Praful aspru, inecacios, rascolit de camioane ce isi hurducaie razboinic caroseriile masive, executa piruete ametitoare pe soseaua care duce de la periferia nordica a Sucevei spre Manastirea Dragomirna. Cei aproape 10-12 kilometri se sfarsesc mai iute decat buletinul informativ de la Radio Trinitas. Simti inca vibratia vacarmului de la marginea orasului iar pulsul, accelerat de acea agitatie frenetica, se acomodeaza greoi cu linistea emanata de peisajul zapacitor de limpede in care este asezata manastirea.
Intrarea se zareste la capatul unui tunel de arbori falnici ce se unduiesc intrebatori asupra pasilor apasati pe crestetul unor pietre cubice. Simti cum te miscorezi pe masura ce te apropii de zidurile masive care imprejmuiesc silueta subtire, delicata si…neobisnuit de lunga a bisericii. Privirea, ce se straduia sa cuprinda verdele revarsat prin viile, pajistile sau palcurile de arbori din vecinatatea drumului, ti-e magnetizata de intrarea impunatoare care parca avertizeaza ca asta nu e un loc ca oricare altul Poarta e scobita la baza unui turn inalt cu clopotnita, sprijinit pe doua contraforturi, de pe care vegheaza Maica Domnului cu Pruncul, incadrata de Sfintii Arhangheli. Ceva mai sus, cioplita in piatra e stema Moldovei, Capul de Bour.
Peretii aceia batrani, dar inca atat de vigurosi, strajuiesc de sute de ani o chemare, o speranta, o iubire, care, cu inaltimea ei cutezatoare, cu subtirimea ei angelica, e parca gata sa-si ia zborul, sa raspunda unui strigat venit din negura veacurilor, dinspre zorii omenirii. Bis erica mare a Dragomir nei e marturie a Harului Dumnezeiesc care a inmuiat piatra bruta si le-a permis ziditorilor sa o “impelteasca”, sa alcatuiasca broderii migaloase, complicate, urcate la inaltimi ametitoare. “Funia” serpuitoare din piatra care cuprinde silueta zvelta a edificiului este impletita in trei. Se spune ca acest brau-torsada a fost asezat aici de ctitorul sau, mitropolitul Anastasie Crimca, ca simbol al celor trei virtuti crestinesti, Credinta, Nadejde si Dragoste, dar si ca un indemn lasat urmasilor ca, prin unitatea de credinta ortodoxa, romanii din cele Trei Principate sa ramana uniti peste veacuri.
Nu e nicio miscare dincolo de zidurile groase, in curtea napadita de verdeata si umbrita de minunea zvelta a lui Crimca, care ma duce cu gandul, nu stiu de ce, la celebra Pasare Maiastra a lui Brancusi, plamadita trei secole mai tarziu. Iar in tacerea asta curata simti parca zgomotul mirarii tale, al tavalugului aproape dureros de senzatii absorbite cu o acuta lipsa de discernamant.
{gallery}gallery/03/dragomirna{/gallery}
Monumentalitate si miresme biblice
Intrarea in biserica e mica, terminata in acolade suprapuse ca o usita dintr-o poveste gotica, ce te cheama discret sa-i urci cele sapte trepte si sa-i patrunzi misterul. Lumina filtrata de ferestele inguste te calauzeste din pridvor in pronaus unde dai cu ochii de o alta marturie a migalei cu care inaintasii nostri au brodat in piatra viziunea lor profetica privitoare la unitatea neamului si credintei peste veacuri. Tot in pronaos, pe partea dreapta se afla mormantul ctitorului, fara nicio inscriptie pe piatra funerara alba, inaltata cu cativa centimetri de la nivelul pardoselii.
Naosul este insasi expresia maretiei. E aproape imposibil de inteles cum aceste minuni s-au materializat prin atingeri de maini omenesti. Monumentalitate, desavarsire, vesnicie, toate invaluite intr-o ingemanare suava de miresme biblice, care creeaza premisele unor introspectii mai profunde, unor renuntari la preocupari cotidiene marunte, unor cautari temeinice prin camarile intunecate ale sufletului.
Sorbi cu nesat aceasta cuminecatura purificatoare cu spiritul neprihanit al locului, supravegheat din inaltimi celeste, cu blandete si ingaduinta, de Pantocrator. Pictura in fresca rastoarna acele ceasornicelor care incep sa se invarta ametitor de repede in sens invers iar timpul care trece inapoi se opreste la cele mai dramatice momente din Noul Testamente – Rastignirea Domnului intre talhari, Tragerea hainelor la sorti, Maica Domnului cu mironositele si Sfantul Ioan tanguindu-se la picioarele Crucii, Coborarea de pe Cruce, Maica Domnului, Iosif, Nicodim, Sfantul Ioan si doua femei mironosite plangand, Ungerea trupului lui Iisus. Dar din trecut nu vine numai durere, tradare sau suferinta, vine si o adiere nefireasca de speranta, de eliberare prin Inviere si Inaltare, aceasta din urma fiind fabulos reprezentata in bolta absidei principale a altarului.
Absorbiti de cutremuratoarea incursiune evanghelica, abia intr-un tarziu remarcam o maica foarte tanara, slaba, cu maini aproape transparente care randuieste fara niciun zgomot obiectele, suvenirurile si alte maruntisuri expuse spre vanzare in pridvor, pe niste mese. Cumparam cate ceva ca sa ne aducem aminte si vorbim putin despre viata aspra din manastire, dar si despre traiul agitat din marele oras de campie din care evadasem in urma cu cateva zile. Ea ne indruma sa vedem gradina care inconjoara biserica, sa mergem sa ne plimbam putin pe malul lacului aflat la cativa pasi, dar mai ales in cimitirul obstii unde se gaseste prima bisericuta a manastirii. Ocolim biserica, strabatem potecile gradinii, incercand sa cuprindem cat mai mult din toate. Pe partea opusa intrarii remarcam o miscare discreta a doua-trei maicute care intind rufe la uscat si a unor mesteri care lucreaza tacuti pe schelele montate de jur imprejurul turlei. Miroase a iarba proaspata, a flori tinere, a pamant care sorbise insetat, in zori, picaturile unei ploi trecatoare de vara.
Pe malul lacului
Aleea pietruita ce despica tandru acel verde luminos din preajma manastirii iti rasplateste mirarea cu vaste intinderi edenice. “Bisericuta schitului” se afla dincolo de cativa brazi uriasi, aproape identici, care stau aliniati, drepti ca niste ostasi, veghind intrarea in cimitir. E incuiata si o admiram doar pe afara. Desi micuta, delicata, cu un acoperis ca o palarioara de domnita simandicoasa, pare sa aiba incapatanata trainicie a unei stanci. In jur sunt presarate randuri de cruci mangaiate de aromele dulci-acrisoare ale florilor abia inflorite.
Pe malul lacului linistit ca o privire plina de intelepciune pasc, rasfirate, cateva mioare. Apetit lor e intretinut de refrenele usor desincronizate ale broscarimii si strunele melancolice ale unor greieri pititi pe la radacina firelor de iarba. O simfonie perfect asortata cu acel inceput capricios de vara, cand cerul se picta singur in nuante ireale, ascunzand uneori soarele dupa cortine incretite in falduri cenusii. Privita de la distanta, indiferent de unghi, manastirea e parca tot mai frumoasa. Oglinda lacului pare sa tremure inciudata pe propria neputinta de a-i cuprinde si reflecta intocmai perfectiunea.
Auzeam cumva si vantul care dadea tarcoale, se legana domol, inganand cu evlavie “Bine esti cuvantat Doamne, invata-ne pe noi indreptarile tale….”, in timp ce un gand iesea mai viu ca niciodata de sub o lespede alba de mormant fara nume, ca sa te indrume sa-ti cauti viitorul in trecut.
E gandul izbavitor al apostolilor neamului, crestat in piatra nemuritoare a bisericilor noastre, care ne porunceste sa nu ne fie niciodata rusine sa ne rostim numele nostru de neam, sa ne marturisim credinta noastra ortodoxa, sa sarutam picioarele insangerate ale lui Hristos sau sa ne lasam botezati de lacrimile Maicii Lui. Am auzit acest gand plutind peste obcinele Bucovinei, pe malul unui lac unde vantul il preamareste pe Dumnezeu, intr-o pestera rece si neagra din Muntii Neamt unde s-a pogorat atata lumina si caldura, intr-o chilie de la Sihastria unde va mirosi de-a pururi a Duh Sfant si-n multe alte locuri unde am dobandit imponderabilitatea unui fluture mereu crestin, mereu roman.
Nasterea unui vis
Nu pot pleca de Dragomirna pana nu va mai impartasesc cate ceva despre ea, lucruri pe care mie, personal, mi-ar fi placut sa le cunosc atunci cand i-am admirat frumusetea.
Numele manastirii vine de la mosia Dragomiresti, daruita in anul 1587 de Petru Schiopul tanarului Ilie Crimca – viitorul monah Anastasie – pentru o slujba facuta acestuia in timpul navalirilor cazacesti. Fiu al negustorului sucevean Ioan si a cneaghinei Cristina, Crimca renunta la cele pamantesti si imbraca haina monahala la Manastirea Putna.
In scurt timp, Anastasie Crimca este numit arhimandrit si egumen la Manastirea Galata (1588). Nu mult dupa aceea, la 1600, este ales episcop de Radauti si cu ocazia intrarii lui Mihai Viteazul in Moldova, ii depune acestuia juramant de credinta. Va ajunge apoi episcop de Roman (1605), iar din 1607 pana in 1629 pastoreste Mitropolia Moldovei si Sucevei. Moare la 19 ianuarie 1629.
In 1602, Anastasie Crimca construieste la mosia sa Dragomiresti, cu ajutorul rudelor sale Lupu si Simion Stroici, o biserica mica numita „a schitului”, care in prezent se afla in cimitir. Zidita din piatra, imbracata pe alocuri cu caramida smaltuita, biserica are deasupra usii de intrare pisania in limba slavona, care arata ca „smeriti servi si inchinatori ai Sfintei Treimi, chiar Anastasie Crimca, fost episcop de Radauti, domnul Lupu Stroici, Mare Logofat si fratele lui, domnul Simion – Mare Vistiernic” au zidit biserica cu hramul Sfintilor Enoh, Ilie si Ioan Teologul „in anul 7110, iulie 27” (27 iulie 1602). Ea are dimensiuni reduse (10,5 metri lungime, 4,88 metri latime si 10,76 metri inaltime), fiind atat de mica incat se trece din pridvor direct in naos.
Intre anii 1602-1605, Crimca incepe, sustinut de aceleasi rude, zidirea bisericii mari, una din cele mai de seamă realizari ale artei medievale romanesti, o constructie supla si indrazneata, cu inaltimea de 42 m, lungimea de 35 metri si latimea de 9,60 m, care va fi motiv de inspiratie pentru multe generatii alaturi de ctitoria lui Neagoe Basarab – Biserica Curtea de Argea — si de ctitoria lui Vasile Lupu – Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi.
Pictura exterioara a bisericii este inlocuita cu sculptura în piatra, turla fiind o adevarata bijuterie împodobită în întregime cu motive florale si geometrice. Unica între manastirile moldave prin linia arhitectonica, biserica pastreaza, numai in naos si altar, fragmente din fresca în stil bizantin originala.
In anul 1906, biserica mare a manastirii Dragomirna a fost terminata iar sfintirea sa are loc la 1 septembrie, cu hramul Pogorarea Sfantului Duh. Din memoriile lui Petru Movilă aflam cum arata Dragomirna: „O manastire mai mare ai mai frumoasa decat celelalte manastiri ce se află în Moldovlahia, infrumusetata si cu mult aur si argint, cu vesminte sfinte si scumpe si inavutita cu sate şi vii …”. Pisania, obisnuita oricarei ctitorii, lipseste. Anul zidirii si numele ctitorilor manastirii au fost aflate in urma studierii documentelor epocii.
După 1620, cresterea pericolului atacurilor turcesti, tataresti, polone, cazacesti îl determina pe voievodul Miron Barnovschi sa inconjoare manastirea cu ziduri din piatra (patrulater, 11 metri inaltime), turnuri de colţ patrate, metereze, contraforturi puternice si turn de clopotnita cu gang de intrare (paraclis), marcat de o expresivă stema a Moldovei medievale deasupra arcadei impodobite cu rozete si motive florale in piatra.
