Drumul nu e tocmai usor cand afara ninge cu coduri galbene si portocalii. Pe DN2 termometrul indica -12 grade Celsius, dar coliva se simte bine. Motaie si ea pe bancheta din spate ocrotita de bratele inmuiate de somn ale unei matusi pensionare. Iesim din padurea Sinesti si trecem apoi printr-o alta padure: cea a crucilor tot mai numeroase de pe marginea drumului. Sunt din ce in ce mai multe si mai aproape una de cealalta incat mai au doar putin pana sa-si uneasca bratele intr-o macabra hora a mortii. Stiu ca undeva in stanga e si cea a Laurei Stoica. Dar, ca de obicei, evit sa privesc intr-acolo.
La Cosereni, ne desprindem de DN2 si, daca n-as sti ca e un stravechi drum judetean, as crede ca am ajuns direct pe partie. Sunt portiuni cu gheata, damburi de zapda iar intre localitati, unde e camp deschis, cucerim troian dupa troian. Masina freamata usor ca un mustang de prerie, se izmeneste si patineaza adesea ca o batranica senila. Se dau lupte grele, dar ingineria nemteasca invinge, gafaind, nametele de Baragan. Cale de aproape 17 de kilometri pana in comuna Axintele, ne duce cu derapaje usoare, sub privirile amuzate ale catorva babute zgribulite care se indreapta catre biserica, patinand si ele cu colivele lor cu tot. Vantul e aspru, taios, dusmanos si grabit. De mii de ani e asa. Oricat ai incerca, n-ai nici o sansa sa ti-l faci prieten. Mai bine il ignori si tii drumul drept pana in locul unde era pe vremuri celebra Bomba, pravalie de unde femeile se aprovizionau cu gaz si chibrituri iar copiii cu biscuiti economici sau dropsuri. Sunt cativa ani buni de cand Bomba a disparut iar barbatii care serveau cate un rom si se pierdeau in interminabile dezbateri agraro-filosofice s-au mutat la privatizati. Dincolo de locul fostei Bombe se vad despuiate si crapate, in nuante decrepite de aramiu, ruinele unei foste scoli primare. Matusa lacrimeaza: “Doamne, cum a ajuns scoala noastra!”.
Enoriasii si parintele
Pe ulita spre biserica e mai adapost. Cainii latra isteric pe la garduri, dar agitatia lor tulbura prea putin linistea de lemn a satului inca somnoros si gandurile iti zburda aiurea printre crucile mute din cimitir.
Inauntru un freamat usor, batranesc si nesigur al celor cateva babute zgribulite, cu guri stirbe si maini boante, cu obraji sfichiuiti fara mila de vant si parliti de soare. Stau stranse una langa alta, se susotesc si chicotesc cu voci ragusite. Isi freaca mainile deasupra sobitei si bat marunt din picioarele inghetate. Umbre negre, infasurate in broboade de culoarea noptii, cu trasaturi si destine aproape identice, dar cu nume tulburatoare: Niculina lui Ologu, Fina Vasilica, Radita lui Nea Petre, Tatitzoaica, Gicuta lui Pitpalacu, Mita lui Sasagaia, Mia lui Nea Costica Parcalabu’. Miroase a zahar vanilat si a lemne arse. Parintele soseste tremurand. Freamatul din biserica se stinge si slujba incepe domol dar spre final cantarile, dirijate de frigului care ne intepeneste oasele, capata un tempo tot mai vioi. Intre tanarul preotu si enoriasele sale e o complicitate duioasa. Ele sunt ingaduitoare cu stangacia si graba lui iar el le invaluie din cand in cand cu priviri calme, recunoscatoare si usor supuse. “Parintele e un baiat tare cumsecade”, susura o mamaie.
La troparul “Vesnica pomenire” (si el la fel de disco), cele 10-12 umbre negre isi unesc vocile intr-un cor al durerii. Bocetele lor irump ca un strigat de lupta. Jalea asta sfasietoarea te scutura si te taraste dupa ea. Mortii trebuie plansi cu lacrimi adevarate si numele lor rostite printre suspine. Li se alatura si clopotul care le poarta lacrimile si tanguirile pana hat departe, in lumea de dincolo. Iesim cu totii in cimitir.
Preotul e cuprins de un tremur usor si are falcile inclestate de frig. Desi tanar, e un pic adus de spate. Are maini fine si un zambet nesigur. De sub vesmintele cu fireturi se ivesc din cand in cand o pereche decolorata de blugi si doua botine lacuite. Stropeste mormintele cu vin, murmura numele mortilor acompaniat de clopotul care se zbuciuma in nestire. Vantul fosneste si scutura cei trei brazi batrani din cimitir.
Corul mamaicilor
In biserica focul din soba e din nou atatat cu cateva bucati uscate si subtiri de salcam. Batranul cantaret la strana, cu parul mai nins decat brazii de afara, se vaita ca l-a cam lasat auzul in timp parintele binecuvanteaza bucatele si pleaca la fel de grabit precum a venit. Corul mamaicilor invorate il acompaniaza pana in pridvorul bisericii unde se risipeste si tacanitul botinelor lui lacuite.
Se impart pachete, se sufla in lumanari, iar in pahare se toarna tuica fiarta, din doua foste jumatati de Coca-Cola in care s-au inecat prematur cateva boabe de piper negru. Fina Vasilica ma priveste complice, imi arata gingiile in care mai stau agatati doar doi canini si puncteaza: “Ia, pune-mi, maica si mie nitica Coca-Cola”.
Coliva asteapta tacuta verdictul fruntilor imbrobodite ce se se apropie iscoditoare. Gurile stirbe molfaie cate un “bogdaproste”, iar mainile boante despica aerul inghetat si se retrag inclestate pe cate o caserola pentru sufletul adormitei. Le privesc fascinata. As vrea sa le mangai obrajii uscati, sa le ating palmele aspre, sa ma las cuprinsa de bratele lor mirosind a busuioc si lemne proaspat taiate, in cautarea unei farame din bunica mea.
Pe ulita pustie vantul ne zgaltaie si ne impinge pentru ultima oara. Tristetea se urca si ea cu noi in masina. Gandurile imi zboara departe si se agata printre crengile unui batran corcodus din dosul unei casute albe din chirpici. Ramurile sale blande, noduroase si calde ca niste maini de bunic mi-au leganat toate fanteziile, nazbatiile de-o vara, iubirile de o vacanta si certitudinea ca suntem nemuritori. Astazi nici corcodusul nu mai e, nici oamenii care umpleau batatura cu rasete, lacrimi si vise, cu doruri si amintiri care s-au revarsat in mine.
0 comentariu
A fost chiar lesinata.