Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Nurbatlar sau Murfatlar – Comoara din dealul Tibişir

Nurbatlar sau Murfatlar – Comoara din dealul Tibişir

scris de Roland Catalin Pena
49 afisari

Acest oraş adăposteşte trei minunăţii: Bisericuţele de cretă, Rezervaţia de la Fântâniţa şi vinul care-i dă renumele @ Urbea şi-a recăpătat vechiul nume în 2007 cu binecuvântarea fiului satului Traian Băsescu.

Nurbatlar sau Murfatlar - Comoara din dealul Tibişir

Tătarii i-au zis Apus Luminos acestei aşezări. Acum este unul din cazurile exemplare din România, un loc cu un potenţial economic excepţional care este rudimentar sau deloc exploatat. Are brand de podgorie, are infrastructură, stă cocoţat pe resurse minerale şi comori arheologice, înconjurat de minunăţii unice ale naturii. Colac peste pupăză, aici s-a născut preşedintele Traian Băsescu. Şi totuşi, turismul încă nu contează în economia acestei comunităţi.

Enumerăm fără pretenţia de acoperi în totalitate oportunităţile acestui oraş. Infrastructura: este pe E81 – Bucureşti, capitala României-Constanta, principalul port din România şi se află la doi paşi de A2, port la Canalul Dunăre-Marea Neagră, implicit cu acces la ambele şi la mică distanţă de Aeroportul internaţional Mihail Kogălniceanu, cel care deserveşte întreaga provincie. Se află la câţiva kilometri de Litoral şi nu prea departe de Deltă sau Insulele rezervaţii naturale ale Dunării. Are acces la întreaga lume pe asfalt, apă şi aer.

În oraş se află singura exploatare de cretă din România şi una din cele trei ale Europei, iar în jurul lui celebrele podgorii regale de le Murfatlar. La una din marginile oraşului începe Rezervaţia naturală de la Fântâniţa care adăposteşte o floră unică în lume. Şi cel mai important, în intravilan, cum s-ar spune, se află şi dealul Tibişir – cretă în turcă – sfredelit de kilometri de galerii săpate în stâncă: Bisericuţele rupestre, de o valoare de neestimat, dar în care nu a intrat nici un turist, niciodată.

Un şir de accidente fericite ne-a făcut săptămâna trecută ca la ieşirea din Bucureşti să tragem de volan către Dobrogea, renunţând astfel la un plan de călătorie documentară spre alte meleaguri româneşti, care speram să mai rămână pe loc până în momentul în care vom poposi şi noi pe acolo. Una peste alta, un simplu telefon ne-a deviat spre est, ziua scurtă de noiembrie ne-a urcat pe Autostrada Soarelui şi o curiozitate mai veche ne-a făcut să poposim la Murfatlar. Acesta este unul din avantajele călătoriilor prost planificate, ajungi unde trebuie.

Murfatlar

Citisem despre Murfatlar o sumă rezonabila de etichete şi chiar editasem în Verde de România o scurta descriere despre Bisericuţele de cretă. Sincer, cu toate speculaţiile nedocumentate postate pe pustiile netului, credeam ca acest ansamblu este un fel de garsonieră de restrişte pe care apostolii sau năvălitorii timpului pripăşiţi pentru o noapte-două pe aceste meleaguri scrijeliseră câteva graffitiîn lungile seri de singurătate. Dar nu-i deloc aşa!

Tezaurul de la Tibişir

Ştiam doar că lucrările de conservare la Bisericuţele de cretă erau împotmolite din lipsă de fonduri şi administrare iresponsabilă şi eram dispuşi să dăm o raită, cu bani sau fără bani. Nu ştiam că dealul Tibişir – cretă în turcă, unii dintre noi au mai auzit termenul de la bunicii lor – este sfredelit de vreo 7 kilometri de galerii, că în cupolele săpate în stânca moale şi scârţâitoare sunt câteva altare ale unor biserici succesive, că pe pereţi au fost descoperite inscripţii runice, că, pe scurt, pe aici timp de câteva mii de ani (?) au sălăşuit şiruri de eremiţi creştini sau precreştini de diferite culte, localnici sau poate venetici din Asia sau Scandinavia (?). Ne propunem să abordam disputele specialiştilor cu argumentele lor într-un material separat şi revenim la oile noastre: dacă există, de ce o asemenea comoară arheologica nu produce prosperitate pentru comunitatea locală? Ştim cu toţii că în jurul oricărei pietre pe care a călcat urmaşul dinspre mătuşă al calului lui Alexandru Macedon nişte greci sau nişte turci prosperă vânzând gogoşi şi artefacte hand-made în China.

De ce locuitorii din Murfatlar nu pot vinde autenticul?

Acest loc există doar pe hartă

Era o zi mohorâtă, cum ar zice Dobrogeanu-Gherea, când am ajuns la Murfatlar. De fotografii nici nu putea fi vorba. Am trecut podul peste Canal la sugestia indicatorului turistic să vizităm grilajul care interzice accesul în acest sit. L-am văzut. Nici măcar vreun paznic să ne taie calea. O inspirată decizie ne-a făcut să trecem şi pe la primărie. Voiam morţiş să aflăm de ce nu putem intra într-unul din cele mai spectaculoase obiective din Dobrogea. Ne-a lămurit primarul Gheorghe Cojocaru: „Dealul Tibişir e al meu, ce-i în el, creta, este al fabricii de cretă, ce-i sub cariera de cretă este al Muzeului de Arheologie din Constanţa. Cu paznicul lor trebuie să vorbiţi”. Mai în glumă mai în serios aceasta este situaţia. „Să ştiţi că mă mai trezesc cu turişti care-mi dau cu harta-n cap, uite dom’le e trecut aici, cu GPS, veni de la dracu’n praznic din Norvegia să vă văd runele! Ce pot să-i spun? Acest loc există doar pe hartă.”

Afară incepuse să dea cu măzăriche. Să facem o tablă, să facem un interviu? „De unde şi până unde Murfatlar?”, întreabă reporterul….Aşa am aflat ca denumirea vine ori de la cuvântul turcesc Murfat sau de la metafora tătărască Nurbatlar – apus luminos. Primarul Cojocaru ar înclina spre ultima variantă şi ne place şi nouă cum sună şi hotărâm pe loc că aceasta este etimologia corectă. Interviul devine prea la obiect aşa că-l veţi citi separat în zilele următoare.

Şi tot pentru zilele următoare lăsăm şi carierele de cretă, rezevaţia de la Fântâniţa, minunăţiile de la Adamclisi, un drum de toamnă prin Dobrogea şi nişte poveşti despre cum poţi să bei un pahar de Jidvei la Murfatlar şi să treci ca un fraier pe lângă un restaurant tătărăsc.

O situaţie mai încâlcită ca nodul gordian

Spicuind din problematica generală situaţia stă cam aşa: lucrările în şantierul arheologic durează de 50 de ani din care 40 au fost pauză din lipsă de fonduri. În această jumătate de secol multe din inscripţiile sau desenele de pe pereţi au fost distruse sau dispărut natural. Conservarea este şi în acest moment inexistentă din cauză că situl este „protejat” doar de o construcţie de beton neterminată care ar vrea să fie viitorul muzeu, fără geamuri, aşa că vântul sau umezeala nu au nici o oprelişte. Din cauza permeabilităţii rocii înscrisurile care au mai rămas dispar şi ele uşor-uşor. Ministerul Culturii nu are fonduri să prezerve nici măcar şantierul. În acelaşi timp, UNESCO, care ar fi dispus să includă obiectivul în patrimoniul universal, cere ca minimă condiţie ca acesta să fie redat „umanităţii”, adică turiştilor. Turiştii ar aduce banii necesari conservării, dar arheologii care n-au bani nici să vină cu autobuzul de la Constanţa să verifice dacă paznicul plătit din buget este în post se opun pe motiv că „deschiderea către public ar deteriora iremediabil această comoară”. Aici cercul se închide.

Deşi nu este frumos din partea noastră, am trecut peste deontologie şi nu am pătruns prin „efracţie” în acest loc. Ne-am zgâit printre zăbrelele şubrede, dar ne-am abţinut să intrăm şi să vandalizăm locul. Dar acest loc este mai degrabă vulnerabil din cauza inerţiei autorităţilor centrale şi specialiştilor locali decât vandalilor japonezi sau suedezi.

Dacă lucrurile vor rămâne în acelaşi stadiu, acest loc va pieri oricum cândva fără să aducă vreun beneficiu cuiva, cumva.

Atenţie, aici se cercetează de 2000 de ani!

Manipulat de nişte arheologi isteţi, Ceauşescu a iertat aceste locuri de distrugere cucerit de argumentele ipocrite ale acestora care veneau mănuşă  pe teoria naţionalistă şi idoată cum că „noi”, românii, am fi fost pe aici de dinaintea apariţiei poporului român.

Astfel, lucrările la „Canalul care leaga Dunărea de Marea Negră” – foclor de cătănie sau puşcărie, la alegere –  au tăiat Dobrogea-n două fără prăpădească şi acest sit arheologic. Mai nou, urmaşii cârmaciului, acum bigoţi ortodocşi, speculează pe baza acestor descoperiri nefinalizate  că noi suntem creştini de dintodeauna, chiar dacă pe vremea scrijelirii acestor documente atestatoare nu exista nici un român prin partea locului sau chiar pe lume. Să fim serioşi, România a ocupat Dobrogea în secolul XIX, a populat-o cu aceeaşi ocazie, iar acum să ne fie de haram!

Citeste mai multe pe Verde de Romania

2 comentarii

mircea cel batran 22-11-2011 - 00:05

„Să fim serioşi, România a ocupat Dobrogea în secolul XIX, etc”
Pai sa fiti seriosi taica, Romania a aparut in sec XIX, voiati sa „ocupe si populeze” din sec.XVIII?
Restu’-i istorie, si asta-i lunga si lata, sa-ti fie de haram d-le cine te-o mai platii si pe matale…

Adrian M 22-11-2011 - 08:58

românii sunt descendenti ai vechilor daci care vorbeau o limba de fond latin dinainte de cucerirea romana
iar civilizatia daca exista cu cel putin 2000 de ani i.e.n.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult