Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Masa, danţul şi moaca de la primărie

Masa, danţul şi moaca de la primărie

scris de Teodor Seran
1 afisari

Comunele înstărite din România au stabilit ca în fiecare an să existe o zi mai deosebită decât celelalte din cursul anului. Această zi (sau zile, acolo unde primarii au această „putirinţă”!) este decretată pompos „Ziua Comunei”, străduinţa maximă fiind aceea de a se evidenţia prin manifestări diverse, obiceiurile, tradiţiile şi modul de viaţă al locuitorilor, totul la un superlativ absolut. Acest deziderat este în prezent respectat într-un număr considerabil de comune din România. Manifestările care au loc în zilele decretate ca sărbători ale comunelor au degenerat de la an la an în manifestări cabotinice, care au dus sărbătorile în derizoriu. Un virus cumplit a pătruns în spiritul manifestărilor, degradându-l şi transformându-l într-un vector politicianist.

Primarul şi gaşca lui

Regula este aceeaşi pentru toate comunele: festivităţile au loc pe stadionul comunei, construit în ultimii ani, pe un teren de fotbal aflat lângă o şcoală sau pur şi simplu pe ţarină fără muşuroaie de la marginea satului. Acolo se ridică o scenă, accesorizată invariabil cu formula: „Ziua Comunei „X”. Se menţionează ziua, luna, anul şi eventual se adaugă o urare sau un îndemn heirupist cu iz de patriotism local. La cele două margini ale scenei sa găsesc obligatoriu cele două boxe de serviciu, extrem de impunătoare şi pregătite pentru a răspândi decibelii necesari pentru cucerirea publicului. Când terenul de fotbal este  full de săteni, pe scenă apare cu pompă deosebită, gaşca primarului. Aceasta este o gaşcă de esenţă pură, având în componenţa ei doar oamenii din staff-ul primarului şi fără nicio excepţie pe liderii de la centru ai formaţiunii politice care îl are drept reprezentant în comună pe primar, sau, pe primăriţă. Gaşca urcă pe scenă maiestuos în şir indian, ocupând locuri bine stabilite, într-o ordine descrescătoare, de la ştabii partidului, până la simpli „pălmaşi” în partid. Care sunt şi ei tot nişte şefi. Toţi poartă la gât eşarfe de mătase de o anumită culoare, care flutură în vântul jucăuş al primăverii. Lumea aplaudă enutziasmată fără niciun motiv, în timp ce gaşca salută cu gesturi largi mulţimea. Se simte că atmosfera s-a încins deja şi s-ar putea crede că în acest moment există o empatie sinceră  între gaşca primarului şi mulţime. Este momentul discursurilor înflăcărate, colorate politic în exclusivitate şi susţinute de către toţi şefii de la centru. Sunt fără niciun dubiu discursuri de campanie electorală, pentru că ocazia de a vorbi în faţa unei mari mulţimi nu se iveşte în fiecare zi.

Şirul de discursuri patetice este încheiat de către primăriţa comunei, care anunţă cu mare bucurie şi emoţie în glas ce minune nesperată s-a produs în această zi, când la sărbătoarea comunei au venit cu mare bucurie şi plăcere, din mare respect pentru cetăţeni şi total dezinteresaţi, un număr impresionant de artişti celebri de muzică populară. În continuare are loc o festivitate menită să stoarcă lacrimi din ochii spectatorilor şi să creeze celor din gaşcă, şefi mari şi şefi mici, o imagine exclusiv umană. Cea a unor oameni care poartă o grijă profundă semenilor lor. Sunt chemate pe scenă zece cupluri care au împlinit 50 de ani de căsătorie, cărora li se acordă diplome onorifice, câte un cadou generic şi sincere felicitări. Bătrânii strigaţi urcă greu pe scări şi se aşează sfios pe scenă. Sunt oameni aflaţi la vârsta de 70 – 75 de ani, destul de timoraţi de atenţia acordată şi neobişnuiţi cu aplauzele mulţimilor. O cântăreaţă de muzică populară aflată în vogă, interpretează cu agresivitate o sârbă săltăreaţă. La fiecare refren vedeta de muzică populară încearcă să-i atragă la joc, în faţa scenei, pe sărbătoriţii nunţilor de aur. Bătrânii nu se raliază acestui demers al cântăreţei. Sunt bătrâni, bolnavi şi obosiţi şi nu au nicio chemare spre ţopăială. După terminarea melodiei, cuplurile de bătrâni pipernicite de bătrâneţe coboară cu grijă treptele de la scenă, furişându-se în mulţime, acolo unde îşi pot dezbrăca efemera celebritate, mult prea grea pentru umerii lor bătrâni.

Mulţimea, cu micii şi berea

Pe scenă îşi etalează talentele alţi artişti faimoşi, cântăreţi profesionişti de muzică populară care declară toţi cu mâna pe inimiă că au venit în mod special pentru „Ziua” acestei comune frumoase, cu oameni deosebiţi. Mulţimea vibrează şi parcă ar dori să danseze in corpore pe acordurile muzicii populare munteneşti sau olteneşti. Între timp, locuitorii s-au transformat din spectatori în participanţi la o serbare câmpenească ad-hoc. Stadionul este înţesat de gherete mobile din lemn, unde se vinde vată de zahăr şi dulciuri pestriţe pentru buzunarele rurale. Cele mai căutate gherete sunt cele unde se distribuie gratuit bere şi mici, conform imuabilei reţete româneşti de captare a sentimentelor concetăţenilor din comună. Berea la pahar pare a fi inepuizabilă şi se distribuie fără nicio restricţie, chiar şi la cererea repetată a consumatorilor. Drept urmare, pe tot teritoriul, se zăresc grupuri răzleţe formate din băutori fruntaşi de bere, cu mare experienţă în îngurgitarea lichidului galben-maroniu cu guler de spumă la marginea paharelor. Limbile se dezleagă, spiritele sunt mai vii şi discuţiile devin mai sincere.

Sărbătoarea, start pentru un  alt viitor

Joiţoiu Stan – pensionar. Îi place cum este organizată festivitatea pentru ziua comunei şi îşi doreşte ca în viitorul apropiat toată lumea să meargă la muncă. „Cine are carte să meargă mai departe!” „Eu cred că s-ar putea să se schimbe viaţa noastră!”, crede Stan Joiţoiu.

Badea Gheorghe Aurică – mecanic de locomotivă. Vine în fiecare an să participe la sărbătorile organizate de ziua comunei. Îşi doreşte ca în viitor să nu mai fie sărăcie. Vrea de asemenea să se termine şcoala de la Cazaci unde învaţă copiii. „Poate va fi mai bine de acum înaine! Românul aşa a fost dintotdeauna! Obligat să suporte toate relele!”

Niţă Gheorghe – pensionar. Nu este din comună, a venit de la Sălcioara,  la Mânăstirea Nucet la Izvorul Tămăduirii să ia aghiasmă. Este pensionar pe caz de boală. „Cu plămânii!”. Aşteaptă să se schimbe vremurile pentru ca pensionarii să trăiască mai bine.

Ion Arabolu – pădurar. În următori ani doreşte ca în Comuna Nucet să se construiască canalizarea atât de necesară cetăţenilor. Viaţa de pădurar nu mai este romantică ca înainte. A devenit dură şi trebuie să depui o mare cantitate de muncă. Are parchetul în Zăvoi, la Dâmboviţa. Spune cu părere de rău că se fură lemne „ca-n codru”. Trebuie să stai în pădure şi sâmbăta şi duminca, pentru că atunci se fură mai mult. Pentru a menţine lucrul curat trebuie să lupţi în continuu. A auzit de Legea Picknicului şi de câte ori vin turişti în Zăvoi la Dâmboviţa îi roagă să strângă toate deşeurile şi să fie atenţi cu focurile. Nu este obligatoriu dacă eşti pădurar să fi şi vânător. Nu este vânător, dar apară vânatul de branconieri. În viaţa de zi cu zi îl deranjază preţurile mari şi faptul că tinerii nu au locuri de muncă. Băiatul a terminat facultatea dar nu are loc de muncă. Acum, bea o bere două şi mănâncă doi mici, undeva mai la marginea terenului de fotbal, „că sunt staţiile astea prea tari şi mă dor urechile! Ca să nu mai spun că toate chestiile astea cu neicuţă şi vino mândro jos în luncă, nu mai sunt pentru vârsta mea!”.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult