Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj La Waterloo, un leu mai veghează pe colină

La Waterloo, un leu mai veghează pe colină

scris de Teodor Seran
89 afisari

Deasupra colinei care domină Waterloo, leul care îl simbolizează pe împăratul Napoleon, pare a domina întreaga lume. Statuia este construită pentru a reda spiritul de cuceritor al  împăratului, care a plutit deasupra Europei vreme de 15 ani. Treptele care duc spre vârful colinei par a urca spre infinit, acolo unde măreţia este veşnică.

Atacul englez

După fiecare treaptă urcată simţi că îţi cresc puterile şi că pari tu însuţi mai măreţ. În vârful colinei impresia este că eşti la fel de puternic şi grandios precum Napoleon. Acesta este şi rostul amplasării statuii cu leul care domină lumea atât de sus, aproape de cer: să te transforme pentru câteva clipe într-un cuceritor al lumii. La poalele colinei se află valea largă în care a avut loc încleştarea sângeroasă dintre cele două armate, cea franceză condusă de Napoleon şi cea engleză condusă de ducele de Wellington. Locul unde măreţia şi gloria s-au transformat în cioburi. Fără să vrei, îţi dai seama că aşa trece gloria lumii. Care niciodată nu este eternă.

Cavaleria engleza in asteptare

La drum prin inima Europei

La Arad, dimineaţa este neagră şi friguroasă. Autocarul pentru Bruxelles întârzie, obligându-mă să suport vântul tăios care mătură piaţa gării. Într-un târziu, ca o pasăre mare şi  albă, autocarul sparge întunericul nopţii şi opreşte la marginea trotuarului. Gălăgia din interior este insuportabilă. Ca la orice început de drum lung, oamenii sunt veseli şi se bucură fără niciun motiv. Sunt amestecate bancuri, glume şi frânturi de cântece, toate având drept scop crearea unei bune dispoziţii generale. La Nădlac, un inspector tânăr îmbrăcat în uniforma poliţiei de frontieră controlează cărţile de indentitate. Demersul este sumar şi lipsit de intenţia de a găsi ceva în neregulă. Trecere frontierei nu mai reprezintă o problemă care să te pună pe gânduri, ci doar o formalitate fără nicio importanţă. Intrăm intr-o Ungarie necunoscută, acoperită de întuneric. Peisajul este monoton, senzaţie dată de prezenţa cvasipermanentă a câmpiei nesfârşite.  Pe acest traseu de câmpie eternă îţi dai seama ce valoare estetică şi emoţională au dealurile şi munţii de acasă. Am intrat într-o lume în care autostrăzile reprezintă o condiţie esenţială a existenţei. Ele reprezintă modul ideal de a te deplasa, cu preţul îndepărtării totale de lumea reală. Paravanele laterale te separă de lumea obişnuită, dincolo de care localităţile se află la mare distanţă. Străbatem sute de kilometri şi nu descoperim nimic din Ungaria.

La mijlocul distanţei zărim o mare de lumini despre care aflăm că este Budapesta. Până la graniţa cu Austria nu se mai întâmplă nimic. Nici chiar la trecerea frontierei nu avem parte de vreo surpriză, pentru că ne aflăm în spaţiul Schengen. Nu ne întreabă nimeni de sănătate, nici chiar de cărtile de identitate. Austria rămâne necunoscută în noapte pâna la răsăritul unui soare capricios ascuns sub o pătură de nori gri-negricioşi. Descoperim o lume nouă cu caracteristici pe care plaiul mioritic nu le are. Parcă ne-am afla într-o poveste în care totul se întâmplă frumos şi bine. Totul în jurul nostru poate fi descris doar prin intermediul a doar două cuvinte: ordine şi curăţenie. Desăvârşite. Peisajul austriac pare a fi desprins din altă lume, lipsit de prezenţa umană. Cu toate acestea, câmpurile par a fi trase cu rigla şi lucrate cu minuţiozitate extremă. Pare straniu, dar constaţi că toată curăţenia din jur, fără PET-uri, fără pungi de plastic şi fără niciun strop de hârtie, devine la un moment dat obositoare. Suntem obligaţi să ne obişnuim cu o nouă lume, pe care nu o cunoaştem şi pe care o agreem fără a şti cum am putea  să o aducem şi în viaţa noastră. Toate şantierele de construcţii pe care le întâlnim au excavatoarele şi buldozerele aliniate  „la blană”. Terenul este lucrat cu grijă, fără gropi sau mormane de pământ lăsate în urmă, nivelat şi  periat cu grijă de mâna unui uriaş neconoscut.

Intrăm în Germania tot ca „în brânză”, fără să ne întrebe nimeni nimic. Parcurgem majoritatea traseului printr-o zonă pitorească muntoasă, care te duce cu gândul la plaiurile Bucovinei. Te trezeşti la realitate atunci când pe o vale mai largă apare o localitate, construită nemţeşte, cu străzi ordonate şi case zugravite în culori vesele. Ca şi în Austria, oamenii par a fi de nevăzut. „ Oamenii sunt la muncă, nici măcar bună-ziua nu ai cui să îi dai!”, mă lămureşte Janos Irhazi, jurnalist la Cotidianul arădean „Nyugati Jelen”. Parcurgem sute de kilometri până când, chiar şi peisajul nemţesc devine obositor. Aproape de miezul nopţii intrăm în Frankfurt pe Main, situat în inima Germaniei. Oraşul este luminat feeric, zgârie-norii de pe malul fluviului părând nişte catedrale învăluite în lumină. Hotelul „Ambassador”, la care suntem cazaţi, ne întâmpină cu aceeaşi rigoare nemţească inconfundabilă. Camerele hotelului sunt dotate cu tot ceea ce şi-ar putea dori un turist modern. Nici mai mult, nici mai puţin.

Dacă e vineri, e Belgia!

La Frankfurt, dimineaţa este însorită şi veselă. Plecăm spre Belgia cu inima uşoară şi cu zeci de planuri în minte. Germania din afara autocarului este ascunsă privirilor noastre de uriaşele paravane de plastic ale autostrăzii. La Passau, trecem peste o Dunăre pe care parcă o cunoştem de undeva, iar după Aachen intrăm intr-o Belgie însorită, la fel de ordonată, dar mai umană, lipsită de răceala şi austeritatea nemţească. La poalele unor dealuri molcome fără înălţimi deosebite se înşiră localităţi care au un specific pur belgian: casele sunt construite din cărămidă de culoare gri, lăsate netencuite şi acoperite cu ţiglă de culoare roşie. Bisericile au turnuri înalte şi ascuţite, specifice religiilor protestante. Se vede cu ochiul liber că în jurul localităţilor pluteşte o mare doză de prosperitate. Pe câmpurile verzi se văd cirezi de vaci, care pasc molcom, fără a avea în jurul lor tradiţionalii văcari cu care suntem obişnuiţi în România.

Rue du Midi Bruxelles

Pe traseul parcurs de la graniţă şi pînă la Bruxelles am avut permanent impresia că o mână măiastră a modelat natura şi a ridicat case si biserici care să încânte ochiul, fără ca nimeni să o vadă. Intrăm în Bruxelles traversând o  zonă sordidă, cu blocuri vechi, pe treptele cărora indivizi dubioşi, îmbracaţi cu haine vechi, fumează, gesticulând haotic. Este un gust puţin amar care dispare repede în faţa unui oraş grandios, cu construcţii monumentale. Fie că este vorba de clădiri vechi, impresionante prin mărimea lor, fie că este vorba de zgârie-nori uriaşi, Bruxelleslul emoţionează şi te obligă să îl admiri. Oraşul are străzi lungi, drepte şi ordonate care par a duce la infinit. Oraşul este un fel de San Francisco european, aşezat pe o puzderie de coline molcome, pe care urcă şi coboară neîntrupt un val nesfârşit de maşini. Este o lume diferită de cea pe care o ştim din ţară, o lume care a îndrăznit să ridice capul spre cer, la o înălţime mult mai mare, de unde îi judecă cu un alt curaj pe cei rămaşi la suprafaţa solului. Mai mult ca sigur, toţii funcţionarii care lucreză la etajul 50 al unuia dintre zgârie-nori cred, cel puţin pentru un timp, că sunt şi ei stăpânii lumii. Nu este o lume trufaşă, ci mai degrabă o lume care impune prin măreţia dată de îndrăzneală şi imaginaţie. Hotelul la care vom sta se află în centrul vechi al Bruxelleslului şi este un hotel de tradiţie, cu blazon de marcă, îngălbenit de trecerea timpului. Cazarea într-o cameră care se distinge prin rafinament belgian costă aproape cât o pensie medie din România. Este ora înserării şi luminile inundă feeric “Grande Plaza”, aflată aproape de hotelul nostru.

Se canta Valurile DUNARII pe Rue du Midi

Aici într-o clădire monumentală, cu dantelării baroce şi turnuri trufaşe se află sediul oficial al  primăriei din Bruxelles.”Grande Plaza” este o piaţă cosmopolită, în care mai multe limbi ale pământului vibrează în aerul tare al înserării. Piaţa este invadată de zeci de tineri, care se bucură să fie împreună, mai ales că astăzi este ziua în care are loc „ Festivalul Berii ». Un zgomot asurzitor vine dinspre autocarele pline cu tineri, care au participat la marşul băutorilor de bere. În aer se simte un miros înţepător de bere, iar pe strada care ne duce spre hotelul “Bedford” se scurg spre rigole zeci de litri de bere. Poliţiştii bruxellezi, subţirei şi firavi ca nişte manechine, stau în mijlocul străzii, în grupuri mici , dând dovadă de un calm de nezdruncinat. Probabil stiu că parada băutorilor de bere nu prezintă niciun pericol public şi că totul se va stinge rapid, aşa cum spuma berii după ce se umflă tumultos, se retrage cuminte în pahar. La restaurantul “ Chez Leon” din “Grande Plaza”, unde servim cina, chelnerii vorbesc impecabil franţuzeşte şi  sunt extrem de amabili.

Marsul Berarilor BRUXELLES

Punem la bătaie franceza noastră de acasă şi ne exprimăm preferinţele culinare. Profit de ocazie ca să îi aduc la cunoştinţă chelnerului de la masa mea, că un singur pahar de vin la cină este cam puţin pentru un român. „Ahh, bon! Vous voulez encore un verre?”, mă întreabă amabil Larsen. „Oui, oui, oui!”, răspund repede, ca să nu îi dau timp să se răzgândească. Amabilul şi simpaticul chelner Larsen îmi aduce o carafă respectabilă plină cu vin alb. „Ça va?”- “ Ça va! Ça va! Merçi beaucoup, monsieur Larsen!” Am ales pentru cină specialitatea casei care avea pe lista de meniu o denumire franţuzească pompoasă. Abia după ce Larsen a pus în faţa mea farfuria cu specialitatea casei şi am gustat din ea mi-am dat seama că aveam în faţă un soi de banală tocăniţă românească de cartofi, în zeama căreia se lăfăiau bucăţi mari de carne de vită. Locul însă sfinţeşte felul de mâncare. Ne aflam în „Grande Plaza”, într-unul dintre cele mai căutate restaurante şi mâncăm specialitatea casei. În  ruptul capului nu voi recunoaşte niciodată la întoarcerea în România că am mâncat în centrul Bruxelleslului un soi de tocăniţă românească. Se numeşte „Carbonnades de Boeuf a la Flamande”. Merveilleux!

Locul în care leul a căzut în genunchi

Flancul armatei lui Wellington

La Waterloo, după aproape două secole, în valea în care a avut loc bătălia în care Napoleon a fost îngenuncheat, mai miroase şi acum a praf de puşcă. La marginea comunei, se află atracţia principală a localităţii, o imensă colină care are în vârful ei o statuie reprezentând un leu cu coama zbârlită. Pare a fi gata de a-şi înfige colţii în beregata unui duşman de moarte nevăzut. Este imaginea hiperbolizată a împăratului, al cărui geniu militar şi experienţă în zeci de bătălii câştigate nu au fost suficiente pentru a îl transforma în vara anului 1815 într-un învingător. Pe circumferinţa colinei în formă de trunchi de con este construită o scară cu zeci de trepte, care par a urca către înălţimile unui rai nevăzut sau către locul unde un leu puternic şi măreţ se zbate în turbare, neputincios. Leul are ochii îndreptaţi spre câmpul de luptă de la poalele colinei, încercând de două secole în zadar să schimbe soarta bătăliei. Priviţi de departe, turiştii care urcă şi coboară pe scara infinită par a fi nişte pigmei neputincioşi în comparaţie cu măreţia leului cu coama zburlită din vârful colinei. Colina este împrejumuită de un zid înalt care o înconjoară ca un brâu protector şi care are pe latura de nord pictate scene impresionante din timpul desfăşurării bătăliei.

Salcie plangatoare langa statuia lui Napoleon

Tunurile scot flăcări pe ţevi, caii freamătă şi se ridică în două picioare muşcând zăbalele, puştile bubuie în aerul rece al dimineţii, iar oţelul sălilor luceşte în soare. Nimeni nu coboară de pe colina lui Napoleon de la Waterloo fără să se întoarcă cel puţin pentru câteva clipe în timp, în urmă cu două secole şi fără să simtă în nări pentru câteva secunde mirosul ascuţit de praf de puşcă care prevesteşte moartea. Aproape de colină se află mai multe terase şi baruri destinate turiştilor care revin din istorie pe pământul acestui început de mileniu. Nicio terasă, niciun bar şi niciun magazin din jur nu poartă numele lui Napoleon, ci doar cel al lui Wellington. Învingătorul ia întotdeauna totul, chiar dacă acolo sus aproape de cer, leul pare măreţ şi de neînfrânt. Localnicii spun că uneori în nopţile întunecate, pe câmpul de bătaie se aude şi acum vuietul asurzitor al bătăliei şi zăngănitul armelor. Legenda spune că cine ia un bulgăre de pământ de pe câmpul de bătaie de la Waterloo şi va sădi în el o floare, va avea parte atâta timp cât va trăi acea floare de o fărâmă din măreţia şi curajul împăratului. Am luat într-o pungă de plastic trei bulgări de pământ de pe câmpul din Waterloo pe care i-am purtat prin toată Europa şi am sădit în el un pui de trandafir. Împăratului îi plăcea să se spele cu săpun de trandafiri înainte de a pleca la luptă.

Impresii la coborarea de pe colina

Sunt sigur că în noaptea în care trandafirul roşu va înflori, voi visa că sunt unul dintre grenadierii împăratului şi că voi participa, cel puţin în vis, la bătălia de la Waterloo. Cred că deja am început să simt în nări mirosul înnecăcios şi ascuţit al prafului de puşcă, aducător de moarte. Sunt sigur că mă voi reîntoarce la Waterloo, cel puţin o dată.

9 comentarii

geekacontra 03-12-2011 - 10:32

aiurea-n tramvai: statuia cu pricina nu-l reprezinta pe napoleon decit in imaginatia autorului siropului din articol. leul cu pricina este simbolul heraldic a monarhiei olandeze – pentru cine nu stie, o buna parte din belgia actuala a facut parte din olanda…. colina a fost ridicata pe locul in care william II, printul de orania, a fost doborit de pe cal de un glont francez si reprezinta un monument inchinat victoriei aliate si nu lui napoleon si frantei. si cit de mult pret pun belgienii pe gloria si meretia lui napoleon se vede clar din statuia meschina si avariata a imparatului, statuie aflata intr-un soi de parculet-parcare aflat in spatele colinei.

Napoleon Damboviteanu 03-12-2011 - 12:11

1. Domnul repoter chiar o fi bătut drumul până la Colina Leului, sau a făcut doar o călătorie pe hartă? Pentru că, dacă s-a dus până acolo, s-a dus degeaba.
2. Când un articol începe cu o dezinformare ca aceea cu leul lui Napoleon, este tare greu să citești mai departe.
3. Păcat, pentru că un reportaj de călătorie este întodeauna o lectură plăcută, mai ales în weekend.

ParpanghElE :Nea Serane ! Te rog io ,flumos ! 03-12-2011 - 20:00

Cu taat raspectu;h ,te rog Io, czagan la obarsie sa nu mai consumi pe drum, din astea ! Indiferent de locul de …achizitie! Passau au Dunabe este la intrarea in Deutschland daca vii din Osterreich, nu la iesire inspre Belgica!Si asta poti sa intrebi pe ..oricine , nu pe mine migrator ! Stai tataie peacilea cu astia ca noi, chiar deaqqa mai este si cate un saize ca sobru sau ciuciu!

gigi 04-12-2011 - 21:54

Nene, ai fost degeaba. Nu ai inteles nimic, nici macar ce ai cautat in autocarul respectiv. Ai ajuns la Budapesta pe la ora 11,00 (ziua), da probabil ca erai beat, ca ai vazut lumini. Nu ai mai circulat in Schengen? Ca vroiai surprize, de parca erai cu infractori in autocar. Unde ai vazut mata santiere in Austria, din autocar? Probabil in vis, ca si luminile de la Budapesta. Nici macar Ambasador nu s-a numit hotelul la care ai dormit in Germania, iar in Belgia nu era Festivalul berii. Nene, in Germania ai dormit la Grand City Hotel, da, erai cam beat si nu prea l-ai vazut. Iar la restaurantul unde zici ca ai mancat tocana, inseamna ca nu ai stiut ce sa comanzi, ca erau trei feluri, la alegere. De fapt, beat erai ca de-aia ti-a mai trebuit vin. Cei din grup iti ziceu Manneken spritz, ca erai mut de dimineata pana seara. Ma mir cum de te tin aia ca si ziarist, ca esti numai…pe langa. Ceilalti ziaristi din grup, e drept, erau mai tineri, dar stiau unde sunt. Si in Parlamentul European te-ai facut de cacao, ca ai intrebat lucruri banale, pe care le puteai afla de pe internet. Dar tu vroiai vami, frontiere, etc, in mintea ta aburita de alcool nu ai vazut autocarul nici la atomium. Iar, despre Waterloo, ai plecat cu un pumn de pamant, ca sa-l pui la florile din hotel, probabil.

nelu 04-12-2011 - 22:02

Nea Seran, erai muced, cum se zice la Arad, muced de beat. De ce nu ai scris ca ti-ai sters pozele si ca le-ai primit de la alti colegi ziaristi, aia galagiosii, care se bucurau fara nici un motiv-asa cum ai scris tu. Imi pare rau ca in autocar cu noi era un geniu, adica mata, da vad ca ai dat-o cu oistea in gard. Ce mars al berarilor e in poza aia din articol, nea Serane? Unde sunt berarii? Ca acolo era o galerie comerciala. Nici nu ai aflat ca ai fost in Grand Place, nu Grande Plaza, cum dezinformezi. Ne-ai facut breasla de ras. Astia te tin pe gratis? De aia iti publica prostiile?

nelu 04-12-2011 - 22:10

Cred ca ar trebui sa va moderati reprezentantii. Un autocar de 53 de oameni au ras de ziaristul vostru, aproape o saptamana. Felicitari, baieti! Scoateti numai comentariile, sub pretextul ca le moderati! Da pe Seran, nu-l moderati? Ca e pe langa, cu ce scrie.

Ion 05-12-2011 - 13:12

Domnule autor,
cred ca ati vizionat alt film. Pacat de banii celor care v-au sponsorizat. Probabil ca, dormind pe durata intregii excursii, nu ati putut „comite” nici o poza, care sa dovedeasca prezenta dvs in Belgica, asa ca ati aberat pe ici pe colo, doar-doar v-o crede cineva.
Piata aia cosmopolita se cheama Groote Markt sau Grand Place, in functie de limba nationalitatii „conlocuitoare” in care doriti sa va adresati.
In ce priveste Napoleon si leul de la Waterloo, garantat ati lipsit la explicatii. Probabil erati sub salcia plangatoare, racorindu-va cu produsele puse la dispozitie de stabilimentul de alaturi.
mai cereti o excursie in Belgia, poate va ramane mai mult pe creier!

kappa 05-12-2011 - 13:35

piata centrala din Bruxelles se numeste Grand Place, nu grande plaza.

jabulani 07-12-2011 - 14:54

ce ba fratilor, voi nu v/ati imbatat niciodata. e dreptul omului sa consume, ca doar a cumparat cu bani grei bautura aia. Mai putin posirca de juma de litru aia pe care a luat/o din magazinul ala belgian cu 6 euro si pe care a topit/o in juma de ora

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult