Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Intermezzo într-o lume de plastic. O discuţie cu Ştefan Cazimir la Pucioasa

Intermezzo într-o lume de plastic. O discuţie cu Ştefan Cazimir la Pucioasa

scris de Teodor Seran
13 afisari

Despre oamenii de spirit am putea spune cu o doză de eroare redusă că sunt din ce în ce mai rari. Într-o lume superpolitizată şi sclavă de necontestat a banului, oamenii de spirit nu mai au căutare şi nu mai sunt adulaţi. La modă sunt bancherii, afaceriştii, angrosiştii şi retailerii, dezvoltatorii şi promoterii, brokerii şi trainerii din domeniile de vârf. Oamenii de spirit, cei care susţin prin gândirea lor şuvoiul de înţelepciune al unui popor sunt în coada topului. Ne aflăm în plină perioadă de persiflare inconştientă a meritocraţiei, singura modalitate de a aşeza societatea pe criterii valorice reale. În absenţa acestei pârghii sociale, oamenii de spirit sunt coborâţi  de pe un piedestal imaginar merituos şi aruncaţi într-o „debara” de serviciu, de unde sunt scoşi foarte rar la lumină.

Mircea Badoiu si Stefan Cazimir

Un oraş cu pretenţie de staţiune

Am ieşit din Târgovişte la orele prânzului, lăsând în urmă un oraş sufocat de căldură şi părăsit de locuitori în favoarea răcorii din curţile umbroase. La 37­­°C maidanezii oraşului sunt aciuiţi pe sub garduri şi maşini. La ieşirea din oraş aruncăm o privire fugară spre Mânăstirea Dealu, locul unde este îngropat capul întregitorului de ţară Mihai Viteazul. Cu Dealu Mânăstirii încep Subcarpaţii Munteniei, care ne însoţesc cu un şirag de dealuri până la intrarea în Pucioasa. Pe partea stângă, la un kilometru de şosea, curge râul Ialomiţa, mai precis ceea ce a ramas din râu după ce acesta a fost sugrumat în zona montană de mai multe baraje. De regulă, când vorbim despre o staţiune, ne imaginăm o localitate formată din vile cochete, cu străzi curate şi asfaltate, cu parcuri umbroase şi terase ospitaliere, toate aşezate aproape de malul unui lac sau unui râu, care are obligatoriu şi o faleză. Nimic din toate aceste minuni nu se regăseşte la Pucioasa. Oraşul cu pretenţie de staţiune se întinde de-a lungul unei străzi principale, din care pleacă mai multe străzi laterale care duc spre dealuri sau spre râu. Deşi are o istorie seculară, staţiunea nu a reuşit până în prezent să îşi definească un statut aparte. Au existat într-o anumită perioadă vile pentru cazarea turiştilor cu arhitectură specifică zonei care au fost abandonate, aflându-se în prezent în ruină. Oricât ai încerca nu se poate găsi nimic specific oraşului, care se doreşte a fi considerat o staţiune turistică de interes naţional. Există un centru ca în mai  toate oraşele de provincie, unde a fost construit un hotel modern în jurul căruia gravitează întreaga activitate de tratament balnear. Mai există  câteva hoteluri-satelit şi cam atât. Spre deosebire de Voineasa sau Călimăneşti, la Pucioasa nu este împământenit un obicei al localnicilor de a primi turişti în gazdă. Ai bilet de tratament, eşti primit la băi! Nu ai bilet, pleci acasă! Ceea ce rămâne sfânt şi de necontestat la Pucioasa este natura, care de-a lungul anilor a rămas la fel de mirifică. Localitatea este îmbrăţişată de două dealuri generoase, care îi salvează în mare parte blazonul. Dealul Pătrană a devenit în ultimii douăzeci de ani o zonă rezidenţială de lux, majoritatea imobilelor scumpe aparţinând unor oameni îmbogăţiţi în perioada de tranziţie.Nababii proprietari de vile somptuoase sunt „bucureşteni” şi nu locuiesc permanent la Pucioasa, pentru că până la Bucureşti sunt doar 100 de kilometri, distanţă uşor de parcurs în week-end. Faima oraşului este dată de zăcămintele de sulf, aflate pe dealul din dreapta râului Ialomiţa. Concentraţia apei cu sulf este apropiată şi la fel de binefăcătoare pentru vindecarea afecţiunilor reumatismale ca şi cea a apelor sulfuroase de la Băile Herculane sau Băile Felix. Din acest motiv, Pucioasa poate fi considerată drept staţiunea oamenilor de vârsta a treia. Sulf există, locuri de cazare se mai găsesc, iar numărul bolnavilor de reumatism se măreşte în continuu. Viaţa merge înainte, oraşul este viu şi la Pucioasa vin oameni din toată ţara, convinşi că vin într-o staţiune adevărată. Abia după ce constată că în după-amiezele senine nu prea au pe unde se plimba, fiind obligaţi să stea pe băncile din jurul hotelului şi să îşi povestească toată viaţa, îşi dau seama că de fapt staţiunea este un orăşel destul de insipid, în care nu prea ai ce să vezi şi ce să faci. Poate doar să te aventurezi pe dealurile din jur, unde rişti să te înfunzi în sihăstrii nebănuite, pentru că nu există marcaje sau trasee turistice. „Cade frumuseţea pe noi şi nu ştim ce să facem cu ea!”, spun localnicii. Până în prezent nimeni nu a reuşit să găsească formula ideală pentru a transforma oraşul într-o staţiune adevărată. Doar cu băi de sulf nu se face primăvară!

„Cum să baţi în lemn, într-o lume de plastic?”

Construit în urmă cu 35 de ani pe cursul râului Ialomiţa, Barajul de la Pucioasa s-a dorit a fi o rezolvare definitivă a problemei alimentării cu apă potabilă a locuitorilor. Din nefericire, moartea barajelor prin colmatare este şi aici o realitate de necontestat, zilele barajului fiind în prezent numărate. Faleza construită pe malul stâng, acolo unde dealurile par a veni aproape de mal, ca să îmbrăţişeze apa, a rămas o variantă generoasă de petrecere a unor clipe de linişte în mijlocul naturii. Aproape de apă, l-am întâlnit pe profesorul Ştefan Cazimir, aflat în concediu la Pucioasa. Este însoţit de profesorul de limba română Mircea Bădoiu, fostul lui student de la Universitatea din Bucureşti. Acum, Mircea Bădoiu, care este om al locului, îndeplineşte rolul de ghid. La 79 de ani, profesorul Ştefan Cazimir emană prospeţime şi energie pozitivă. Are  ochii limpezi şi plini de viaţă. Este prima oară când vine la Pucioasa, la băi de sulf.  La origine este moldovean, din Iaşi, unde a făcut şi şcoala primară. A urmat cursurile liceului la Piatra Neamţ şi apoi a fost  student la filologie, la Universitatea din Bucureşti. Şi-a început cariera la catedra de Istorie a Literaturii Române din Universitatea Bucureşti, rămânând la catedră timp de 46 de ani. Acum, este la pensie, impresionând cu acelaşi spirit viu şi păstrând în conversaţie acelaşi verb tăios şi ironic. Iată câteva din întrebările pe care le-am adresat lui Ştefan Cazimir, în calitate de „maestru” şi slujitor devotat al limbii române.

Reporter: Cum vedeţi actuala societatea românească din 2011, faţă de    cea din 1990?

Ştefan Cazimir: Cred că după 21 de ani ne-am pierdut   entuziasmul şi nu mai suntem atât de naivi. Ne-am blazat şi lehamitea care i-a cuprins pe români nu este din vina lor ci din cauza guvernanţilor care nu s-au aflat la înălţimea aşteptărilor,      indiferent de culoarea politică.

Reporter: Care sunt principalele racile ale societatii romanesti?

Ştefan Cazimir: Cred ca principalele „ rele” din societatea actuală sunt corupţia şi incompetenţa.

Reporter: Care este efectul inexistenţei unei meritocraţii reale?

Ştefan Cazimir: Absenţa unei meritocraţii este nocivă pentru tineret care nu are ca modele pozitive, cele promovate de catre mas media fiind modele negative, care nu duc la concurenţă. Din păcate sunt la modă contramodele, gen Vanghelie sau Becali.

Reporter: Ce ne spuneţi despre vârsta a treia?

Ştefan Cazimir: Bătrâneţea este marcată de sentimente diverse. În cazul meu, nostalgia nu are o pondere mare pentru că o mare parte a vieţii  am petrecut-o într-un regim autoritar. Există însă un scepticism al vârstei, un fel de părere de rău pentru trecerea tmpului. Am norocul că sunt bradicardic, îmi bate inima cu mai puţin de 60 de bătăi pe minut şi aceasta reprezintă o speranţă de viaţă lungă. Inima omului este programată pentru un anumit număr de bătăi. S-a împlinit numărul, gata, treci în cealaltă parte! Tot ceea ce accelerează ritmul cardiac, scurtează viaţa! Deocamdată nu are probleme cu inima. Ar bate în lemn, dar nu poate. „Cum să baţi în lemn într-o lume de plastic?”, se întreabă retoric.

Reporter: Câteva satisfacţii personale?

Ştefan Cazimir: O familie fericită, din păcate fără copii, o soţie iubitoare, parteneră de cursă lungă şi o existenţă marcată de un caracter flegmatic, care m-a ajutat să nu pun la inimă toate relele din viaţă. Timp de 46 de ani am comunicat cu tânăra generaţie de la catedră. Chiar si atunci când îl predam pe Eminescu, studenţii se simţeau bine şi râdeau la cursuri.  În viaţă nu conteză tema ci modul de  abordare!

Reporter: Mai scrieţi?

Ştefan Cazimir: Mi-a apărut în urmă cu căteva luni o carte intitulată: „Epistole către Odobescu”. Vreau să mai scriu câteva cărţi până voi trece dincolo. Profit de liniştea bâtrâneţii pentru a scrie. Am renunţat chiar şi la Internet.

Reporter: Vă consideraţi un mucalit sau un om de spirit?

Ştefan Cazimir: Mai degrabă un om de spirit! Din păcate, această categorie este pe cale de disparitie! De mucaliţi nu ducem lipsă! În top conduc politicienii- mucaliţi, care produc prin vorbele lor de „ duh” o ilaritate care aparent înveseleşte! Vorba lui Caragiale: noi de ce să nu avem „ mucaliţii” noştri?

Profesorul zâmbeşte şi pare un om care a învins timpul. Spiritul viu şi ironia fină l-au ajutat să învingă întotdeuna să învingă timpul şi rutina, reuşind de fiecare dată să fie un cu totul alt personaj, proaspăt reinventat. În 1992, când a fost la Bruxelles cu o delegaţie parlamentară, a conferit celebrei mascote a oraşului. „Manneken Pis”, diploma de membru de onoare a „Partidului Liber-Schimbist”. Motivaţia? „Mascotei, un struţ cu potcoava în gură, i se schimbă costumele in fiecare zi, în funcţie de anumite date aniversare. De exemplu, pe 1 Decembrie poartă un costum popular romănesc dimineaţa, iar seara poartă un prezervativ, pentru că tot 1 decembrie este şi Ziua Internaţională de luptă împotriva virusului HIV, sau cum i se mai spune „Ziua Antisida”. „ Aşa da, liber-schimbism, nu?” În aer se simte o măreţie dată de apele lacului de acumulare şi liniştea din jurul nostru poartă  o doză din spiritul viu al profesorului.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult