Raiul si Ocna

Ocnele de sare au fost percepute intotdeauna ca niste locatii tenebroase, ascunse si intunecate, unde oamenii care incalcau legile erau trimisi sa isi ispaseasca pedeapsa. Nimeni de-a lungul anilor nu a coborat de buna voie in Ocna. Era locul din adancuri, lipsit de lumina zilei si de libertate. Cine intra in ocna nu mai vedea soarele pe cer, fiind sortit sa ii putrezeasca oasele departe de lume. Exploatarea sarii pe scara industriala nu a dus la disparitia temerii fata de adancurile ocnelor. Lumea este in miscare si datorita omului iadul din adancul ocnelor se poate transforma cateodata in rai.

 

 Orasul – comuna

 

La Ocnele Mari l-am gasit pe primarul Petre Iordache cu zambetul pe buze. In urma cu doua zile, primaria semnase contractul de antreprenoriat cu o firma din Ramnicu Valcea, pentru realizarea unei baze de tratament cu apa sarata. Autoritatile locale si-au dorit inca din 1990 aceasta investitie, care sa transforme localitatea intr-o statiune turistica. In douazeci de ani de capitalism, dintr-un imobilism ciudat, nu s-a reusit punerea in valoare a bogatiilor naturale ale zonei. Candva, orasul Ocnele Mari a fost si statiune, nimeni neputand sa precizeze cum arata orasul in acele vremuri. Investitia in valoare de 3,5 milioane euro este destinata construirii unei baze de tratament cu o capacitate de 110 locuri, pentru pacientii cu afectiuni reumatologice.

 

 Oamenii sarii din adancuri

 

La Ocnele Mari sarea se exploateaza de sute de ani. Toate dealurile din zona sunt strapunse de galerii supra-etajate, lungimea acestora nefiind stiuta de nimeni. Ca in toate ocnele de sare din Romania si in aceste galerii au functionat puscariile condamnatilor pe viata, care aveau sarcina amara sa sparga zilnic cu tarnacopul blocurile de sare. Desi munca in ocnele de sare nu se poate compara cu cea din minele de carbune, reputatia ocnelor de foste puscarii a impiedicat dezvoltarea localitatii ca statiune turistica. In ocnele de sare nu exista praful, noroiul si infiltratiile de gaze din minele de carbune. Minerii nu sunt tuciurii pe fata si pe maini, atmosfera din ocnele de sare fiind mai degraba aseptica. Oamenii din sare traiesc bine, nici nu huzuresc, dar nici nu mor de foame. Directorul Marius Tanasie, lucreaza in sare de cand a terminat facultatea. Daca ar fi avut baieti, pe unul l-ar fi indrumat in mod sigur spre aceasta profesie. ”Avem rezerve de sare pentru inca 50 de ani de aici inainte! Zacamantul este valorificat pentru sare industriala, nu producem sare alimentara !’’, precizeaza directorul.

 

Conduce Sucursala Miniera Ramnicu Valcea de doisprezece ani, societatea obtinand in permanenta profit. Din punct de vedere financiar exista o stabilitate, dar nu exista o indestulare. Se lucreaza in acord si cei care vor bani mai multi, muncesc mai mult si primesc mai mult. In minele de sare exista un singur indicator esential : cantitatea de sare extrasa. Toate exploatarile miniere sunt cuprinse in Societatea Nationala a Sarii, care desi este de stat nu beneficiaza de subventii sau ajutoare de la stat. Munca in sare nu mai este cea dinainte, bazata pe muschi, fierastraie manuale si tarnacoape. In proportie de 90% operatiunile sunt mecanizate, iar minerii nu sunt cei pe care ii putem imagina printr-o viziune romantata: muschiulosi, masivi, cu mustata si grai coltos. Sunt oameni obijnuiti, care ies din schimb dimineata si se ocupa de gradina de legume sau de animalele din gospodarie. Inginerul Mircea Popescu, sef de sector, este student in anul III la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Ramnicu Valcea. Iese dimineata din maruntaiele muntilor si pleaca acasa la Ocnita, unde se pune cu burta pe carte.

 

Salina – un brand in devenire

 

Ne aflam in Salina Ocnele Mari aflata la 100 de metri sub pamant, amenajata ca un spatiu urias de agrement. Ideea de a transforma salina in obiectiv turistic a aparut in urma cu doi ani. Salile monumentale, cu aer curat nu foloseau la nimic. Proiectul de amenajare a grotelor in obiectiv turistic a fost realizat de catre un institut de specialitate din Cluj Napoca. Studiile au relevat ca nu exista nici un pericol pentru ca peretii grotelor sa cada, deoarece sarea se autosustine si pilierii care au ramas intre grote asigura echilibrul si stabilitatea. Exista mine care functioneaza de sute de ani si care nu s-au prabusit. Odata proiectul realizat s-a pornit la transpunerea lui in practica. ’’Cu foarte mult suflet!’’, precizeaza directorul Tanasie. Grota principala a salinei este o sala imensa, cu tavanul si peretii de sare, inaltimea incaperii fiind de 30 de metri. Prima impresia cand patrunzi in salina este coplesitoare, apropiata de cea a patrunderii intr-o uriasa sala de dans de la Versailles. Salina a devenit intr-un an de zile un muzeu al sarii si un spatiu turistic unic, cu diverse facilitati pentru turisti. Exista spatii comerciale, ocupate de diversi intreprinzatori, care vand bauturi racoritoare si alimente sau diverse obiecte de artizanat. La chioscuri se gasesc suveniruri personalizate cu numele salinei si cu imagini din interior. Se vand toate produsele realizate in cadrul Societatii Nationale a Sarii. In interior aerul este curat iar temperatura este constanta si placuta. In incaperile salinei sunt amenajate spatii de relaxare cu balansoare, scaune, banci, sezlonguri si paturi. Intr-o incapere este amenajat un cinematograf cu 100 de locuri, iar in cea de alaturi este amenajata o terasa cu mese si banci din lemn, in stilul rustic specific zonei de nord al Olteniei.

 

Pe terenul de sport o echipa de copii, imbracati in tricourile jucatoriilor de la internationalele Milano, are ora de antrenament. Aflam ca de sponsorizare si de antrenamentul echipei se ocupa preotul Gavrilescu din oras. Toate spatiile amenajate sunt placute, reconfortante si simple, poate pentru faptul ca sunt realizate manual, de catre angajatii Exploatarii. Cel care ’’face toti banii’’, asa cum zice romanul, este aerul. Puritatea lui te ajuta sa respiri usor si este remediul pentru anumite afectiuni respiratorii. Deocamdata nu exista spatii amenajate pentru tratament medical, acest demers neputand sa fie finalizat datorita birocratiei si indiferentei care persista in societatea romaneasca atunci cand este vorba de valorificarea bogatiilor naturale. La Ocnele Mari primul pas, l-au facut cei din Societatea Nationala a Sarii.

 

Cu truda si pasiune, o salina goala si trista a fost transformata intr-un loc de agrement si in acelasi timp intr-un obiectiv turistic. In aceasta vara se apreciaza ca la Salina Ocnele Mari va fi un aflux de 4000-5000 de turisti pe zi, in prezent sambata si duminica fiind vizitata de circa 1700 de turisti pe zi. Pentru o taxa de 10 lei se poate vizita salina pe timp nelimitat, se pot folosi gratis toate facilitatile de agrement, dar mai ales se poate respira cu nesat aerul pur, lipsit de particule de praf, care regleaza respiratia si circuitul sangvin. Distanta dintre Bucuresti si Ocnele Mari nu este de speriat, singurul lucru care atarna greu in decizia de a vizita acest obiectiv turistic fiind inexistenta unei infracstructuri turistice in orasul-comuna. La Ocnele Mari nu exista hoteluri pentru turisti si mult mai grav, nici o pensiune turistica. Cu toate ca localitatea se afla in zona premontana, beneficiind de peisaje unice. Pana se va ajunge insa la nivelul de intelepciune turistica al nemtilor sau austriecilor, la Ocnele Mari, se va mai taia probabil inca un munte de sare.