Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Poveste din Baragan – printesa desculta

Poveste din Baragan – printesa desculta

scris de Ziua Veche
27 afisari

Am trait candva in mijlocul unor oameni care se miscau intr-o libertate totala sau cel putin asa credeau ei. Pamantul pe care calcau le dadea tot ce aveau nevoie iar ei primeau cu modestie, fara sa se lacomeasca. Acum cand prezentul pare atat de incert, de cenusiu, ma intorc adesea in timp, la acel sat prafuit din Baragan, la acei oameni nadusiti care mi-au luminat copilaria si la vremea in care, mai mult decat orice pe lume, ma fascina o padure.

Asteptam cu infrigurare sa se termine scoala, sa ocup un loc intr-o rata prafuita din autogara Obor, ticsita pana la refuz de oameni si traiste, sa ma trezesc o vara intreaga cu noaptea-n cap intr-o odaita in care se amestecau mirosuri racoroase de busuioc si izma pusa la uscat, sa plec dis de dimineata cu mamaie la padurea de pe deal. Zaream padurea imediat ce urcam suvita dealului care strajuieste latura sudica a satului Bratia, parte a comunei ialomitene Axintele. Mergeam adesea pe jos, cu papucii in mana, pentru ca-mi placea sa simt pamantul acela caldut, care se usca uneori atat de tare si devenea zgrunturos, torturandu-ti talpile cu asprimea lui.

Atunci faceam cam o ora, o ora si ceva din poarta casei pana-n padure. Urcam dealul, apoi ne pierdeam cale de cinci-sase kilometri printre lanuri aproape coapte de grau si secara, culturi de porumb verde crescute cat o jumatate de om, de floarea soarelui cu tulpina ei aspra si capsorul inconjurat de raze pieptanate de vant. Acum, cu Google Earth, am ajuns in cateva secunde. Am masurat distanta iar in linie dreapta din poarta casei sunt 4,39 kilometri pana la padurea mea transformata, de obiectivul rece al unui satelit, intr-un peticut verde inchis care inoata intr-o mare de alte peticute. Ma gandesc ca asa cum Pamantul e alcatuit din petice, unele mai mari, altele mai mici, unele mai verzi, altele in nuante incerte, la fel e si viata omului. Copilaria mea a fost un peticut verde inchis la fel ca ochii bunicii.

Padurarul

In arsita acelor veri cand secau fantanile, pamantul isi crapa buzele sa soarba lacrima norilor uscati precum un burete nefolosit, cand mustele se imperecheau frenetic pe o coaja intarita de paine, ma ascundeam in racoarea padurii, ii inhalam miresmele neprihanite, curate ca lumina diminetii.

Nea Stan, padurarul, trecea din cand in cand pe acolo saltand pe capra saretei lui verzi. Copacii aceia falnici amuteau parca de placere cand ecoul vocii sale putenice, vesnic ragusita, se raspandea in toate directiile, leganandu-le frunza la fel de verde ca palaria sa.

Avea o pusca subtirica, lucioasa, pe care isi sprijirea degetele pufoase, fine ca de intelectual, aflate intr-un straniu contrast cu fata sa tuciurie, tabacita de vanturi aspre. Nu ma puteam stapani sa nu-i cercetez mustata minuscula, mereu tunsa, ferchezuita, dar mai ales abdomenul urias pe care cingatoarea sa de padurar il cuprindea abia pe la ultima gaura.

Pufaia cu miscari domoale din tigari fara filtru si emana o eleganta, un sarm putin nepotrivite cu pustietatea nesfarsita pe care o pastorea, cu taranii aceia cam nepriceputi pe care se vedea nevoit sa-i invete rosturile padurii ca pe niste copii. Dar reusea cumva sa vorbeasca pe limba lor, pe sleau, fara ocolisuri, ii domina, ii organiza ca un autentic sef de trib. Mai ales femeile aveau o simpatie nedisimulata pentru el. Ma minunam ca Fina Vasilica, femeie maritata cu patru copii, staruia pe langa el in speranta ca i-ar putea inlesni o intalnire cu un “amorez” care sa-i mai astampere fierbintelile ce ii torturau mintile in zilele alea de foc. Pe barbatul ei il stiam mai mult din vedere. Fina avea numai cuvinte de ocara la adresa lui. Imbatranit inainte vreme, cu obraji pamantii, cocosat si uscativ, cu abdomenul scobit, parea o umbra cu privirea plecata din lumea celor vii. Mamaie ii facea cu disperare semne sa-si tina gura, dar Fina turuia mai departe convinsa ca eu eram prea prinsa cu urmarirea unor gandaci vaca domnului care se tarau lipiti prin iarba ca sa surprind discutia lor deocheata. Dar, evident, se insela. Copiii aud intotdeauna.

Nea Stan locuia la 1-1,5 kilometri intr-o padure vecina mai mare, mai batrana, mai intunecoasa decat a noastra, intr-un canton boieresc, gospodarit de sotie, tanti Mita, o femeie cu ochi blanzi de caprioara, modesta, care avea mereu dureri de cap, dar extrem de binevoitoare cu oamenii care-i calcau batatura. Era mai tot timpul singura si ajunsese sa le vorbeasca pasarilor, florilor, care umpleau curtea din spate a cantonului, cainilor, care nu se dezlipeau nici o secunde de ea si dadeau mereu din coada cand treceam pe acolo. “Simt sufletul omului”, ne zicea tanti Mita. Si noi il simteam pe al ei. “Mai rar asa oameni”, imi explica mamaie.

O tristete

Padurarita isi stergea lacrimile cu coltul unui sort de bucatarie cand ii vorbea mamaie despre necazurile ei, despre baiatul cel mare stins inainte de vreme, la nici 24 de ani, pentru care avea sa poarte doliu tot restul vietii. Stelian, “lumina vietii” ei, murise cu trei ani inainte de a veni eu pe lume si inainte de a apuca sa fie hirotonit. Era sfarsitul unei toamne plangacioase care lovea cu lacrimi mari cat bobul de strugure in acoperisuri, in oamenii care umblau garboviti, cu capul strans intre umerii unor sube ce refuzau sa se mai usuce, in pasari care isi trageau cu ciocul de penele murate si picoteau prin soproane, in vite care dardaiau din toate incheieturile si ramaneau intepenite intr-un noroi cleios, uitandu-se cu ochi rugatori la stapani sa le traga de acolo. Pana si dricul s-a impotmolit cand sa iasa la drum iar mortul a tresarit in coparseu, semn ca nu ii venea sa se duca de langa ai lui. Si-au facut babele cruce iar colegii de la Facultatea de Teologie ai mortului au cantat atunci de s-a cutremurat tot satul si au inceput potaile sa schelalaie prin ograzi. Apoi a fost o vreme in care mamaie fugea de nebuna la mormantul lui unde zgaraia pamantul cu unghiile, sub cerul care continua sa planga, cerandu-i-l inapoi pe Stelus, pana intr-o zi cand a vazut-o nasa Stela cu numele careia fusese botezat adormitul si a certat-o bland “Mio, la ce nu lasi copilul ala sa se odihneasca?”. Apoi i-a venit Stelus in vis si a certat-o si el “mama, mama, la ce ma chemi mereu inapoi? Tu nu stii ca eu sunt bine? N-am fost nicicand mai fericit….” iar ea i-a raspuns “bine Steluse, mama, daca zici tu….”. Si dupa acel vis i s-a luminat parca mintea, si-a reluat roboteala zilnica de-a lungul si de-a latul gospodariei, a plans mai putin, dar de vorbit a vorbit tot timpul despre baiatul ei.

Astea toate le-am aflat eu mai tarziu, povestite de nenumarate ori cand se strangeau pe la pomeni necunoscutele rubedenii care mai varsau cate o lacrima, un strop de vin curat pe pamant si damigene intregi pe gat de plecau razand cu lacrimi peste islaz. Cercetam adesea sursul enigmatic al fratelui mamei – unchiul meu necunoscut – prins intre ramele unei fotografii agatate intr-un cui deasupra patului din odaia in care dormeam. Privirea ii aluneca usor intr-o parte iar franturile din scurta lui viata invocate atat de des il transformasera, in imaginatia mea, intr-un mort viu care vietuia discret alaturi de noi. Nu as fi fost deloc suprinsa sau speriata daca intr-o buna zi tanarul din fotografie, cu parul ales intr-o carare pe partea dreapta, si-ar fi deschis buzele frumos conturate si ar fi inceput sa-mi vorbeasca.

Spre casa

Povestea mamaie iar padurarita plangea si ar fi mai stat ele mult si bine de vorba daca soarele nu ar fi alunecat de celalalta parte a padurii. Habar n-avea mamaie pe cand povestea despre copilul disparut ca, peste 12-14 ani, avea sa-si ingroape si celalalt baiat. Dar asta e o alta istorie….

Luam alene drumul inapoi spre casa, dar uneori, cand voiam sa aruncam o privire la via din deal, traseul se modifica. Treceam printr-o raspantie unde poposeau fara vlaga, cu ochi febrili, toti insetatii care misunau prin singuratatile acelea, dimpreuna cu vitele lor imbalosate de arsita. Vedeam de departe cumpana lemnoasa, fantomatica, a fantanii ce ascundea in pantecele ei racoroase un cerculet de culoarea intunericului pe care o galeata veche din tabla il spargea cu pocnet. Imi asezam coatele pe ghizdurile batrane, usor ciobite, inhalam suflul rece ce venea din adancuri, tragand nerbdatoarea de lantul care imi lasa in palmele transpirate urmele zalelor ruginite.

Apa sa rece, binecuvantata ne potolea setea si astampara transpiratia ce ni se prelingea in paraiase pe la tamplele incinse, pe gatul naclait de praf si sudoare. Chiuiam apoi inviorata iar fantana imi absorbea glasul care se prelingea tot mai stins de-a lungul pertilor pietrosi ce coborau in maruntaiele pamantului. Nu mai era mult pana acasa.

Coboram agale suvita nisipoasa iar, dupa o bucla, satul isi desfasura la picioarele noastre, sub lumina unui soare din ce in ce mai oranj, intinderile umbrite de copaci si vita cataratoare. In departare se zarea silueta metalica a turnului de apa de la grajdurile din lunca, constructie straniu de futurista pentru vremurile acelea ce avea in varf o maciulie sferica. Vedeam de sus cum se intorc vitele de la pascut si fiecare cornuta se oprea cuminte la poarta cu mirosuri cunoscute, femeile care roboteau cu iuteala prin gospodarii, copiii care se adunau la un fotbal pe islaz, barbatii care se strangeau cate doi-trei pe la porti, trageau din tigara si incepeau sa infiripe dezbateri ce se sfarseau abia sub clar de luna cand erau prea epuizati ca sa-si mai alunge cu vorbe urate nevestele care-i chemau insistent la culcare. Ii mai vedeai pe cate unii cum o lua-o pas-pas spre bufet de unde se intorceau tinandu-se de uluci si bolborosind injuraturi pentru cainii care-i latrau frenetic pe dupa garduri.

Adormeam usor dupa ce ne curatam praful de pe gat, de pe picioare, dupa ce ne asezam cu totii in jurul unei masute invelite intr-o musama cu flori mari si mancam, din strachini identice, lapte proaspat in care se scufundau bucati galbene de mamaliga fierbinte. Auzeam tantarii cum isi organizau atacurile nocturne cu bazaituri ascutite, dar eram prea obosita ca sa ma impotrivesc.

Basmele noptii se strecurau discret in odaie iar eu deveneam atunci o printesa care alerga desculta prin praful Baraganului, rascolit de tarani care oftau a neputinta, scarpinandu-si fontanela intepata de soare. Ma pierdeam prin siruri interminabile de porumb cu frunza taioasa, rupeam palarii de floarea soarelui si rontaiam un miez dulce, laptos, ma urcam pana in varful unui corcodus batran si strigam babutele de acolo iar ele imi ziceau “da’ nebuna mai esti maica”, alergam puii de gaina prin curte, pana oboseam si eu si ei, intram pana la genunchi in mocirla si simteam noroiul caldut cum imi intra printre degete, cutreieram lunca in lung si-n lat intr-un anturaj pestrit – cativa copii de oras, cu piele alba, trasi la fata, care se intepau, se zgariau, se juleau, se speriau, lacrimand cu usurinta si o droaie de bastinasi de toate dimensiunile, cu mutre smecherite, arse de soare, cu priviri care te analizau fara jena din cap pana-n picioare, cu miscari indemanatice, cu picioare tabacite de mersul pe jos, cu pielea vesnic patata de straturi suprapuse de praf, cu linii negre sub unghii, cu lumanarele scurse din nas spre buza superioara, cu haine ieftine, labartate, carpacite grosolan. Si cand vedea atata frumusete, Iisus cobora din icoana de pe perete, chiar din apa Iordanului, si alerga mai iute ca noi prin praful aspru care se transforma in matase iar noi il urmam cu chiote prelungi. Mamaie ne privea razand din poarta. Ochii ei aveau atunci culoarea padurii….

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult