Întrebarea DE CE şi răspunsuri periculoase

Întrebarea cu cel mai ridicat nivel de dificultate a tuturor timpurilor este DE CE.  Eram copil, făceam prostii, aflau părinţii şi înainte de a primi pedepsa cuvenită eram întrebat invariabil de ce am făcut ceea ce am făcut. Ce să raspund ? Nu  am vrut să ascult de ei? Mi se părea mai grav decât fapta în sine. Ce puteam răspunde la întrebrea asta ? Nu răspundeam. Luam o notă proastă la şcoală. Părinţii mă întrebau de ce nu am învăţat. Ce să le răspund, că am preferat să ies la un fotbal în loc să învăţ? Asta ar fi însemnat consemnarea în casă cu interdicţii anexe pe termen nedefinit, până mă asculta profesorul a doua oară şi îmi îndreptam nota. Nu puteam răspunde la întrebare.

De ce

 Eram elev în Şcoala militară. Se mai întâmpla să întârzii la o adunare sau să nu fii tuns regulamentar sau să nu ai bocancii lustruiţi sau ţinuta călcată cum voia şeful, erai întrebat de ce ? Aici deja intram în capitolul întrebări retorice, pentru că orice ai fi răspuns nu era suficient, deci ce rost să răspunzi. Întrebare fără răspuns. Deja a rămas celebră justificarea unui coleg care întârziase la un apel, pentru ca îl reţinuseră oarece probleme fiziologice. Gradatul făcuse lista cu absenţii şi urma să o dea comandantului de pluton a doua zi. Colegul, după ce i s-a spus că a fost trecut pe lista absenţilor nemotivaţi, fuge după el şi îi spune: ” tovarăşe gradul, vă rog să mă ştergeţi, eu am fost la wc.”  Culmea culmilor, o replică  nevinovată, o justificare a unei greşeli neintenţionate în loc să îl salveze l-a băgat şi mai mult în .. budă pe sector.

 Mai tîrziu, ca ofiţer, această întrebare a devenit şi mai periculoasă. Cu cît creştea poziţia şi responsbilitatea, cu atât întrebarea era mai grea, răspunsul mai dificil, consecinţele mai grave. Nu mai riscai o restricţie la fotbal, nici o oprire din învoire, ci mult mai mult, în funcţie de gravitatea faptei. Cu cît era fapta mai grea, cu atât întrebarea mai copleşitoare. Mergeam la tragere. Deşi făcusem instrucţie ca la carte, toate condiţiile fuseseră îndeplinite, miltarii instruiţi, armele reglate, se mai întâmplau incidente de tragere, se mai luau calificative necorespunzătoare sau nu aveai FB pe linie. Venea comandantul de unitate şi te întreba de ce. Ce puteai să răspunzi? Luai poziţia ghiocel sau ridicai din umeri sau priveai în faţa undeva “somewhere over the rainbow“ înghiţind un răspuns legat în mod cert de mama cuiva.

Venea inspectia eşalonului sau a ministrului sau un control de fond, spaima unităţilor. Doamne fereşte să fi venit Cherciu sau “băieţii” sau cineva de la ziarul armăsii cu vre-o pricină cu tematică impusă.  Se luau toate măsurile se vopsea, se spăla,  se tencuia, se văruia, cearceafuri  întinse, arme curăţate, demonstrative, antrenamente, caiete de program, tabele, tabelaşe, culori, tente, ce să mai spun. Şi unghiile se verificau. Nu costau şi nu te omorau controalele, cât pregătirea lor. Şi venea comisia, intrai la verificare şi îţi găsea un ciorap ascuns sub salteaua unui soldat. Ce mai conta că rezultatele la instrucţie erau FB, ce mai conta că nu mai dădusei pe acasă decât după ce se culcaseră copii şi nevasta, că tot anul fusese plin de rezultate bune ? De ce tovarăşe gradu era ciorapul acela acolo? Apoi, după control, venea şi momentul să pun şi eu aceeaşi  întrebare dificilă şefilor, ceva mai târziu, şi să îi văd şi eu în aceeaşi situaţie penibilă, neştiind ce să răspundă. Era momentul meu de satisfacţie, răzbunarea pe care o aşteptam pentru că le puneam întrebarea şi nu puteau nici ei să răspundă: „De ce Tovarăşe gradul .. ? De ce nu am luat  primă, de ce nu mi s-a aprobat dosarul pentru Academie, de ce nu am fost trimis la curs, de ce sunt trimis la munci … etc” . Acuma vedeau şi ei, ce greu se răspunde la această întrebare. Bineînţeles, cunoşteam răspunsul şi eu şi el, dar …pay day.

Bineînţeles că în toate cazurile toate aceste DE CE– uri îşi aveau răspuns , uneori răspunsul era ceasul rău, pisica neagră, scara fără trepte, dar era un răspuns care nu convenea celui întrebat sau celui care întreba şi de aceea se prefera tăcerea . Răspunsul îl cunoşteau şi cei ce întrebau, dar din sadism, sadismul specific nouă, de a vedea cum moare capra vecinului sau vaca.

Deschid paranteză:

Se spune că undeva la munte, Ion şi Ghio , vecini, cu casele unul pe un deal şi unul pe un deal. Lui Ghio i se îmbolnăveşte vaca şi ştiind că şi Ion a avut aceeaşi problemă cu vaca lui cu două zile înainte, îl întreabă:”  Măi Ioane măi … Aiha, răspunde Ion. – Mai ce ai dat la vacă, când ţo fo bolândă ? – Terepentină, răspunde Ion. – No bine măi! Mulţam ! După două zile, Ion întreabă pe Ghio. –Mai Ghio măi! –Aiha , răspunde acestea. –Ai dat măi terepentină la vacă ? –Am dat măi, răspunde Ghio. –Ei şî? O perit, răspunde Ghio cu năduf..  –  Ş’a me! zice Ion mai mult pentru sine, convins acum că nu trebuia să dea terepentină la vacă ! “

Închid paranteza.

Acum, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva acest sadism este cel care îi face pe unii oameni să tot întrebe de ce sprijină Băsescu proiectul (Canadian) Roşia Montana şi de ce a fost în America. Domnule, duduie presa, media, televiziunile de întrebarea asta , unii se fac că dau răspunsul, alţii se fac că nu îl ştiu,  iar răspunsul este cât vaca lui Ghio, dar când era vie, nu acuma când e oale şi ulcele. Dar, din tradiţionalism probabil, ca să nu se piardă obiceiul, analişti ziarişti, moderatori, oameni politici, adversari politici, toţi, dar toţi sar cu această întrebare deşi ştiu răspunsul, numai şi numai pentru a-l pune pe tovarăşul preşedintre în poziţia aceea de care spuneam, ghiocel, sau a calului care bea apă sau privind în zare, somewhere over the rainbowul, care a răsărit cândva, când a venit un alt preşedinte pe la noi. Domnule câtă răutate  poate fi în ţara asta, este incredibil. Nimeni, dar nimeni nu caută să lucreze şi să trăiască într-o atmosferă destinsă, de înţelegere şi armonie. Dar ştiu eu pe cineva care vrea şi are şi răspunsul pregătit. Am să o las să încheie acest articol.

Dedicaţie pentru Naşu.. se ştie.. !