Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Dragostea moare mai târziu prea devreme

Dragostea moare mai târziu prea devreme

scris de Teodor Seran
4 afisari

Într-o toamnă în care am simţit că sunt cuprins de dorul codrilor arămii, am plecat spre munte cu gândul de a nu face nimic. Am oprit la cabana de la Cota 1000 şi am urcat pe terasă, să privesc pădurile pe care doream să le iau cu mine în suflet. Un om stătea singur la o masă de lângă balustradă. Privea tăcut spre o ţintă necunoscută, aflată dincolo de depărtarea albastră. Se simţea că are gândurile trimise acolo, într-o misiune numai de el cunoscută. A acceptat să stăm împreună la masă şi să îmi spună povestea lui.

 

 

Spania: locul unde si-a pierdut Viorel iubirea

Spania: locul unde si-a pierdut Viorel iubirea

Copilărie cu cai şi fân

 

 Sunt dintr-o localitate montană, din nordul judeţului – şi-a început Viorel povestea. Am crescut în libertate, alergând zilnic pe dealurile care îmbrăţişau comuna din toate părţile. Cele mai importante animale din gospodăria noastră erau caii, pe care am învăţat de mic copil să îi duc şi să îi aduc de pe izlaz. Zicea ‘ăl bătrân: “dimineaţă să aduceţi caii la patru! Plecăm după lemne pe Păduchiosu!” Cu şcoala nu prea m-am omorât, pentru că am avut parte de o copilărie tumultoasă, care mă atrăgea tot timpul în mijlocul naturii. Eram şapte fraţi şi toţi eram apropiaţi de părinţi. Stateam în preajma lor tot timpul. Vara plecam cu căruţele în văi îndepărtate, unde rămâneam câte o săptămână, să cosim fânul. Ne umpleam buzunarele cu alune şi coarne roşii, iar noaptea dormeam în boşca acoperită cu frunze de frasin. Toamna adunam butii întregi de prune, din care ‘ăl bătrân făcea de două ori pe an ţuică la povarna de la gârlă. Copilăria s-a scurs alături de simboluri pe care nu le-am mai întâlnit după ce am părăsit tărâmul copilăriei: mere, ţuică, cai şi fân. Mi-a rămas doar mirosul lor, care îmi invadează nările atunci când ajung prin sat. Ceea ce dădea un gust fără seamă vieţii era credinţa noastră naivă că toate aceste minuni nu se vor sfârşi niciodată.

 

 Tinereţea cu gust de uzină

 

La 16 ani eram ucenic în uzină, la turnătorie. M-a învăţat meserie un maistru aprig cu mustaţă, care mă certa de fiecare dată când greşeam. De fân şi de dealuri am uitat repede, pentru că aveam mereu în faţă nisipul fierbinte şi fierul topit. Braţele mi-au devenit vânjoase, iar venele se vedeau ca nişte şerpi mici pe sub pielea înnegrită de fum. Munca era grea dar muncitorii erau veseli şi glumeau spunându-mi : “Să vezi tu Viorele că acum, când te duci acasă, ridici căruţa cu o singură mână!” În pauza de masă ne adunam în grup şi mâncam cu poftă zdravănă de bărbaţi puternici care trăgeau de fiare. Mâncam parizer cu roşii şi brânză de putină, cu pâine neagră. Nu prea am înţeles eu încotro mergea viaţa mea, dar am furat meseria de la maistrul meu şi mă gândeam că va fi bine şi că viaţa va avea un sens. În jurul nostru, în oraş şi chiar în comună, vorbeau toţi cu respect despre muncitori, ca şi cum noi am fi fost cei mai grozavi oameni de pe pământ. De 1 Mai şi de Ziua Naţională defilam în fruntea coloanei cu drapele şi lozinci şi credeam că lumea va rămâne la fel pentru totdeauna. Am făcut şcoala de maiştri, dar cred că în suflet şi în comportament am rămas tot muncitor. După ce mi-au murit părinţii am constatat că nu mă mai atrage nimic din minunile copilăriei: nici dealurile cu fân, nici caii, nici cositul ierbii în zori când iarba crudă e plină de rouă.

Iubirea cu gust de sărăcie

 

La sfârşitul anilor ’90, aveam 30 de ani. Turnătoria din uzină s-a desfiinţat şi am fost trecut pe o listă pentru Ordonanţă. Am luat 20 milioane lei, care mi-au ajuns câteva luni. Oraşul părea acum cenuşiu şi neprietenos. Am plecat la ţară unde am găsit gospodăria aproape ruinată. Fraţii mei se răspândiseră în lume, prin ţară şi prin alte zări îndepărtate. Într-o dimineaţă am plecat pe luncă să curăţ merii vărateci şi am zărit-o printre ulucile gardului pe Gheorghiţa, fata vecinilor. O ştiam de mică, dar nu i-am acordat niciodată atenţie, pentru că era slabă şi urâtă, cu picioarele ca două fuse, o scaioagă, cum zicem noi la ţară. Printre ulucile gardului i-am zărit pentru o clipă corpul mlădios, în timp ce soarele pătrundea prin subţirimea rochiei. M-am apropiat de gard şi a întors capul spre mine. Atunci a fost clipa când m-a robit şi mi-a încătuşat sufletul în inima ei. Gheorghiţa avea o maşină veche, o „Dacie” verde, cu care mergeam pe drumuri ascunse de privirile oamenilor, ca să fim numai noi doi, să ne trăim iubirea în egoism total. În câteva luni am uitat că nu am serviciu şi nicio sursă de bani. Deşi niciunul dintre noi nu câştiga bani, pentru benzină ne descurcam întotdeauna. Să nu crezi că am mers vreodată departe, aproape de capătul ţării, deşi câteodată am fi vrut să mergem până la capătul lumii. Găsisem nişte locuri unde credeam cu tărie că ele există acolo doar pentru noi. Unele se găseau la o departare de zece kilometri, altele la douăzeci sau treizeci, dar toate aveau ceva comun: erau ale noastre, descoperite de noi şi destinate nouă. Vreo câteva, nu le pot uita niciodată. Pe malul râului, mai jos de Râpa Neagră, în pădurea de fag de pe Muntele Brătei, în care nu mergeam decât atunci când toamna devenea aurie, sau într-un mic golf de pe malul lacului unde nu venea nimeni şi unde se putea asculta în tăcere respiraţia lumii. Eram fericiţi, dar nu puteam să trecem peste sărăcia care ne umilea zilnic.

Depărtarea care ucide iubirea

În 2003, Gheorghiţa a plecat la cules de căpşuni în Spania. Am însoţit-o în Bucureşti, până la locul de unde plecau autocarele. Erau fete din toată ţara, majoritatea tinere. Păreau a merge într-o excursie de scurtă durată, din care se vor întoarce curând. Gheorghiţa se îmbrăcase în haine de primăvară, deşi afară erau un martie friguros. Râdea ori de câte ori îi spuneam să nu mă uite, dându-şi capul pe spate. Nu mi-a promis nimic, doar că va reveni, dar şi acum stau să mă întreb de ce în colţul ochilor avea câte o lacrimă. Autocarul era nou, înalt, cu două etaje. A urcat sus şi în urmă a mai rămas doar o mână albă care flutura un gest de despărţire prin transparenţa geamului.

Trădarea cu perne din piele

Am revăzut-o după şapte ani, timp în care îmi scrisese în primele două luni, doar două scrisori. Mă vindecasem greu de iubire şi descoperisem o nouă lume în care trăiam cu iluzia că sunt util dar şi talentat. Nu vreau să îţi povestesc cum am petrecut primul an după plecarea ei. Nu vreau să îmi mai amintesc despre acestă iubire şi nici să vorbesc despre ea. Pentru că tu ştii să mângâi cuvintele şi să le faci să vorbească, îţi spun doar atât: vreme de un an am simţit că mă sufoc, că nu am aer fără această femeie. Cred cu tărie că atunci a fost un timp de cumpănă, în care puteam să mor. Tu scrie ce vrei, dar eu mai mult de atât nu îţi spun. Îţi voi spune doar ce mi-a povestit după şapte ani, când eram vindecat de iubire şi incapabil de vreun sentiment faţă de femeia din faţa mea, corpolentă şi lipsită de suflet. Nu vroiam răspunsul decât la o singură întrebare: „De ce?” Şi-a aprins o ţigară şi mi-a povestit cu răceală, fără nicio trăire sufletească, ce s-a întâmplat. “La două săptămâni după ce am ajuns în Huelva, aproape de Atlantic, am cunoscut un bărbat spaniol. Îl chema Juan şi avea o maşină de teren, un Land Rover uriaş. Noi româncele, eram cazate la cinsprezece kilometri de oraş, în nişte containere aşezate în curtea fermei care avea un nume melodios: Finca Val de Flores. În prima sâmbătă am fost în oraş, la Huelva, să cumpărăm din market. Pentru noi era ceva nou şi atractiv. Mi-a plăcut oraşul cu străzi largi, cu multe case albe şi multă lumină. Am mers şi în sâmbăta următoare, iar la întoarcere am făcut cu mâna la ocazie. Juan a oprit Land Rover-ul lângă mine şi m-a invitat cu un gest curtenitor în faţă, lângă el. Atunci a fost prima dată, când, pentru o clipă, am uitat de tine şi de jurămintele noastre. De atunci, Juan a venit în fiecare zi la fermă să mă vadă. Îmi aducea flori şi bere rece fără alcool, pe care, după o zi de muncă sub soarele torid, nu o puteam refuza. Apoi m-a dus în Parcul Mare din Huelva, unde mi-a arătat copaci exotici ciudaţi şi fastuoşi, cum nu văzusem niciodată. Cred că puţin câte puţin începusem încă de pe atunci să te scot din sufletul meu”. A tăcut o clipă, după care şi-a aprins o nouă ţigară. Mi-am amintit pentru o clipă cum fumam amândoi pe malul râului, când ne făceam planuri. Nu ştiam atunci că se vor risipi ca fumul trecător dintr-o ţigară. “Cred că după o lună, o lună şi ceva, Juan m-a dus la un restaurant de lux din oraş. Luminile, oamenii, dansurile, toate m-au fascinat şi mi-au creat impresia că mă aflu într-o lume de vis departe de sărăcia din ţară. La întoarcere, a oprit undeva în mijlocul câmpului tăcut şi m-am culcat cu Juan pe pernele din spate ale Land Rover-ului. Asta este povestea mea!”, a încheiat scurt şi rece, strivind ţigara neterminată în scrumieră.

Aceasta este povestea noastră de iubire. Tu, care ştii să mângâi şi să aşezi atât de bine cuvintele, poţi să o scrii aşa cum vrei tu. Să afle cei îndrăgostiţi că şi cea mai mare şi sinceră iubire poate să moară repede, fără regrete, pe nişte perne din piele din spatele unui Land Rover.

3 comentarii

varza 23-04-2011 - 10:54

misto…trist, dar adevarat

Ciu Huhu 25-04-2011 - 20:57

Se zice ca femeile ca nu-s curve nu-s femei!

Arhimede 26-04-2011 - 18:44

Când vrei, ştii sa scrii şi frumos…

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult