi de meserie  în comunele din jur, pentru că banii trimişi de nevastă erau pentru casa cea nouă a băiatului. Costel, pe care lumea îl cunoştea de pădurar si de mare jucăuş la nunţi, era chemat să taie oi  şi să  facă pastramă sătenilor. Sau câte un miel la proţap când le veneau musafirii. Chiar dacă era singur avea acasă în fiecare an,  şapte oi, un cal, doi porci şi douăzeci de găini. Dincolo de dealul înalt al izlazului, la mii de kilometri distanţă, se afla Castellonul şi Spania. De unde se întorcea acasă Mieluţa, în luna august. Pentru ca apoi, de fiecare dată, în luna septembrie să plece întotdeauna înapoi. La mii kilometri de dealul înalt al izlazului, în atât de doritul Castellon.

Viaţa văzută prin camera web

Iulian Istrate la povarna

Iulian Istrate la povarna

La povarna de pe malul râului, Iulian Istrate descărcă lemne din căruţă. A venit cu un butoi de boască de prune să facă ţuică. Are înhămat la căruţă un cal maro robust, cu coamă lungă, netunsă. „Nu este lipiţan, este cal de munte! Îl bag la pădure, la lemne şi scoate căruţa plină din toate văile!”, se mândreşte Iulian. Face ţuică numai din prune şi ne invită  la el, în josul satului, să o gustăm. Nu cred că vom ajunge prea curând.  La Runcu toată lumea are ţuică de prună şi nu trebuie să ajungi la capătul satului pentru a o gusta.

Într-un ceair de pe malul apei îl întâlnim pe Dumitru Ciorniţă, care a venit să hrănească animalele. I-au plecat toate cele trei fete în Spania şi au rămas fără ajutor, dar nevasta nu a fost de acord să lase gospodăria de izbelişte. Au opt oi, doi porci şi treizeci de găini. Deşi are 67 de ani, nea’ Mitică poartă mustaţa tunsă scurt, fecioreşte „Patru clase am învăţat, patru meserii am profesat!”, spune mucalit. A fost cioban, zidar, electrician şi şofer. A lucrat pe camioane „Carpaţi” şi „Bucegi”, dar cel mai mult i-a plăcut să fie şofer pe camioanele „ Steagul Roşu”. Are o pensie de 750 lei pe care o drămuieşte drastic în fiecare lună. Pentru el zilele sunt mai toate la fel şi trec greu. Simte apăsarea din ce în ce mai mare a timpului care se apropie greu de luna august. Atunci se întorc fetele acasă din Spania. Vorbeşte zilnic cu ele pe calculator. I-au trimis cameră web să le vadă, dar nerăbdarea şi dorul de a le vedea acasă, nu îi trec niciodată. A fost la ele în Spania de două ori. Nu i-a plăcut pentru că aerul era prea umed si înnăbuşitor, din cauza căldurii. L-au dus fetele şi la Marea Mediterană, dar nu a intrat în apă pentru că nu ştie să înoate. Când s-a întors şi a păşit peste graniţă a tras aer în plămâni şi a spus uşurat în gând: „Am sosit în ţara mea! România este Raiul!”.

Nea Mitica are trei fete

Nea Mitica are trei fete

Două dintre fete nu vor să se întoarcă în ţară. Are speranţă doar la cea mare că se va hotărî să se întoarcă definitiv. „ E tare greu să fii singur când eşti bătrân! – spune tanti Elena, nevasta lui nea’ Mitică – Dacă ţi-e rău într-o noapte, nu are cine să te ajute. Suntem doi bătrâni singuri!”. Elena Ciorniţă are 61 de ani, dar se ţine bine. A făcut naveta 30 de ani la Fieni, la fabrica de becuri, stând numai într-un picior in cursa locală. Îşi vede fetele în fiecare zi pe calculator, iar astă iarnă a fost plecată o lună şi jumătate la ele. „ Nu ne-am simţit bine să le vedem aici că nu au bani de pâine şi le-am lăsat să plece!” Când vin acasă, fetele nu stau prea mult pentru că nu le mai place la Runcu. Spun că România nu se compară cu Spania şi că preţurile alimentelor sunt prea mari. În Castellon, un litru de ulei costă doar un euro, la jumătate din pretul din România. Bătrânii ştiu lucrul acesta, pentru că cele două pensii abia le ajung să se descurce în fiecare lună. „La blană!”, precizează nea’ Costică. În afară de sănatate, tanti Elena îşi doreşte cel mai mult să vină fetele în ţară. Poate dă Dumnezeu să se creeze locuri de muncă, unde ar putea şi ele să muncească.

Pălăria verde cu frunză de stejar

Suntem în casa lui Constantin Cârstea construită pe versantul unui deal abrupt. În urmă cu 30 de ani a cumpărat trei prăjini de pământ de la o mătuşă şi s-a apucat de construcţie. Mieluţa era însărcinată cu primul băiat, dar căra împreună cu el cu targa, pământul scos din deal pentru a face loc pentru fundaţie. A lucrat la casă cinci ani. Seamănă cu o pensiune  cochetă ce îşi aşteaptă turiştii. După ce a terminat „profesionala” a lucrat ca sudor autogen şi electric la fabrica de ciment din Fieni. „Meserie grea!”, zic. – „Grea! – aprobă. – Dar ne dădea lapte! Beam lapte şi la fabrică şi acasă! Aşa mi-am salvat plămânii!”. După 20 de ani a plecat din fabrică la Ocolul Silvic Pucioasa, unde a devenit pădurar de canton. A rămas pădurar vreme de 8 ani şi ar fi stat până la pensie dacă nu ar fi apărut legea cu retrocedările pădurilor. S-a făcut restructurare şi a plecat în şomaj. „Mi-a părut rău după meseria asta! Cine mai era ca mine! Aveam  pălărie verde de pădurar, care avea în dreptul urechii stângi o frunză de stejar, o puşcă şi o căprioară. Mergeam vara prin umbra pădurii şi ascultam păsările cântând! Am fost din tot sufletul omul pădurii!”. A lucrat la cantonul Jurcu de lângă Runcu şi la cantonul Căşierie şi a păzit cinstit averea statului. Nu lăsa pe nimeni să taie arbori din picioare. A fost un pădurar cu suflet. „Mai închideam ochii când venea un amărât să ia o creangă uscata pentru foc!”. Oamenii nu l-au uitat şi îl opesc pe drum să-l întrebe de sănatate. Pentru ei a rămas nea’ Costică pădurarul, la care se duceau să îl roage pentru o creangă uscată pentru foc în iernile grele. I-a rămas undeva în adâncul sufletului meseria de pădurar şi îi pare rău că după ce s-au dat pădurile nu mai există pădurari. De la aerul pădurii şi de la mâncarea sănătoasă a câştigat o sănătate de fier. Are 53 de ani şi nu a fost la doctor niciodată, nu a luat nicio pastilă şi nu a făcut nicio injecţie. Are medic de familie pe la care trece doar să-i dea  bună ziua. „Şi medicul ce zice? Nu te întreabă: nea’ Costică nu te doare nimic? Dacă eşti aşa sănătos mereu, s-a dus brânza lor şi ţuica!” – „Fac eu cinste şi aşa, pentru sănătate! O singură dată am fost bolnav: am căzut când eram copil din prun şi mi-am rupt piciorul!”.

Nea Costica padurarul

Nea Costica padurarul

Are nevasta plecată în Spania de zece ani. Acum, Mieluţa are 46 de ani, dar nu are de gând să se întoarcă la Runcu. Nea’ Costică s-a învăţat să fie şi „femeie” în casă. Spală rufe, face mâncare şi îşi calcă singur hainele. „ Ştii de ce eşti dumneata unic?” – îl întreb. – „Nu!” – „Pentru că stai de zece ani singur, fără nevastă!” – „Ha, ha, ha!” – râde nea’ Costică – „ Mare brânză! Aşa e, stau singur, fără nevastă!”. Crede că acest mod de viaţă nu însemnă că nu se iubesc, mai degrabă că atât le oferă societatea. La un an, un an şi jumătate, mai merge şi el căte 15 zile în Spania, la nevastă. Ultima dată a locuit la nora lui, care este menajeră într-o vilă la nişte bătrâni. Băiatul lucrează pe un şantier, iar Mieluţa este menajeră la o bătrână, unde nu are liber decât două ore pe zi. „Are viaţă grea!”, o căineşte nea’ Costică, care recunoaşte că a construit casa băiatului cel mare cu banii trimişi de nevastă. Acum s-a împăcat cu gândul că trebuie să trăiască singur şi s-a apucat să construiască case cu baiatul cel mic care s-a întors din Spania cu meseria de constructor învăţată. Se gândeşte că mai sunt patru luni şi vine Mieluţa acasă. Acolo în Castellon, spaniolii îi spun Maria, dar el de când a luat-o, îi spune aşa: Mieluţa. Era frumoasă şi se potriveau la dansuri populare, nu era nimeni ca ei la nunţi. Pe nea’ Costica îl cunoaşte lumea ca pe un cal breaz că e jucăuş şi că se ţin femeile după el la nuntă. Poate să joace ore întregi, fără să obosească, brâul pe şase, brâul pe opt, sârbe, hore şi ca la Breaza. Acum că Mieluţa e plecată, nu are cu cine să danseze «Braşoveanca », dar se lipeşte de soţiile prietenilor. A ieşit la horă la 16 ani, după ce repetase în curte zile întregi, cu baieţii si fetele, toate dansurile populare. Era un băiat zvelt şi fercheş. Îi plăcea să se îmbrace cu cămăşi albe şi să se pieptene cu cărare la mijloc. Zâmbăreţ a fost toată viaţa, indiferent ce necazuri a avut. La 53 de ani dar nu se dă la coasă nici pe cinci feciori. De 27 de ani poartă pălăria verde cu frunză de stejar puţin şmechereşte, pe-o ureche şi umblă  prin sat curat şi îngrijit. Când se gândeşte la viitor îşi doreşte să vină Mieluţa acasă şi să nu mai plece niciodată.

Stăm de vorbă pe terasa casei şi soarele îi râde în ochi. Pentru moment avem dulcea impresie că în unele locuri, mai există şi români fericiţi. Ziua lucrează în curte şi ţine aparatul de radio deschis numai pe postul «Antena satelor»,  unde ascultă muzică populară. Înclinăm să credem că naţia română nu s-a dus încă pe copcă pentru că mai există oameni vii, care trăiesc viaţa cu intensitate. Mergem alături pe drumul de pe malul Ialomicioarei, care şerpuieşte pe lângă firul apei până sus în munţi, la Cabana Leaota. Ne îndreptăm spre pensiunea «Plai cu Dor», aflată la intersecţia cu satul Brebu. Aici a lucrat nea’ Costică vreme de şapte ani la centrala termică, ca fochist. Era specialistul casei în preparate româneşti tradiţionale. Le gătea vizitatorilor miel la proţap condimentat şi fripturi la grătar haiduceşti. Aşa cum numai pădurarii ştiu să facă, de nu mai vroiau turiştii să plece acasă. Pe malul Ialomicioarei suflă un vânt puternic, care ameninţă să ne ia pe sus şi să ne poarte spre munte. Cu toata furia lui îndârjită, vântul nu reuşeşte să zboare de pe capul lui nea’ Costică pălăria verde de pădurar, cu frunză de stejar, flintă haiducească şi căprioară sprinţară, iute de picior.

«Românul stă în picioare până pică jos!»

Violen Şerban, paznicul de la pensiune, crede că turismul rural nu este mai dezvoltat în Runcu, pentru că nu există drumuri bune. Drumul care urcă până la Cabana Leaota este presărat cu hârtoape şi denivelări, iar în unele locuri, apa a muşcat adânc din mal, ajungând să înghită o parte din şosea. A fost plecat în Spania, unde a lucrat câţiva ani, până când nu a mai găsit de lucru, pentru că era socotit prea în vârstă. Deşi la spanioli a văzut drumuri ca în palmă crede ca România este mult mai frumoasă. «Noi nu avem politicieni care să aibă grijă de noi şi de ţară!». Ţara este frumoasă dar nu ştim să o păstrăm, cum o păstrează alţii. S-a angajat aici la pensiune, cu 500 de lei pe lună şi stă la servici, cum o fi, pe cât o fi, ca să supravieţuiască. Mai înjură câteodată traiul greu pe care îl duce, drămuind banii până la ultimul leu. De vină pentru timpurile grele sunt politicienii pe care lumea i-a ales, sperând într-o viaţă  mai bună. «Nu i-am ales să ne şmecherească, să ne fure şi să ne înveţe să fim hoţi!». I-a dat telefon băiatului în Spania şi i-a reproşat ca nu vrea să mai vină înapoi: “Tu o să vi acasă când o să mor eu şi vii degeaba!» Băiatul i-a răspuns sec : « Tuţule, îmi dai tu bani dacă vin în ţară ? » Din 500 de lei salariu, nu are de unde să-i dea, aşa că mai bine să rămână acolo, unde ia 1400 de euro. Nu îi cere niciodată băiatului să îi trimită bani, nu că nu ar avea nevoie câteodată, dar ştie cât de greu se munceşte acolo. Este mulţumit că nu a facut nicio injecţie şi nu a luat nicio pastilă vreodată. Se consideră un om dezamăgit şi nu crede să mai existe vreodată un viitor mai bun. Nu are cine să îl aducă. Românii nu ies în stradă de teamă să nu îşi piardă serviciul. În ziua de azi ţi-e frică şi nu ştii de cine să te fereşti. Tineretul nu iese în stradă pentru că nu mai este în ţară. A zburat ! Cei care au rămas au un serviciu sau sunt copii de bani gata. În comună oamenii îi spun nea’ Gigel, pentru că “Violen” este un nume puţin obişnuit. Cum să îi zici omului nea’ Violen? Nu merge! Este un bărbat zdravăn, cu părul alb şi privirea limpede, care vorbeşte convingător ca un veritabil analist politic rural. Crede că politicienii ne-au transformat în hoţi şi pomanagii. Pentru că ei bagă mâna în buzunar la popor, bagă şi poporul mâna în buzunarul altora. Românii s-au supus tot timpul şi s-au resemnat „Mergem şi noi după cum merg ei, că nu avem ce să le facem! Ştiţi cum e românul? Şade în picioare până pică jos!”.

Gigi Serban- analist politic rural

Gigi Serban- analist politic rural

Deşi ne aflăm pe un deal, deasupra râului, vântul s-a îmblânzit, oprindu-se şi el să asculte ce spune Violen Şerban despre „politică”. Ascunde printre rafale panseurile politice rurale şi le poartă vijelios pe firul apei, lăsând în urmă, pe la ferestrele sătenilor, ecoul regretelor după trecut, al prezentului calic şi al speranţelor pentru viitor: „…ehee!…pe vremuri…când pe vremuri?… pe vremuri când aveam bani!…care bani?…bani!…în toate buzunarele!…poate bani în găleţile din vămi!…nu!…bani în găleata electorală!…care electorală?…aia din 2012! se pregăteşte!…ahaa! aia? să vină!…să vină!…o luăm şi pe aia!… o luăm şi pe aia!… o luăm şi pe aia!…”.

3 comentarii

codul lui POANTA 17-04-2011 - 10:39

ORICUM NICI poanta nici crinuletul NU VA POATE DA CEVA , doar aere de DUBAI si VENETIA

Ciu Huhu 17-04-2011 - 18:02

SICTIR BA JIGODIE PEDELISTA-PORTOCALIE!

H2SO4 21-04-2011 - 06:22

…ai incercat sa zici ceva baaaah „muc cel mic” ?

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult