Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Maşini de altădată (II)

Maşini de altădată (II)

scris de Doru Dragomir
88 afisari

Un reflex hilar, al aripilor de Cadillac El Dorado am găsit în 1966, la Târgovişte, ducându-mă de câteva ori, spre sfârşitul acelui an, în casa unei familii de prieteni ai părinţilor mei, care aveau o fată studentă.

Cadillac Eldorado

Sâmbătă la prânz mă urcam în acceleratul Bucureşti-Pietroşiţa, compus din vagoane de automotor viu colorate produse la Uzinele Malaxa în anii ’30, sau, pe înserat, în personalul cu un vagon de clasa întâi cu compartimente căptuşite cu catifea albastră, care parcurgea cei 80 de kilometri de drum de fier, până la Târgovişte, în vreo două ore.

La gară îşi mai aşteptau clienţii câteva trăsuri cu roţi de cauciuc şi coşul ridicat, trase de cai frumoşi, îngrijiţi, ţesălaţi, ale căror potcoave răsunau ritmic pe macadamul bulevardului cu castani. Auzisem de Istoria… lui G. Călinescu; ne-o evocase profesoara de română de la liceu, o pomeneau şi alţii ca pe o carte ieşită din comun. Am aflat la Târgovişte că o avea în biblioteca sa fostul profesor de română al fiicei gazdelor mele şi am mers ca s-o vedem.

Era într-o seară de sfârşit de noiembrie, profesorul, recent pensionat, locuia într-o casă veche, nu prea încălzită, unde ne-a primit îmbrăcat într-un halat gros.  Când a adus cartea şi-a aşezat-o pe un scaun, privirea mi-a fost atrasă, ca de un fruct oprit, de coroana regală de la baza copertei (era tipărită la Fundaţiile Regale). Apoi am început s-o răsfoiesc şi am ajuns la un alt fruct oprit: fotografia în care Octavian Goga apărea alături de generalul Ion Antonescu. Mi-am plimbat ochii şi degetele pe paginile despre Ion Ghica, Eminescu, Caragiale, încheind răsfoirea la bibliografie…

1963 Rambler American

Casa în care mergeam la Târgovişte era aproape de centrul oraşului, pe o stradă liniştită, care mai păstra, în capăt, un reper interbelic: Felinarul cu trei craci rămas de la o casă de rendez-vous. La Târgovişte îmi plăcea să mă plimb pe străzi retrase, prin locuri vechi şi liniştite, precum împrejurimile bisericii Stelea, duminica în amurg. Într-una din acele duminici, întorcându-mă dintr-o plimbare, în capătul străzii m-a întâmpinat următorul spectacol: de-a lungul câtorva curţi erau parcate vreo cinci-şase maşini americane cu aripi lungi; am recunoscut cu uşurinţă un Chevrolet Bel Air 1957 (se întorsese şi comicul Mircea Crişan, cu un asemenea automobil din turneul de la Paris, în 1964, şi exclamase pe scena Teatrului „C. Tănase”, într-un spectacol televizat: „Ce nu face omul pentru o bucată de Chevrolet!…”), mai erau un Rambler vişiniu, un Mercury şi poate un Nash, toate de pe la mijlocul anilor ’50…

Proprietarii acelor maşini erau responsabilul unui restaurant din oraş, cel al unei patiserii, cel al principalei cofetării, altul, al unui magazin cu vad – veniseră toţi la o petrecere dintr-o casă de pe strada aceea. Aduse din Austria de un oarecare Walter, automobilele fuseseră înmatriculate fără greutate de Miliţie, iar stăpânii lor – oameni încă tineri, netrecuţi de 40 de ani – le socoteau mai arătoase, somptuoase în comparaţie cu noile Fiaturi, ori cu Renaultul 16.

Chevrolet Bel Air 1957

Ocârmuirea lăsa să intre în ţară maşini noi, sau uzate, trimise unor rude de români din Occident. Apăruse chiar o nouă escrocherie: maşina din vamă. Escrocul se văita că trebuie să găsească, în decurs de câteva zile sau de o săptămână, 10, 20 sau chiar 30 de mii de lei, întrucât un unchi din Londra, Frankfurt ori Amsterdam îi trimisese un Opel nou sau un Citroën, iar el nu avea banii necesari pentru scoaterea maşinii din vamă…

În anii ’60, noţiunea de maşină de colecţie sau de maşină de epocă era inexistentă la noi. Un medic din Cluj, ginere al unui celebru internist, care avea un Ford din anii ’30, a trimis o scrisoare firmei, în Statele Unite, întrebând dacă ar fi putut procura câteva piese pentru tipul său de automobil.

Răspunsul primit a făcut înconjurul Ardealului: uzinele Ford nu mai aveau nici la muzeu piesele respective, însă îi propuneau medicului următorul troc: un exemplar al ultimului tip de Ford în schimbul vechii sale maşini…

Am mers de câteva ori în vacanţă la Cugir, unde unchiul meu era medic, iar mătuşa mea ingineră la fabrica de armament. Un coleg al unchiului, stomatolog, care avea un băiat de vârsta mea, m-a luat, împreună cu fiul său, la o plimbare cu DKW-ul său fabricat în anii ’30.

Cugirul era pe jumătate oraş muncitoresc, cu blocuri şi magazine, pe jumătate sat vechi ardelenesc, cu gospodării ascunse vederii de ziduri şi porţi duble, înalte, compacte, din lemn, având un centru cu o piaţă pavată unde se găseau o pompă de benzină şi-o rampă pe care maşinile erau urcate pentru a li se schimba uleiul.

DKW

Acolo, DKW-ul decapotabil a fost spălat, şters cu o piele de căprioară, roşul viu al capotei şi-al celor două portiere începând să strălucească plăcut. Am părăsit într-un târziu spălătoria comunală, ieşind apoi din Cugir şi înaintând pe un drum pietruit, în sus, pe Râul Mare. Stăteam în spate, pe pernele acoperite cu catifea de culoarea zmeurei şi mi se părea că în nicio maşină nu mai avusesem atâta loc, simţindu-mă în largul meu, pe când viteza maşinii era de 45, cel mult 50 de kilometri la oră, după cum arăta ceasul rotund, destul de mare, de pe bord.

Articol aparut in numarul 53 al saptamanalului ZIUA VECHE

1 comentariu

gapou 21-04-2012 - 17:04

Neică Dane, tot respectul pentru priceperea lu matale la şu-roabe, rotiţe, motoraşe şi chiar moţobine, dar mai vezi şi ce faci cu limba. Mai exact, cu limba maternă (presupun, deocamdată): numai dacă pui o frână într-un dicţionar de limbă românească la literele H şi I, vei afla negreşit că una e „hilar” şi cu totul alta „ilar”. Aşadar, când termini cu covrigu, dă o manivelă şi la lexicul strămoşesc!

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult