Ieșim pe o bancă în fața „Casei”. Pe lângă noi trec din când în când câte un cărucior, câte o targă. Un scârțîit, un geamăt. Oamenii se uită lung la reportofon. Aici nu prea se vorbește. Cu atât mai puțin se înregistrează. În general, se tace și se moare. O după amiază cleioasă de iulie.
România, bolnița de copii a Europei
– Cum te simţi ca mămică?
– Împlinită, aşa mă simt. Când ai un copil, e altceva. Simţi că ai pentru ce să lupţi în viaţă.
– Adică ce e diferit?
– Nu ştiu, simt că aş face orice… Când il vezi mic aşa…
– Arăţi foarte senină…
– Mă simt mult mai senină. Şi mult mai bine. Oricine işi doreste să realizeze ceva în viaţă. Şi depăşeşte multe obstacole să realizeze lucrul ăla. Aşa mă simt eu. Simt că am realizat ceva.
– Ţi se pare că e un noroc?
– Un noroc, nu. Dar un dar de la Dumnezeu, da. (E a doua oară într-un sfert de oră când zice asta. Are un fel special în care o face, apăsând pe cuvinte)
– Nu te-ai gândit niciodata să renunţi la copil, nu ți-a fost frică de complicații?
– Nu.
– Dar ţi l-ai dorit?
– Foarte mult, încă dinainte să rămân însărcinată.
Ana e mama Dariei. Are 23 de ani și o poveste uluitoare. Ca mai toți cei de aici. A fost infectată cu HIV în 1990, când avea trei ani și era internată la Spitalul Colentina pentru hernie inghinală. Atunci s-a produs ruptura de familie. Cazul Anei este unul dintre miile întregistrate între 1987 și 1990 și care au transformat România în bolnița de copii a Europei: mai bine de jumătate dintre cazurile de SIDA pediatrică de pe continent!
– Ţi-ai dorit fetiţă sau băieţel?
– Indiferent. Acum aş mai vrea şi un băieţel. Eu am avut grijă de doi copii, de Mihnea și de Ileana. Făceam voluntariat. Şi i-am iubit mult pe copiii ăştia. Ileana avea o lună şi-un pic, când am inceput să am eu grijă de ea, până la doi ani, şi Mihnea avea cinci zile şi l-am crescut până la cinci ani.
– Erau fraţi?
– Nu.
– Erau tot bolnavi şi ei?
– Mihnea, da. Ileana, nu.
– Dar cum ai ajuns să ai grijă de ei?
– Erau aici (la spitalul Babeş – n.r.), îi părăsiseră părinţii. I-au adus direct de la maternitate.
– Şi tu ai stat multă vreme cu ei în spital?
– Când eram externată, veneam special. Iar când eram internată, stăteam tot timpul cu ei. Şi amândoi îmi spun și acum „mamă”. Ţinem legătura, vorbim la telefon. Ileana e înfiată în Italia, Mihnea e în America. El mai ştie româneşte foarte puţin.
– Câţi ani au acum?
– Mihnea are cinci ani jumate şi Ileana are patru ani.
– Şi părinţii care i-au infiat ştiau că tu ai avut grijă de ei?
– Da, sigur.
– Şi de băieţel presupun că ştiau că e bolnav.
– Da.
– Totuşi, cum au avut curajul ăsta? Pentru că în România nu cred că ar fi posibil. E o problemă de curaj. Sau o altfel de mentalitate.
– Nu ştiu. Au vorbit şi cu mine, dar au vorbit mai mult cu psihologul. Dar nu arătau… Sau poate nu voiau să arate… Dar nu erau afectaţi de chestia asta.
– Şi acolo Mihnea face tratament?
– Da, au mare grijă de el.
Ana e teribil de matură pentru vârsta ei. Mică de statură, o figură cu trăsături dure, colțuroase. Afișează o siguranță tulburătoare. Doar privirea verde evită în majoritatea timpului să te privească în ochi. Se pierde undeva, în zare, sau pe vârful papucului, când îți vorbește. Spre deosebire de alți tineri în situația ei, care se baricadează în temnițele unde îi izolează o societate vinovată și ignorantă, a acceptat fără ezitări să stea de vorbă cu mine. Știam despre ea de la vechea mea prietenă, Mihaela Șchiopu, care coordonase în 2007 secțiunea „Pictură” a unui program inițiat de Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA) numit Promisiune pentru Viitor. Un program destinat tinerilor seropozitivi cu vârste peste 16 ani.
„Doctorilor le e frică, nu se bagă la noi!”
Mihaela Șchiopu: „Eram emoționată rău și nu știam ce să cred despre ființele astea, care poartă în adâncuri ceva atât de misterios, un anumit tip de cadou pe care România l-a făcut unor copii în anii ’90. După 4 ani, grupul celor șapte, extrem de talentați, e altfel. Unii sunt la facultate, în primii trei ani, alții la master, o fată va da anul ăsta examen de admitere, iar un băiat, singurul fără mamă și tată, este în spital de 4 luni. Acestui grup i s-a alaturat Ana, care făcea parte din cei preocupați de IT.
– La noi e jale. Dacă eu mă duc la un alt spital şi le spun care e problema (Ana, ca și colegii ei, evită să rostească numele bolii. Când o face, totuși, se crispează, vocea i se scutură, ca la o îmbucătură prea acră pe care nu poți să o scuipi din jenă față de vecinul de masă) nu mă primesc, mă trimit înapoi aici. Sau la Colentina, te întreabă unde eşti luat în evidenţă.
– Cu nașterea cum a fost? Doctorul cum s-a purtat cu tine la maternitate? Ți-a fost recomandat de doctorii de aici?
– Nu, pentru că e singurul care face așa ceva. Singurul doctor din București care se bagă la noi. Mitran îl cheamă. E foarte de treabă. Are grijă de tine, te face să râzi, te face să uiți de durere.
– Dar cum e posibil să fie singurul?
– Păi alții nu se bagă. Zic că e riscant, că n-au unelte, că n-au aparatură, mereu ne bagă chestiile astea. Ca să-și găsească scuze…
– Asistentele s-au purtat cu tine altfel decât cu restul lumii? Ai simțit vreo diferență?
– Nu neapărat, că se știa cazul. Și domnul doctor Mitran tot timpul le spunea: vedeți, să fiți atente cu ea! Probabil de-asta…
Șansele ca virusul să se transmită pe linie verticală de la mamă la copil sunt undeva între 12 și 30%. Primele teste arată că micuța Daria este sănătoasă, dar analizele trebuie continuate din lună în lună până la vârsta de un an și jumătate. De-abia atunci verdictul va fi definitiv. Până atunci Ana trăiește cu spaima și nădejdea… La sfârșitul lunii iulie, părintele Serafim de la Râșca vine anume în București să o boteze.
– Dar, de exemplu, când m-am dus la Urgență, că mi s-a făcut rău, am căzut în neștire, nu știam unde sunt. Și când mi-am revenit, m-au întrebat, suferi de vreo boală? Te știi alergică la ceva? Zic că da, și i-am zis boala pe care-o am, i-am zis unde sunt luată în evidență, iar ei, când au aflat că sunt seropozitivă, că am hepatita C, au început să țipe: cum, domne, că de ce nu spui dacă ai așa? Că uite, ai venit în Urgență și noi nu ne-am pus mănuși, nu ne-am protejat. La care eu le-am zis: eu am venit inconștientă, cum puteam să vă spun vouă că eu am așa?
– Și ce-au răspuns?
– Că să purtăm în buzunar un bilețel că suntem bolnavi. Și le-am zis așa: bine, să zicem că eu port tot timpul un bilețel. Dar aici vin fel de fel de cazuri, și vine unul cu hepatită C, nu cu HIV. Nu e același risc?
– Dar dentiștii? Cum vă tratați?
– E greu… Nici la manichiură nu prea putem noi să mergem…
– Totuși ai unghiile aranjate…
– Eu mi le fac… (Zâmbește cochetă). Dar la dentist n-am avut probleme. Am dinții buni. Dar știu de la alții… Te resping. Tot așa, spun că nu au nu știu ce chestie, ce materiale, că nu se bagă că le e frică, că nu știu ce anestezie trebuie să-ți facă…
– Nu că le e frică pentru ei…
– Nu. Și nici n-o să-ți spună vreun doctor că-i e frică pentru el. S-ar face de râs. Un medic cu atâta școală… Dar se simte că le e frică. Lumea e neinformată și nu știe. La ăia n-am pretenții… Dar la un medic cu atâta școală…
– De ce crezi că lumea e neinformată?
– Eu nu știu de nici o campanie de informare… Nu-mi amintesc. La televizor am văzut doar ce arătau la știri. Dar și cei de la știri greșesc. De exemplu, spun că HIV-ul e o boală letală. Nu-i adevărat că e letală. Și ei informează lumea greșit. Și asta tot din lipsă de informații. Bine, că e și interesul lor. Că ei, ca să facă știrea aia, trebuie s-o pună bine la punct, ca să fie vizionată. Ce zice, bă nene, trebuie s-o mai și înfloresc un pic ca să am audiență!
„Hai în față, că eu am SIDA!”
– Dar tu când erai copil și ți-ai dat seama că ești tratată altfel decât restul lumii, cum te-ai simțit?
– N-am fost afectată. Eu n-am privit-o ca pe-o boală. La început, când mi-au dat tratamentul, eu nu am vrut să-l iau. Eu nu înțelegeam, aveam șapte ani atunci, și nu înțelegeam de ce vor să-mi dea tratament dacă eu mă simțeam bine.
– Pe atunci mai stăteai cu familia?
– Nu, de la trei ani nu mai stăteam cu familia. (Evită să vorbească despre familia ei și despre ruptura tragică pe care inconștiența criminală a medicilor de la Colentina a cauzat-o. A fost abandonată de părinți în spital ca atâtea sute de copii? Sau, adevărul e încă mai cumplit și, așa cum mi-a sugerat Ana, refuzând totuși cu obstinație să dea detalii, a fost declarată decedată, pentru a se evita niște răspunderi mai mari?) Și ei voiau să-mi dea tratamentul, că ai o răceală, zice. Dar nu-mi curge nasul, zic. Păi ai o răceală mai puternică, la plămâni. Dar nu tușesc! Atuncea, zice, o să mergi să vorbești cu o femeie. Femeia aceea era un psiholog. Bine, dar să nu-mi spună povești! Că eu aveam oroare, când mă lua lumea și mă întreba și aia și aia, eu le spuneam: nu-mi plac știrile Pro TV! Asta era vorba mea, nu-mi plăcea să mă țină mult de vorbă. Și m-am dus și am vorbit cu ea și mi-a zis: tu ai un virus. Și ce dacă? Nu înțelegeam eu cât e de riscant. Bine, că eu am luat totdeauna în râs boala. Nu și ce dacă, mi-a zis, tu ai un virus care se numește HIV și din cauza asta trebuie să iei niște pastile, că dacă nu, o să slăbești, n-o să mai mănânci, o să-ți cadă părul, ce mă mințeau ei. Bine, zic, să văd dacă pot să le înghit. Că eu nu luasem până atunci pastile. Foarte mult timp s-au chinuit cu mine ca să iau tratamentul. Au reușit, dar greu. Când mi s-a făcut prima oară rău, atunci au reușit să mi-l dea. Când am făcut TBC, atunci am luat pastilele. Avea 12 ani, până atunci n-am luat tratament. Și atunci îmi scăzuse deja imunitatea. Bine, eram mai mare, începeam să înțeleg.
Mihaela Șchiopu: „Copiii ăștia au alcătuit inițial un grup de „tineri talentați”, așa cum se exprima lumea, cu care urma să pictez. Nu ar fi trebuit să aibă un scop final – cum ar fi intrarea la liceu sau la facultate. Prima întrebare a unei fete a fost următoarea: credeți că eu sunt prea în urmă, credeți că eu aș putea să fac un liceu de arte? Apoi, rând pe rând fiecare a spus aproximativ același lucru.
Am rămas împreună. Vorbim pe mes, la telefon, comentăm ce pictăm, povestim despre de toate. Ne vedem în gară, la spitale, pe unde apucăm. Deocamdată, programul este suspendat. Nu mai există bani. Până acum, ne vedeam de câteva ori pe an. La Mănăstirea Râșca, unde am fost găzduiți cu drag de două ori, la o pensiune din București, la câte un hotel. Am stat câte o săptămână, am pictat împreună, am vorbit, am râs, am plâns. Probabil, urmează atelierul meu, în cazul în care ei pot ajunge la București (nici unul nu locuiește în capitală). Am și un vis: vreau sa inchiriez o casă unde să poată să stea.”
„Știu că ai o boală care nu se vede, dar o simți!”
– La școală când te-ai dus?
– La șapte ani. Ei, și luam boala în râs. Când ne mai scoteau în oraș, cu copiii, cu personalul, intram la magazine, să ne cumpere sucuri, să ne cumpere cornuri… Și îmi ziceau: să nu spui! Că eu mereu spuneam la toată lumea care vorbea cu mine, care mă lua în brațe: am SIDA! Eu o vedeam ca pe ceva bun, nu știu de ce. Și ele îmi ziceau: să nu spui când ieșim în oraș! Și când intram în magazine trebuia să stăm și noi la coadă, ca oamenii. Dar mie nu-mi stătea limba de loc. Ziceam: hai în față că eu am SIDA! Și vedeam că se dă toată lumea la o parte. Și mă credeam cineva important.
– Când ai simțit prima oară în jurul tău că lumea e afectată de boala ta?
– Când am fost la Singureni (în județul Giurgiu, unde funcționează un spital de boli infecțioase cu o secție HIV/SIDA – n.r.) eram în clasa a patra și făceam naveta la școală. Depinde de capacitatea fiecăruia. Dacă pe mine m-au văzut că învăț bine, m-au dat la școală la București, din clasa întâia.
– Și veneai singură?
– La început, nu. Doar din clasa a cincea m-au lăsat singură. Făceam naveta cu maxi-taxi. La mine la școală nu se știa. Dar, de exemplu, la o colegă, Roberta, dacă nu avea capacitatea mea, au dat-o la școală acolo în sat. Și strigau după ea: „Sidoaso!” Nu se atingeau copiii de ea. Și eu, când am venit de la școală, ea plângea. Și mi-a zis că ea nu se mai duce la școală. Că nu se joacă nimeni cu ea, că n-o lasă să pună mâna pe nimic, că n-o lasă la baie. Și atunci într-adevăr am rămas un pic… Bine, eram și ceva mai mare… Dar am rămas un pic blocată. Și m-am gândit: Doamne, ce noroc am eu și ce ghinion pot avea unii în viață!
– Așa ai simțit mereu?
– Da, pentru că eu am trecut prin viață prin foarte multe încercări și am reușit cu brio să le trec.
– La școală nu ai avut probleme?
– N-am avut probleme.
– Ai ascuns tot timpul că ești bolnavă?
– În liceu aflase o colegă de-a mea, în clasa a X-a.
– De unde?
– Nu știu exact nici în ziua de azi. A zis că rămâne secret. Dar nu s-a ferit. Pur și simplu a venit la mine, învățam după amiaza, și mi-a zis: vreau să vorbesc ceva cu tine! Nu mi-a trecut prin cap ce vrea să-mi zică. Și în pauza mare am mers în curtea școlii și mi-a spus: eu știu că tu suferi de o boală. Atunci am rămas așa, vreo două trei secunde. După aia mi-am revenit din instinct și am zis: ce ai, fato? Mă vezi pe mine bolnavă? Dar ea de colo: știu că ai o boală care nu se vede, dar o simți. Eu tot încercam să maschez, dar ea zice: să nu te ferești de mine că nici eu nu mă feresc de tine! Și stai liniștită că oricum nu spun la colegi sau la altcineva!
– Și n-a spus?
– N-a spus! Și de atunci parcă s-a legat mai mult prietenia noastră. Și acum mai ținem legătura.
– Nici profesorii nu știau de boala ta?
– Nu, nici diriginta, nici directoarea.
– Nu știau că stai la Singureni?
– Nu, nici asta. Știau că stau cu familia și fac naveta.
– Și n-au vrut să-ți cunoască familia?
– Nu, pentru că venea cineva de-acolo, de la noi, când aveam ședință cu părinții, și se dădea drept sor-mea. Și de fiecare dată spunea: mama nu poate să vină că e la muncă. Și tata la fel.
„Ce se duce, putrezește, ce rămâne, crește!”
– Spui că ai trecut toate obstacolele cu brio. Totuși, care a fost cea mai grea încercare din viața ta?
– Când a murit soru-mea. În 2008. (Un nou episod obscur din biografia Anei: regăsirea familiei după o copilărie în care i s-a spus mereu că este orfană – n.r.) Avea 33 de ani. Atunci am trecut foarte greu. De ce? Pentru că mă gândeam că au rămas pe lume trei copii nevinovați. Cel mai mic avea șase luni. Și mai ales că eu o cunoscusem doar de doi ani, aveam 19 ani când ne-am întâlnit.
– Ea știa de tine?
– Da… Și era cea mai apropiată de mine. Dar până la urmă tot am trecut. Decât să stau să mă gândesc, să pun la suflet, nu-și are rostul. Ce se duce, putrezește, ce rămâne, crește! Așa zic și acum. Ea s-a dus, a putrezit, Dumnezeu s-o odihnească, în schimb copilul a crescut, e bine, n-are nimica…
– Te vezi cu copiii ei?
– Da, mai vin să mă vadă, îl iau pe tac-su când are timp și vin la mine, suntem apropiați unii de alții. I-am întărit și pe copii.
– Ce le-ai zis?
– Ei tot întrebau unde e mami, unde e mami? Și le spuneam că e la Doamne Doamne, că o să aibă grijă de ei. Nu prea înțelegeau, cum a ajuns la Doamne Doamne sus? Și eu le spuneam că a venit un înger și a luat-o. Ce puteai să le spui la un copil de șapte ani și la unul de șase, că ăla mic avea doar șase luni? Și cumnatu-meu a fost deprimat rău, a luat și tratament, a ajuns la psiholog.
Harap Alb se uită la Euforia Cuisine
Ca să treci de rezerva Anei și Dariei e nevoie de mască. „De unde atâtea măști?”, se răstește la noi o asistentă. Cotrobăie totuși într-un dulap. La capătul culoarului e rezerva lui Matei. O umbră arămie înfășurată în cearșafuri. E înfiorător de slab. Brațele sunt cele ale unui copil. Îi strâng mâna firavă cu frică. Branula, neverosimil de albă pe pielea brună pare că se ține doar în leucoplast. Carnea nu i se mai ghicește. Mihaela mă prezintă. Matei se uită prin mine, mă radiografiază cu un fascicul de întuneric care țîșnește din ochii lui negri uriași acoperiți de gene și sprâncene parcă trase cu tuș. E de o frumusețe care îți taie răsuflarea. Harap Alb! Mă făstăcesc și bâigui niște vorbe de complezență. Își scoate sabia privirii din mine și o îndreaptă spre televizor. Un post prezintă rețete gastronomice. Pare vrăjit de mâinile unei cucoane care învîrte prin crătiți. Scena e neverosimilă. Tânărul ăsta scheletic și ireal de frumos, ca o umbră a foamei, urmărește fascinat, într-o rezervă de spital, Euforia Cuisine… Aflăm că e mai bine. De azi poate să se hrănească și normal, nu doar cu perfuzii. Îl întrebăm dacă are poftă de ceva. Vorbește rar țintind în continuare cratițele televizate: ciorbă de perișoare… sarmale… clătite…
Mihaela spune că este extraordinar de talentat și desenează minunat, chiar dacă până s-o întâlnească pe ea nu l-a învățat nimeni. Desenează portrete de la patru ani, de când l-a părăsit familia. Nu are absolut pe nimeni, în afara unui prieten, cu aceeași problemă. Face liceul la seral. A muncit în agricultură, a cărat saci, a făcut aproape orice ca să se poată întreține. Nimeni nu l-a auzit plângându-se vreodată, dar are momente de depresie cumplite. La anul vrea să dea la Arte Plastice.
– Ți-ar plăcea să fii reprezentanta unui grup, să lupți pentru alții care nu au puterea pe care o ai tu?
– Cum adică, că nu înțeleg?
– Cum ar fi Matei, sau alții aflați în necaz.
– Da, aș lupta pentru el, dar împreună cu el. L-aș ajuta și l-aș învăța să lupte el singur. Pentru că în viață trebuie să lupți singur.
– Poftim, învață-mă pe mine. Să zicem că eu, care nu am problemele tale, mă deprim ușor, mi se pare că am multe necazuri și cred că viața e de rahat și că nu merită trăită. Ce-mi spui tu mie, ca să mă faci să lupt?
– Pur și simplu, ți-aș zice să te uiți în zare și să-mi spui ce minunăție vezi.
– Ce minunăție? Trei copaci, acolo, în curtea unui spital…
– E o minune un copac.
– De ce?
– Pentru că e creat de Dumnezeu (și iar apasă pe cuvinte). Și stai și te gândești: dacă n-ar fi copacul ăla și ar fi numai ciment, ar fi atât de frumos ca acuma? Imaginează-ți, numai ciment…
– Dar vezi că eu am problemele mele pe care nu le rezolvă copacul ăla. Și ce dacă l-a creat Dumnezeu?
– Păi l-a creat ca să te bucuri de el.
– Cine e Dumnezeu?
– (Râde ca de o întrebare neroadă, cum și este) Cum cine? E Tatăl Nostru, la toată lumea. Care te-a creat și pe tine. Dacă nu exista Dumnezeu, nu existai nici tu.
– Văd că n-ai nici un dubiu. Pentru că e multă lume care…
– Eu n-am nici un dubiu! Eu cred în Dumnezeu!
– De când?
– De foarte mult timp! De foarte mică cred!
„Dumnezeu i-a dat boala asta pentru că știa că este un om puternic!”
Mihaela Șchiopu: „E cea mai importantă întâlnire din viața mea. Fiecare dintre ei te face cumva să te gândești la lucrurile esențiale. Mi-au spus, pe rând, fie că fiecare zi e un dar, fie că sunt convinși că au venit pe pământ cu o misiune, fie că lor li s-a dat asta pentru că pot s-o ducă, fie că soarele e in sine o bucurie… fie că, oare, de ce lor?, de ce asta?, până când?… Plâng, sunt fericiți că au luat cutare examen, sunt doborâți de amărăciune, își revin, dar nu se lasă… O fata îmi mărturisea zilele trecute că viața ei se poate sfârși chiar și acum, la 21 de ani – a reușit aproape tot ce și-a dorit – e în clasa a zecea la un liceu de arte din provincie, în Ardeal. Sună patetic.”
– Dar Dumnezeu de ce lasă pe unii să se îmbolnăvească, să se chinuie…?
– Dumnezeu nu lasă! El permite. (Admirabil! Habar n-am de unde i-a venit subtilitatea asta lingvistică. Verbul „a lăsa” are o altă înțelegere când îi e asociat luiDumnezeu. Bunăoară, Dumnezeu a lăsat ca bărbatul și femeia să trăiască împreună. El lasă o dată pentru totdeauna. De permis, permite din când în când…) Pentru că fiecare și le face cu mâna lui. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Dumnezeu te pune pe pământ, îți dă viață…
– Matei mi-a zis că nu crede în Dumnezeu. Zice că ce Dumnezeu e ăsta care i-a dat lui boala asta?
– Și eu i-am spus că nu Dumnezeu i-a dat-o. Dumnezeu a lăsat să cadă asupra lui boala asta pentru că Dumnezeu știa, înainte să se nască el, că o să aibe boala asta. Dumnezeu știe viitorul și trecutul și prezentul la toată lumea. Și i-a dat boala asta pentru că știa că el este un om puternic. De ce n-a dat-o la un om care știa că se dărâmă repede și i-a dat-o tocmai lui Matei sau tocmai mie? Pentru că Dumnezeu dă anumite lucruri la oamenii care pot să le ducă.
– Despre moarte ce părere ai?
– Mm… Nu știu ce să zic… Mie nu mi-e frică de moarte. Pentru că e ceva lăsat de Dumnezeu. Și dacă stau să mă gândesc un pic, noi în viață suntem niște musafiri. Ca și cum m-aș duce la munte, aș sta două săptămâni în vacanță… Eu acolo am fost musafir, nu? Că nu sunt pe teritoriul meu. Și, când mă duc la munte, ce zic: să văd și aia, să merg să vizitez și aia, să-mi cumpăr aia, să fac cutare… Ca și cum ar fi ultima oară când m-aș duce acolo. Exact așa suntem noi în viață, ne naștem, creștem, învățăm să vorbim, să mergem, să percepem multe lucruri, cercetăm diverse lucruri, ne lovim de diverse obstacole și, la un moment dat, se sfârșește…
– Te întorci de la munte…
– Da, mori ca și cum te-ai întoarce de la munte…
Epilog
Pe 25 iulie spre prânz, la Biserica Mihai Vodă a fost botezată micuța Daria. A făcut un tărăboi teribil, de zâmbeau sfinții uimiți din icoane.
Pe 8 august, spre 3 dimineața, la Casa Doru, în liniștea rezervei, Matei „s-a întors de la munte”…
{gallery}gallery/12/buza_vietii{/gallery}
