Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Locul unde nimeni n-a vazut Paradisul

Locul unde nimeni n-a vazut Paradisul

scris de Ziua Veche
62 afisari

 

 

.Lasata de Dumnezeu intre ape, Dobrogea a fost tinutul peste care s-au rostogolit semintiile barbare in drumul lor spre centrul Europei. Coloniile grecesti au deschis ferestre spre intreaga lume antica, ducand renumele tinuturilor bogate in cele mai indepartate zari. Chiar daca pe ici, pe colo, intalnim astazi asezari turcesti si tataresti, Dobrogea a ramas o parte din sufletul romanilor si locul de respiratie romaneasca catre lumile de peste mari. Prilej de mandrie in trecut, Dobrogea de azi, asa cum arata si traiesc oamenii ei, reprezinta un motiv de a pleca cu jena capul si de a recunoaste cu tristete ca saracia a mutilat chipul frumos al pamantului dintre ape.


In gara din Constanta ne asteapta Daniela Serban cu un Land Rover salvator, pentru ca nori imensi si negri arunca suvoaie de apa pe pamant, prevestind o vara neospitaliera. Ghidul nostru dobrogean are 40 de ani, zambet permanent si alura de sportiva. intr-o vara secetoasa, in satul pierdut in campia prafuita a Buzaului, a oprit o masina din care a coborat un tanar zvelt. Pe islazul satului, o fetita inaltuta purta dupa ea un grup de copii in curse fara oprire. Tanarul a asteptat finalul unei curse, si a intrebat privind-o in ochi: „Vrei sa faci canotaj? ? Este un sport practicat pe apa! Eu sunt antrenor!” Cuvantul apa a fost un cuvant magic pentru fetita de zece ani, care l-a urmat pe antrenor pe drumul care a purtat-o in lotull national de canotaj. Noua patrie s-a numit Constanta si noua dragostea statornica s-a numit Marea Neagra. „Viata este ca o cursa de canotaj! Daca stii sa „tragi” si sa arunci cu putere in spate greutatile vietii, reusesti!”, povesteste Daniela. Suntem la Mamaia si soarele a aparut deasupra marii. 

 

Paine la Adamclisi 

Autobuzul fundatiei cu care parcurgem itinerariul propus, trece prin sate fantomatice si cenusii, bantuite de o ploaie marunta ca de toamna. Ne indreptam spre Aliman, o comuna aflata in mijlocul Dobrogei, la circa 100 km de Constanta. Distanta fata de tarmul marii nu este mare, dar ne vom da seama in curand ca ea inseamna pentru locuitorii din comuna un motiv de izolare. Autobuzul opreste la brutaria Adamclisi, o cladire patrata si cenusie, spre care te atrage doar mirosul de paine proaspata. Discutam cu Gina Niculcea, o muncitoare de 28 de ani, imbracata in pantaloni si bluza albe. intinde pe o masa lata o foaie uriasa, din care se vor face placinte dobrogene. Vine in fiecare dimineata la serviciu mergand 3 km pe jos, din satul Zorile, pana la Adamclisi. in comuna nimeni nu mai face paine in casa. Cumpara toti paine de la brutarie. „Cei saraci nici atat nu mai fac paine, pentru ca nu au faina!”, precizeaza Gina. Desi ne aflam aproape de orele amiezii, brutarita pare obosita. A framantat de azi dimineata, pana acum, cateva sute de paini. Cativa tineri cara spre autobuz doua cosuri mari de rachita incarcate cu paine calda. Niste sateni saraci, vor simti in curand in palme caldura painii. Ne luam ramas bun de la Gina, intreband-o daca a fost vreodata in Bucuresti. „Nuu!”, zice putin speriata. in afara de Constanta nu a vazut niciun alt loc din Romania. 

Amarati de Dobrogea 

.La scoala din satul Floriile, s-au adunat amaratii satului, sa-i spuna primarului si directorului scolii ce au pe suflet. Multi dintre ei sunt batrani si imbracati in haine vechi si ponosite. Dumitra Marlaneanu se plange ca in urma ploilor i s-au fisurat peretii de la casa, care este in pericol sa se prabuseasca. Are 30 de ani si scoala putina. Nu are serviciu , nici ea, nici barbatul ei , care mai lucreaza cu ziua. Traiesc din alocatia celor trei copii si din ajutorul social dat de primarie. Din cand in cand mai cumpara si cate un kilogram de carne pentru copii. La Constanta nu a fost niciodata. La doar 100 de kilometri se afla Marea Neagra, pe care nu a vazut-o niciodata. Nu stie cum arata o plaja. „Nu am avut bani!” , ridica neputincioasa din umeri. Singurul oras pe care l-a vazut este Cernavoda. Marea Neagra i se pare ca exista undeva la capatul lumii, pentru ca nu stie cati kilometri sunt pana acolo. Acum, a venit aici la scoala, unde s-a adunat lumea, pentru ca spera sa ii dea primaria niste bani sa faca reparatii la casa. Astazi este duminica si le-a facut la copii mancare mai buna. Tocana si fasole. Le-a facut si desert, niste biscuiti. La toamna va merge cu Petre la padure sa adune maracini pentru iarna, pentru ca lemnele sunt scumpe. Padurarul ii lasa sa adune maracini, din mila si pentru ca sunt vecini. Dumitra munceste ogorul la vecina, ori de cate ori are nevoie si vecina ii da cotiga cu magarul sa care lemnele din padure. Ea si Petre aduna pentru foc cateva cotigi cu maracini in fiecare toamna. Cu mare greutate si atentie. De fiecare data ajung acasa cu spini in maini. Profira ii scoate lui taica-sau spinii din maini, in timp ce Petre injura de toti sfintii si de toti hotii care ii lasa sa moara de foame. Isi face cruce si il roaga pe Dumnezeu sa il ierte pe barbatul ei, pentru ca stie ca in sufletul lui Petre este credincios. „Poate imi da dom’ primar niste caramida sa-mi zidesc peretii!”, sopteste inecata in lacrimi. Dom’ primar insa nu o aude, pentru ca se afla intre alti amarati care isi plang soarta. La 100 de kilometri de satul cu nume de sarbatoare, valurile albastre ale Marii Negre se sparg de tarmul statiunilor luxoase.  

Tristeti din viata rurala 

Daniela Rasateanu are 40 de ani. Este vaduva de vreo cativa ani. ii creste cu greutate pe cei trei copii, mai ales ca fata este la liceul din Cernavoda. in toamna nu va mai avea bani sa o trimita la scoala si crede ca fata va renunta la liceu. Cand avea serviciu, ii dadea de cheltuiala 10-20 de lei pe saptamana. Duminca mai taie cate o pasare la copii. „Se cresc greu si pasarile!”, ofteaza. Are si vaca pe care o tine cu mare greutate, pentru ca nu are terenuri cu fan. Acum a venit sa se planga ca nu are cu ce sa-si plateasca curentul. Are un venit de aproape doua milioane pe luna, care nu ii ajunge nici pentru mancare. A facut o singura data plaja la mare pe vremea cand era copila. O intreb daca a auzit de Mamaia. „ Nu stiu unde este Mamaia, pentru ca nu am fost de peste 30 de ani la mare!” . Pe obrazul drept al femeii curge o lacrima, pe care o sterge repede cu coltul basmalei ca sa nu cred, Doamne fereste, ca plange dupa mare. Imi spune repede ca in satul Floriile toata lumea e saraca. Lumea traieste din pensii amarate, majoritatea de 3,5 milioane lei.

.„Cu pensia traim!”, ma atentioneaza Tudora Sandu, o batrana cu parul si sprancenele albe, sprijinita intr-un toiag. O doare spatele si mijlocul. Nu are bani sa mearga la tratament. Poate o ajuta dom’ primar sa mearga la Techirghiol, sa faca tratament cu namol. Ar scapa de dureri. Maria Gogu se plange si ea de necazurile pe care le are cu banii. Nenorocirile prin care a trecut au speriat-o si au dezorientat-o, facand-o sa se gandeasca cu groaza la ziua de maine. A dus la primarie o adeverinta ca este bolnava si are nevoie de un ajutor social mai mare, dar nu a obtinut nimic. Vorbeste cateva minute coerent, apoi izbucneste in plans. Are un baiat in clasa a VIII-a si o fetita in clasa a VII-a, care nu au cum sa invete seara pentru ca acasa nu au curent electric. invata la lampa sau la lumanare dar, gaz pentru lampa nu prea au si sunt obligati sa foloseasca motorina. „Gaz lampant nu se gaseste niciunde!”, spune cu regret Maria.  

  

Casa cu pamant pe jos 

.Ion Serban este un barbat puternic, cu pieptul vanjos. A facut 10 copii, pe care ii creste intr-o casa cu trei camere, cu pamant pe jos. Trecem prin holul cu pamant noroios si patrundem intr-o camera intunecoasa in care se disting siluetele a cinci copii maruntei. Mama copiilor este o femeie slabuta si maruntita care pare doborata de povara cresterii celor zece copii. Poarta in brate pe ultimul venit, o fetita blonda. Familia serban traieste de pe o zi pe alta. Sunt zile cand nu au cele 10-11 paini necesare la masa. Ion mai lucreaza cu ziua si aduce seara paine si mancare. Femeia a lucrat si ea cativa ani pana cand puhoiul de copii a indepartat-o de munca. Cu toate greutatile, toti copii merg la scoala. Acum, s-a resemnat. Ia lumea in care traieste asa cum este si nu spera ca se va schimba vreodata. Nu au ajutor social. Dupa ce platesc curentul si antena tv, le mai raman doar 4 milioane pe luna, pentru mancare. Nu vede niciun viitor pentru copii ei in acest sat. „Cred ca voi reusi sa-i cresc pe toti zece! Muncesc pe unde gasesc cu ziua, unde neunde si incerc sa-i cresc!”, se indarjeste Ion Serban. In intunericul din casa, nu reusim sa-i vedem pe toti cei zece copii. Ion are 48 de ani si nu stie cum arata Constanta sau Mamaia. Pe copii nu i-a dus niciodata la plaja. A fost multumit cand a reusit sa le puna pe masa cele zece paini zilnice. 

Intoarcerea in Paradisul mincinos 

Am parasit comuna Aliman odata cu inserarea. Desi ploaia incetase, peisajul parea tot gri si mohorat. Pe drum am inteles ca cenusiul venea de undeva din adancul sufletelor noastre, din contactul brutal cu un trai neomenesc, generator de lacrimi si suferinte. Cu cat ne apropiam de Paradisul de langa marea albastra, simteam ca am sufletul mai greu. Cred ca daca i-as fi avut alaturi de mine pe cei care nu vazusera marea niciodata in viata, m-as fi eliberat de povara culpei colective, care i-a transformat pe unii dintre semenii nostri in robi ai destinului, fara putinta de scapare. Aproape de malul marii, m-a luminat un gand pe care il transmit celor care vor citi aceste randuri. In timpul vietii, de Paradisul construit de oameni, nu poti sa te bucuri singur. Poate doar dupa moarte, in Paradisul din cer. 

(articol aparut in saptamanalul ziuaveche.ro nr.17)

 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult