Mihăiţa mea este o inepuizabilă sursă de inspiraţie, sănătate, bună dispoziţie şi linişte. Dacă nu ar fi existat, viaţa mea s-ar fi scurtat drastic. Aici îmi găsesc oaza de linişte, verdeaţă, aer curat cu miros de bălegar seara când vin vacile de la păşunat şi asfaltează uliţa şi se umezeşte atmosfera a răcoare.
Aici mă întâmpină cu aceiaşi ochi rugători şi acelaşi scâncet Dona şi Tano, cei doi lupi care sperie lumea de peste gard păstrându-mi averea intactă. Şi tot aici îmi amintesc de copilăria petrecută în Grojdibodul bunicilor mei, de simplitatea, uneori nepriceperea, dar întotdeauna simţul umorului omului de la ţară, în stare pură, originale, nealterate de cuceririle ştiinţei.
Apa în sat nu este chiar bună de băut. Nu ştiu ce structură ciudată are solul aici, dar la fiecare metru săpat dai progresiv de pământ, lut, pietriş. Apa e sălcie până pe la 30 m. Din cauza asta şi a preţului, săpării unei fântâni cu apă bună de băut, foarte puţini oameni au apă de băut în propria ogradă. Folosesc apa din fântânile proprii doar la spălat sau gătit, iar de băut îşi iau apă (cei din zona unde locuiesc eu, cel puţin) de la două izvoare din care apa cristalină curge de zeci de ani fără să obosească. M-am integrat şi eu de 6 ani în sistemul zonal şi îmi iau apa de băut de la unul din izvoare, motiv de bucurie pentru Nerro, spaniolul meu tibetan, mândria familiei, febleţea nevestei şi biciul lătrătorilor. Numai Donna săraca ştie de câte ori i-a rupt piciorul. Bine că nu am găini în curte, că ar fi ouat căţei. De câte ori mă vede cu bidoanele în mână, chiar dacă doar le mut dintr-un loc în altul, Nerro o ia la fugă spre poartă şi latră, cu gândul la apa de izvor din care bea băgându-se apoi sub ţeavă să se răcorească.
Mergând azi să iau apă de la izvor, în mica împrejmuire a fântănii erau două femei care doar ce ajunseseră şi cum sunt doar două guri de ieşire din izvor, nu am mai intrat şi eu, am aşteptat să îşi umple bidoanele afară la oarecare depărtare, la distanţă de ”confidenţialitate” cum se spune la bancă. Oricât de discret am vrut să fiu eu, tot am auzit discuţia pe care o redau în toată splendoarea ei :
– Auzişi tu ?
– Ce să aud?
– Aia a lu Firea, de era la şcoală la Craiova, termenă şi veni acasă.
– Şi ?
– Păi aia e ..că cum veni ?
– Cum ?
– Ca dracu cică. O auzii asară pe măsa, vorbea cu cineva la poartă, da nu ştia că aud şi eu.
– Şi? Ce zîcea ?
– Păi că cică fis-a e licenţiată.
– Doamne fereşte! Ce boală o mai fi şi asta ?
– Pe dracu, ce să fie, io zîc că nu e de bine că daca era, spunea şi ea la toată lumea nu? Da aşa să spună seara la poartă? Cică a luat licenţă de acolo de la facultate şi acum trebuie să stea acasă că nu îi găseşte serviciu şi a dat banii de pomană. Vai de capu ei .
– Păi ce fată, nu ai văzut şi a lui Ciocănel, la fel, făcu facultatea şi acum bate fasolea pe şanţ cu mă-sa. Şi au băgat o groază de bani în c… ei.
– Da, da măcar aia nu o fi luat licenţă să se facă de râs. Doaaaaaaaaamne rău a ajuns lumea asta. Trimiţi copilul la şcoală la oraş şi îţi vine bolnav şi vai de el.
– Aşa , păi la ce să mai dai banii la facultate când tot acasă îţ şade ? Barem dacă îl ţii acasă îl ai sănătos.
După asta, au schimbat subiectul, au umplut bidoanele şi au plecat. Am intrat şi eu să îmi umplu sticlele cu apă meditând la cele auzite. Mă felicit că nu am apucat să spui la lumea de pe aici că am făcut şi o facultate şi am luat ”licenţă”. Mă făceam de ruşine, mă arăta lumea cu deştu, ca pe a lu Fica.Te pomeneşti că aşa i-o rămâne porecla: ”Licenţiata” Doamne fereşte!
Comments are closed.