Marea Neagra si cantarul lui Nastratin

Plecasem din Mangalia catre orele pranzului. Pacla plutea deasupra orasului, alungandu-i pe turisti in hotelurile racoroase de pe coasta. Marea se simtea undeva aproape, tremurand marunt, asaltata de valuri de caldura torida. Ca de obicei in Dobrogea, dupa ce parasesti tarmul peisajul nu are nimic spectaculos. Campuri aride nesfarsite iti capteaza privirea si iti transforma imaginatia intr-o neputinta de exprimare personala. Constati ca daca nu ar exista marea, Dobrogea nu ar fi vizitata de  multi turisti. Aproape de Eforie, pe dreapta, se zareste din nou un colt din marea albastra. Un ultim ramas bun pana la anul. Sau pentru totdeauna.

 

 

Costinesti, o fosta glorie

Autocarul opreste la Teatrul de Vara din Costinesti. O profesoara cu parul rosu, se zburleste suparata la sofer: « Daca nu ati venit la timp, acum stati sa ne asteptati ! Suntem abia la ciorba! » Soferul, vorba poetului, « nu are ce sa spuie, si ocarat cum fuse in zadar, opreste in loc » Si anunta o pauza de jumatate de ora pentru ceilalti pasageri. Ocazia este binevenita pentru a vizita ceea ce s-a numit inca de la inceput, Statiunea Tineretului. O plimbare pe aleile statiunii impune o concluzie trista: din umbra glorioasa a trecutului nu poti sa mai  construiesti o imagine de succes turistic. Dupa 40 de ani de la inaugurare, statiunea arata ca o baba fardata, cu dinti de aur si parul vopsit. Cei care au gestionat statiunea nu au gandit niciodata ca ea ar trebui reconstruita. S-a considerat ca este suficient sa fie doar carpita si apoi peste cativa ani, recarpita. In final a rezultat o statiune kistch, agatata cu disperare de umbrele trecutului, dar cu si mai multa disperare de sperantele urbanistice ale viitorului. Statiunea Tineretului a murit datorita abandonarii acesteia in haina trecutului, fara ca aceasta sa fie schimbata, dar si deplasarii centrului de interes al turistilor catre satul Costinesti, acolo unde banul intreprinzatorilor si-a spus cuvantul. Daca inainte de 1990 se mergea in Statiunea Tineretului si foarte rar in sat, in prezent se merge in noua statiune din sat si din ce in ce mai rar in locatia jalnica a Statiunii Tineretului. Toate Consiliile Locale care au functionat dupa 1990 in Costinesti au eliberat autorizatii de constructie pentru cladiri fara gust arhitectonic, avand o destinatie unica: cazarea pe timp de vara a turistilor. Localitatea s-a dezvoltat haotic, prelungindu-se fara tinta pe campul aflat dincolo de calea ferata. Satul aflat pe malul marii a devenit centrul de greutate al statiunii. Dominat de hoteluri, vile si pensiuni, el a furat clientela traditionala a fostei statiuni: tineretul. In anii ’70-’80, zeci de trenuri estivale aduceau mii de tineri la Costinesti, considerata statiunea elevilor si a studentilor. Implicarea UTC-ului si a UACSR-ului in distribuirea biletelor de tabara a lasat o amprenta de nesters pe imaginea statiunii. Greseala care s-a facut dupa 1990 a fost pastrarea in continuare a fetei uteciste si uaceseriste a statiunii, care datorita adoratiei de care a avut parte in trecut, s-a identificat cu « epoca ceausista glorioasa ». Cladirile vechi si degradate amintesc de un trecut ce s-a vrut a fi glorios, care a murit demult, dar nu a fost indepartat din zona. Renasterea Statiunii Tineretului ar insemna renuntarea la tot ceea ce este vechi si construirea unor cladiri pe care sa se vada amprenta viitorului. Acest proiect ar insemna bani si cineva dispus sa ii investeasca. Deoarece acest lucru nu se intampla, tinerii au gasit un alt idol estival: Vama Veche. Cei care mai traiesc inca iluziile unei vacante fericite la mare sunt doar elevii de gimnaziu si cei de liceu, care vin cate zece zile in tabere organizate de profesoare inimoase. Peste aproximativ o ora, profesoara « inimoasa » cu parul rosu, impreuna cu alte doua colege, anunta in sfarsit, ca elevii de la Liceul Economic din Targoviste, au mancat de pranz si au fumat tigarile de rigoare, in consecinta fiind gata de plecare. Arunc o ultima privire aleilor din Costinestiul de altadata si de azi, si urc in autocar, aflat intr-o galagie infernala. Elevii canta despre tinerete si frumusetea marii, profesoarele ii numara, iar soferul protesteaza inutil la microfon, cerand un strop de liniste. Nu va mai avea parte de ea pana la finalul calatoriei. Parasim Costinestiul intr-o sonorizare maxima a casetofoanelor si nu vad pe nimeni care sa il regrete. Doar marea se mai agata cu un ultim val de amintirea noastra.

{gallery}gallery/08/seran14aug{/gallery}

 

Tinutul caldurii ucigatoare

 

Desi Litoralul romanesc are o lungime de 240 kilometri, lungime suficienta pentru aparitia si dezvoltarea unor porturi maritime, ceva nedefinit din firea romanilor, i-a impiedicat pe acestia sa devina stapanii marilor. Romanii nu au avut niciodata vocatia marii si nu si-au dorit niciodata sa plece cu corabiile in cele patru zari ale lumii. Atractia pentru paduri si pentru oaia mioritica a fost mult mai puternica, transformandu-ne intr-o natie de pastori. Cei aflati pe tarmul Marii Negre au depasit cu greu statutul de pescari, putini dintre romani putandu-se lauda ca a fost marinar pe oceanele lumii. Pe tarmul marii nu se afla porturi mici, care sa adaposteasca ambarcatiuni de navigatie, iar sporturile nautice nu au o dezvoltare de masa. De vina nu este numai lipsa banilor, ci mai degraba acea pasiune interioara, care il duce pe om spre o realizare deplina, atunci cand arde ca o flacara. Este putin probabil ca generatiile viitoare sa regaseasca « vocatia marii », in conditiile in care, conform brandului de tara, romanul va mai ramane pentru mult timp « frate cu codrul ». Pentru ca nu avem « marea in sange », la zece minute dupa ce parasim soseaua de centura a Constantei, uitam in mod firesc de aceasta si de valurile ei albastre. In drum spre Harsova, trecem prin campii nesfarsite, care par a nu se termina nici chiar dincolo de zare. Desi ne miscam, peisajul este identic si plictisitor. Satele sunt rare si zac toropite de caldura in mijlocul campiei. Toate gardurile sunt din piatra, vopsite in alb si inalte doar pana la brau. Casele se adapostesc in spatele pomilor fructiferi umbrosi, care ii feresc pe locuitori de caldura ucigatoare din timpul verii. Intre zona de coasta si interiorul Podisului Dobrogean exista o diferenta esentiala: temperatura mai ridicata a aerului in zona interioara.  Aici, aerul vibreaza si se prabuseste cu zeci de grade peste calator, obligandu-l sa se adaposteasca sau sa fuga cat mai repede din Dobrogea. Campia arsa de soarele dobrogean este Purgatoriul prin care suntem obligati sa trecem, pentru a ajunge in raiul racoros al Marii Negre.

Piersici dobrogene in cantare masluite

La intrarea in Harsova, autocarul opreste in dreptul unei benzinarii. Soferul anunta ca putem sa luam “o gura de aer”, vreme de douazeci de minute. Scopul anuntat de sofer este de nerealizat, intrucat la coborarea din autocar, caldura se pravaleste necrutatoare peste capetele noastre, obligandu-ne sa respiram cu greutate. O mica terasa umbroasa, ofera cafele si sucuri. Rotesc privirile imprejur si zaresc pe cealalta parte a soselei, o taraba pe care se afla stivuite in ordine, lazi cu fructe. Langa taraba asezata intr-un unghi de patruzeci si cinci de grade se afla un personaj fara o varsta definita, imbracat intr-un soi de pantaloni largi turcesti si o bluza visinie. Pe cap, personajul poarta un soi de basca fara boruri, lipita de crestetul capului, care il apara de caldura. « Cu cat dai piersicile? », incep tratativele. –« Cate vrei sa iei ? »,  ma intreaba strategic. –« Un kilogram, de sete! » -« Uite cum facem: iei toata lada asta si iti dau doua kilograme bonus!  Nu, iti dau trei kilograme! » Lacomia omeneasca, inscrisa in gena, isi spune cuvantul si ma invoiesc. Negustorul cu basca rastoarna lada cu piersici intr-o punga de plastic pe care o agata de un cantar volant. « Uite, zice, ai opt kilograme! Nu platesti decat cinci! » Ma uit la acul cantarului: arata opt kilograme! Protestez pentru ca nu am ce face cu o asemenea cantitate la drum lung pe o caldura ucigatoare.  « Ia bre, ma indeamna, duci si matale la Bucuresti piersici de Dobrogea! » Se pare ca Dobrogea este un cuvant magic, pentru ca ma hotarasc brusc sa le iau, platindu-i ciudatului Nastratin contravaloarea a cinci kilograme de piersici: 15 lei noi! Nastratin cel mic imi ureaza sa le mananc cu pofta si ma indrept de urgenta cu plasa spre autocar pentru ca afara caldura este de nesuportat. Primul « gaz pe foc » il pune soferul autocarului, care ma intreaba: « Cu cat ati luat piersicile? » -« Cu 3 lei ! », ii raspund senin. –« Ah, da? Saptamana trecuta am luat eu, tot de pe drum, cu un leu galeata! » Simt un gol in burta, dar jocurile sunt facute si nu mai exista drum de intoarcere. Protejat de aerul conditionat din autocar, mananc piersici dobrogene, pana dincolo de podul de la Harsova. Le dau si vecinelor mele fructe. Sunt doua eleve frumoase, care au cantat tot drumul in limba engleza melodiile puse de colegi la maxim pe casetofoane. Au intrerupt cantatul, ca sa manance piersicile aromate si imi zambesc recunoscatoare. Ceva tot am castigat.

Final cu un cantar corect

La Targoviste, gasca cantatoare de elevi coboara si in urmatorii kilometri ne tiuie urechile de atata liniste. Cobor si intru cu plasa cu piersici in primul butic pe care il intalnesc. Amabila, vanzatoarea imi cantareste plasa si ma anunta zambind: « Aproape doua kilograme! Ce s-a intamplat? V-a pacalit cineva? » Zambesc si dispar imediat. Cand te intorci de la Marea Neagra, nu ai dreptul sa fi suparat. Din Paradis se coboara intotdeauna zambind.