„Punguţa cu doi bani” a lui Ion Creangă, alungată din satul Frumuşica Veche

La Frumuşica Veche se ajunge destul de greu. Până la Mineailovka este drum asfaltat, dar de acolo… Drum de pământ: „Dacă vă prinde o ploaie pe-acolo, nu mai plecaţi!” Avertismentul ne-a pus pe gânduri: în mai, o trupă de teatru de păpuşi a rămas blocată la Frumuşica Veche şi au ieşit din sat doar traşi cu tractorul, asta după ce au avut şi probleme cu autorităţile. Aşezat între dealuri, satul Frumuşica Veche se găseşte aproape de graniţa cu Republica Moldova. Drumul e bun şi pe cer nu se vede nici scamă de nor.

Ajunşi în sat aveam să încercăm amintiri din anii ’90: un târg ad-hoc, unde se vindeau de toate, de la crupe la vestitele fierbătoare ruseşti. Târgul era în noul centru al satului, în apropiere de şcoala nouă. Chiar foarte nouă nu este, a fost construită în anii ’60. Intrarea în şcoală este străjuită de o parte de o placă scrisă în ucraineană, iar de cealaltă parte de… patru găuri! Până nu demult, acolo a existat o altă placă, scrisă în limba română, doar că a fost scoasă. Tot aici, deasupra uşii mai era o placă cu textul „Bine aţi venit!” adresat bobocilor. A dispărut şi aceasta… Şcoala are de un an un director nou care doreşte cu orice preţ să îşi manifeste ataşamentul faţă de politicile ucrainene de deznaţionalizare. Însemnele publice pot fi afişate în limbile minorităţilor naţionale, cel puţin aşa zice legea ucraineană, ca şi Constituţia Ucrainei care proclamă protejarea drepturilor minorităţilor naţionale. Doar că în practică numărul însemnelor publice în limba română scade de la o zi la alta.

Ucrainizarea şi deznaţionalizarea merg cu paşi repezi aici…

Şcoala din Frumuşica Veche a fost scena unor lupte grele în luna mai 2010. Atunci satul a fost vizitat de o trupă de teatru de păpuşi din România care trebuia să susţină mai multe reprezentaţii cu spectacolul „Punguţa cu doi bani”, cunoscutul basm pentru copii, fără nici un fel de componentă politică. Au fost obţinute toate aprobările necesare pentru acest spectacol de la autorităţile raionale şi regionale, iar reprezentaţia trebuia să aibă loc în incinta şcolii. Doar că în ziua spectacolului, directorul şcolii a încuiat toate uşile şi a refuzat să lase pe cei 200 de copii veniţi la spectacol să intre în clădire. Până la urmă spectacolul a fost amânat. Directorul şcolii nu s-a oprit aici şi a făcut plângeri la poliţie tuturor acelora care au fost implicaţi în organizarea spectacolului. Au fost daţi pe mâna poliţiei până şi cei care au lipit în şcoală afişele care anunţau spectacolul. Iar poliţia ucraineană s-a grăbit să deschidă un dosar şi să instrumenteze o anchetă, silindu-se să facă tuturor celor implicaţi o viaţă cât mai grea. „Punguţa cu doi bani” a fost alungată cu succes din Frumuşica Veche, un nou succes al autorităţilor ucrainene după scoaterea plăcuţelor în limba română de la intrarea şcolii. La şcoala din Frumuşica Veche învaţă 300 de elevi în 21 de clase, jumătate în limba român, jumătate în limba ucraineană. Doar că începând cu anul 2010 s-a renunţat la clasele în limba română şi s-au organizat doar clase în limba ucraineană. Ucrainizarea şi deznaţionalizarea merg cu paşi repezi aici…

„Opt clase de şcoală la români fac cât liceul la sovietici”

La câteva sute de metri de „şcoala nouă”, în apropierea bisericii, găsim „şcoala veche”. „Şcoala de la români”, construită în anul 1924, după cum ni se spune. Modelul satului interbelic românesc, cu şcoala şi biserica în centru a fost stricat şi la Frumuşica Veche prin mutarea şcolii şi dezafectarea bisericii. La început nu reuşim să desluşim clădirea şcolii româneşti din cauza bălăriilor şi a boschetelor de peste doi metri. Însă dintr-o dată ni se dezvăluie în faţa ochilor o ruină în care încă mai poţi recunoaşte clădirea zdravănă de altădată. În sat mai locuiesc mulţi oameni care au apucat să înveţe în „şcoala românească”. Toţi îşi amintesc de ea ca de o clădire cu săli de clasă mari şi luminoase, cu profesori serioşi. Noi avem în faţa ochilor o ruină, cu acoperişul pe jumătate prăbuşit, fără geamuri, cu pereţii coşcoviţi şi cu tencuiala sărită, însă cu uşile legate cu un lacăt ruginit.

„Opt clase de şcoală la români fac cât liceul la sovietici”, cam aşa umbla vorba imediat după război. Însă acum „şcoala de la români” e lăsată în paragină. Ba mai mult, a devenit sursă de scânduri pentru locuitorii satului care smulg lemnăria rămasă. Deasupra uşii de intrare a existat până cu câţiva ani în urmă o inscripţie românească cioplită în piatră, însă a dispărut între timp. Orice urmă, orice cuvânt, orice inscripţie care aminteşte de România trebuie să dispară, cam acesta este cuvântul de ordine. Puţin mai la deal faţă de vechea şcoală se găseşte biserica. Sovieticii au transformat- o în „sklad”, adică în depozit. În 1964 s-au îndârjit încă o dată comuniştii împotriva bisericii şi au trimis o echipă cu tractoare să dărâme cupola, însă oamenii din sat au înconjurat biserica şi practicanţii ateismului ştiinţific au renunţat. La sfârşitul anilor ’80, biserica a fost repusă în funcţiune, după ce a reuşit să scape de demolare. Acum a fost renovată şi se înalţă mândră şi strălucitoare de-asupra satului. Preotul din Frumuşica Veche a venit din Republica Moldova şi slujeşte în română, deşi ţine de Patriarhia Moscovei. De la biserică pornim spre cimitirul satului, aflat pe un deal. Cimitirul cel nou este bine îngrijit, câteva femei smulg buruienile din jurul mormintelor în linişte. Însă în vârful dealului, înconjurate de tufe înalte se găsesc două cruci stinghere, iar locul din jurul lor este marcat de un dreptunghi format din pietre. Este groapa comună a soldaţilor români morţi la Frumuşica Veche în vara anului 1944, după cum îşi amintesc bătrânii. În sat a existat în timpul războiului un spital militar românesc, în spatele liniei frontului de pe Nistru.

Însă într-o dimineaţă au apărut în sat doi soldaţi români călări care au anunţat că frontul a fost rupt şi spre ei se îndreaptă o coloană de tancuri sovietice. Răniţii din spital au fost încărcaţi în căruţe pentru a fi evacuaţi, iar compania care îi păzea s-a îndreptat spre dealul de la intrarea în sat dinspre Mineailovka. Bătălia de aici a fost scurtă, cele câteva zeci de soldaţi români înarmaţi cu puşti şi grenade fiind zdrobiţi de tancurile sovietice în doar câteva minute. După aceea au urmat scene care au intrat în memoria colectivă a satului: soldaţii români care au încercat să se predea au fost executaţi pe loc. Doi soldaţi români au ieşit la un moment dat dintr-o pivniţă unde se ascunseseră şi s-au îndreptat spre un tanc sovietic cu intenţia de a se preda. Comandantul tancului a cerut unuia dintre cei doi soldaţi să îşi împuşte camaradul pentru a scăpa cu viaţă. În faţa refuzului îngrozit al acestuia, i-a cerut celuilalt soldat român să-l execute pe cel care a refuzat. Cel de-al doilea şi-a împuşcat tovarăşul fără să clipească, iar comandantul tancului sovietic i-a făcut semn că poate pleca doar pentru ca să-l împuşte pe la spate. Cei doi soldaţi români ucişi în acest mod au fost înmormântaţi chiar în curtea casei unde au fost omorâţi. Crucile lor au fost scoase de pe morminte, însă toată lumea ştie că în curtea aceea sunt îngropaţi doi soldaţi români, ba chiar aflăm că gospodina casei le-a păstrat multă vreme livretele militare, pe care se pare că le-a aruncat la un moment dat de frica autorităţilor sovietice. Bătrânii satului, care erau copii în vara anului 1944, îşi amintesc că şi în alte curţi se găsesc morminte de soldaţi români morţi în vara anului 1944. În toate satele prin care am ajuns am văzut monumente imense ale soldatului sovietic, iar monumentele soldaţilor români din Primul Război Mondial erau de cele mai multe ori parţial distruse sau înconjurate de bălării. La Frumuşica Veche ar fi nevoie de o intervenţie pentru ca mormintele soldaţilor români să fie marcate aşa cum trebuie şi după cum prevăd convenţiile internaţionale la care Ucraina este parte. Destul de greu de crezut că după ce au alungat o trupă de teatru de păpuşi autorităţile ucrainene vor accepta să fie marcate cu cruci de piatră şi îngrijite morminte ale soldaţilor români din cel de-al Doilea Război Mondial.

Articol apărut în numărul 26 al săptămânalului Ziuaveche.ro.