Martisoare pentru „faraoance”

Piata Romana. De mai bine de o saptamana aici are loc un festival al kitsch-ului. Cat de disperata o fi Primaria sau cata influenta or avea unii „comersanti” de, inainte de orice sarbatoare, zona dintre iesirea de la metrou si pana la intersectia dintre Magheru si Lascar Catargiu se ticseste de tarabe si vanzatori dubiosi? Care sunt tot atat de „mici producatori” de martisoare sau flori colorate fistichiu, pe cat sunt si cei de legume si fructe din pietele agroalimentare. Pentru ca, si anul acesta, dupa ce doar incalzirea globala a rezolvat problema zapezilor, si apoi, ploile mocanesti au mai spalat pavajul, trotuarele au fost blocate de oferitorii de tot felul de chestii kitschoase.

Martisoare grotesti si alte productii artizanale din acelasi film, „Ia si tu un ceva la faraoanca ta, boierule!”, dar si nevinovatii ghiocei culesi cu mare truda din… sacii vreunor amarati, sunt ofertati cacofonic, cu voci dogite de mahoarca. De pe la ora sapte dimineata, cand incep sa apara primele sarsanale si pana pe la noua seara, cand se inchid pravaliile fara scara. Toata ziulica e un zgomot asurzitor de bazar amestecat cu claxoane, sirene, certuri ca la usa cortului pe spatiile de parcare sau pe cele inchiriate. Pe care nu le respecta nimeni, fiecare incercand sa mai ciupeasca ceva, fie din cararea ramasa la dispozitia trecatorilor, fie din locul de trecere dintre tarabe. Care, practic, nu mai exista. Pe langa faptul ca astfel de targuri sunt ca o pecingine pe fata Bucurestiului, ele devin si raiul sutilor. Si daca te intereseaza oferta ambulantilor, si daca nu, trebuie sa-ti pazesti bine geanta sau buzunarele cand te amesteci in multime. Ar mai fi si varianta s-o iei pe carosabil, dar acolo risti sa fii stropit, claxonat sau chiar atins de vreo retrovizoare.

Prin Romana se perinda multa lume, din care foarte multi sunt tineri. I-am studiat, mai ales pe ei, cum, dintre mai multe hidosenii, o alegeau pe cea mai mica, sa spunem. Sau nu. Ingrijorator. Daca traditia spune ca de 1 martie se ofera si se primesc martisoare (oare stiu si semnificatia?), atunci, sa cumparam martisoare! Cum arata ele? Brose, unele „aurite”, pietricele, cutiute in forma de inimioara in care se inghesuie figurine greu de identificat ce-ar putea fi, din te miri ce materiale, valize pline cu „urat” multiplicat la norma, animalute de plus, brelocuri, orice, numai vechile simbolurile fermecatoare, nu. Cosarul, trifoiul cu patru foi, ghiocelul, inimioara mica marturisind o dragoste mare, buburuza… Ei, unde sunt tarabele de alta data? Pe care stateau cuminti si sfioase, delicatele martisoare  facute de studentii de la Arte Plastice? In toata acesta tiganie, am vazut o singura artista plastica, venita de la Baia Mare. A migalit luni de zile miniaturile din ceramica, adevarate bijuterii, pe care acum incerca sa le vanda cu 6 lei. Desi in jur erau altele si mai scumpe, singura masuta la care nu se oprea mai nimeni, a ei era. Prea micute, prea nestralucitoare, prea simple. Descurajant.

Mirarea mea este aceeasi in fiecare an: cum de aleg oamenii intre frumos si hidos, sa-l cumpere pe ultimul? Pentru ca, vorba unui glumet, „nu-i frumos, in schimb, nu-i ieftin”. Drept e ca poti cumpara si foarte ieftin, aproape pe nimic, cu 1 leu, un astfel de „simbol al primaverii” pacalit de la rosturile sale de gingas mesager de trairi alese. Dar si 1 leu pare exagerat pentru ceea ce primesti la schimb. Ce sa mai crezi despre gusturile romanilor cand nimeni nu se opreste macar sa admire discretele snurulete din fire albe si rosii de matase, cu capetele crosetate in forma de steluta, inimioara sau zar, apretate si calcate (!) pe care le avea de vanzare la doar 2 lei o batranica cu chip senin si par ca neaua, asezata stingher si mai mult ca sigur, ilegal, pe un trepied incomod? Si alaturi, era chiar un pic de coada la masuta pe care se lafaiau niste snururi de grosimea cabanosului, la 3 lei bucata. De gustibus… ati putea zice. Dar ceva nu e in regula totusi si o disputa legata de gusturi poate ca n-ar strica. Nu de alta, dar ne napadeste kitsch-ul. Am stat vreo ora printre privitori, cumparatori si trecatori iritati de aglomeratie. Pe cativa m-am aventurat sa-i intreb de ce nu arunca macar o privire peste tarabe. „Glumiti, nu-i asa?” a fost cel mai amabil raspuns. Oameni ca acestia, fara curiozitati inutile, sunt spaima  micilor traficanti de kitsch. Cand, de fapt, spaima lor ar trebui sa fie functionarii primariei, care sa nu elibereze nicio autorizatie fara sa vada si marfa. Si, daca mai scapa totusi cate unul, doi, sa-i prinda si sa-i amendeze cei de la  Protectia Consumatorului. Pentru atentat la civilizatie urbana si ofensa adusa bunului gust si bunului simt.