Acasa Exclusiv ZiuaVeche.roReportaj Reportaj. Toamnă la târg, cu pastramă şi brânză de burduf

Reportaj. Toamnă la târg, cu pastramă şi brânză de burduf

scris de Teodor Seran
148 afisari

Serbările câmpeneşti au apărut în istoria românilor pe vremea când Burebista îşi scotea la câmp cetele de oşteni pentru a sărbători culesul viilor din Dacia. Legenda spune că plăcându-le atât de mult aceste serbări, dacii se întâlneau din ce în ce mai des să petreacă, iar vinul curgea în valuri. De aceea, regele dac a poruncit să se stârpească viile din întreaga Dacie. Atât de multe şi de întinse erau podgoriile dacilor, încât ele au supravieţuit până în zilele noastre. Şi cum vinul nu merge fără pastramă şi brânza de burduf, au fost inventate târgurile, în care să se vândă aceste minunatele bucate ale românilor. Târgul de la Costeşti de Dâmboviţa, se ţine de Sf. Dumitru, atunci când toamna îşi face bagajele, lăsând în urma ei codrii de aramă şi fumul alb şi înţepător de la grătarele cu pastramă şi cârnaţi de oaie.

Targ Costesti

La intrarea în târg,  bătrâna Veronia Plăiaşu a cumpărat patru coşuri mari de nuiele. Le-a cumpărat pentru pomană la cimitir, pentru împărţit în Sâmbăta Moşilor.  A dat  20 de lei pe bucată. Locuieşte pe strada Runcului,  aproape de târg. Soţul este şi el pensionar. Vine în fiecare an la târg, pentru că de fiecare dată târgul este mereu altul. Are o pensie de 300 ron. A crescut  cu greutate patru copii. A prins vremuri mai bune, când se găseau locuri de muncă. „Moşul” a lucrat ca forjor la fabrica Cimentul” şi are o pensie mai bună. Fata este medic veterinar, a fost măritata cu un medic veterinar din Bucureşti, „un prăpădit de mâna întâia!”. Acum este în Spania şi căsătorită cu un spaniol. Unul dintre băieţi stă cu ea în curte. Are 56 de ani şi lucrează la „Cimentul” ca electrician.  Un alt băiat este şofer de TIR în Spania. Ultimul dintre băieţi este handicapat şi stă acasă. Pe 12 iunie 2012 a împlinit 79 de ani. „Nu mai doresc să prind suta!”, zice tanti Veronia. Nu are probleme cu inima, în schimb are probleme cu picioarele. A avut vacă şi porci, acum nu mai are nici un animal pentru că nu o ţin picioarele să facă treabă. Moşul are 82 de ani şi mai bea, în special ţuică. „Trage bine şi mult!”, precizează tanti Veronia.

Pe Nicolae Lăcătuş îl întâlnim lângă o tarabă cu teneşi şi adidaşi „pentru toată lumea!”. Nu sunt bani, e criză şi marfa pare destul de scumpă pentru cumpărători.  Îl întreb de ce mai vine dacă nu câştigă nimic. „Ce să facem, domnule? Ne câştigăm existenţa!  Altceva ce să facem?” . A venit la târgul de la Fieni, tocmai de la Buzău. Colindă prin toată ţara cu marfa lui. „Pe unde se ţine târg, acolo sunt şi eu! Am fost peste tot! Am câştigat şi bine când au fost timpurile mai bune, dar acum nu mai facem treabă!”. Nu crede că vor veni vreodată timpuri mai bune. Are 40 de ani şi de 20 de ani se ocupă cu micul negoţ. Cunoaşte ţara în lung şi lat, dar tot acasă la el îi place mai mult. La Fieni stă doar două zile, cât ţine târgul. „Asta-i  viaţa de negustor! Dacă nu ne-a plăcut cartea! Dar nici cu carte multă nu-i o fericire, că sunt mulţi şomeri cu diplomă!”. Nu mai este puternic ca înainte şi i-a pierit optimismul, pentru că simte că nu va mai fi bine niciodată. Îi urez vânzare bună. „Să vă audă Dumnezeu!”, răspunde fără speranţă în glas.

Sorin Budura a venit în târg cu căciuli tocmai de la Cluj, din astrahan, piele şi focă. „Chiar focă?”, îl întreb, „Focă, focă!”, mă convinge. Pe umeraşele din spate stau aranjate zeci de cojoace din piele. Un cojocel costă 120 lei. „N-ar fi scump, dar uite că nu merge!”, se vaită. „Din cauza crizei! Au oamenii 5-600 lei salariu! Ăia sunt bani? Cu ce să mai cumpere omul?” Colindă pe la toate târgurile din ţară, dar niciunde nu merge prea bine,  pentru că nu este vânzare. Un moş probează o căciulă de astrahan şi se admiră în oglindă. „Pune-o mai dreaptă pe cap!”, îl îndeamnă vânzătorul Sorin. Moşul se scuză: „Eu aşa o port, mai aplecată, nu cum purta Ceauşescu!” – „Nu cum purta Ceauşescu, trebuie să o porţi ca Băsescu, moşule!”, îl învaţă Sorin.

Tarabele care coc la foc mic kurtos-kalacs, cozonacul secuiesc, lucrează din plin.  Fumul subţire şi alb se înalţă în aerul limpede şi pleacă spre pădurea arămie de alături. Se vând în draci gogoşi calde cu dulceaţă de gutui şi fructe de pădure. La târg foamea este mare şi te încearcă tot timpul. Mănânci o gogoaşă şi nu îţi trece, vezi mititeii sfârâind pe grătar şi vrei să guşti doi-trei. Vezi pastramă din care curge grăsime de oaie cu miros ameţitor, vrei şi pastramă! Dar parcă ar merge şi puţină brânză de burduf cu mămăliguţă caldă! Mai „bagi” o bere, două la ghiozdan sau un pahar două de vin fiert şi te apucă din nou foamea!

Prin mijlocul târgului întâlnim o mamaie care poartă în mâini funii împletite de usturoi. „Cu cât dai mamaie o funie?” Stă o clipă să mă cântărească. Par mai de la oraş, cu bani mulţi, dar nu vrea nici să se zgârcească şi să strice preţul. „Ia mămică usturoi, 3 lei funia!”. O cheamă Ioana Iancu, are 66 de ani şi a venit cu usturoi la târg din comuna Dărăşti de Giurgiu. În urez să aibă succes la vânzare, în timp ce încearcă să îmi smulgă o promisiune: „Mă dai la televizor, să mă văd la televizor, barem? Sunteţi de la ziar? E bine şi la ziar!”

Trecem pe lângă tarabe supraîncărcate cu brânză de burduf, pastramă şi cârnaţi de oaie. Mai toţi vânzătorii declară cu o sinceritate dezarmantă că au venit la târg de la Bran, brandul fiind menţionat obligatoriu, pentru că aduce vânzare bună. Pe tarabele alăturate se află zeci de borcane cu miere de toate culorile, cu inscripţii tentante. Un borcan de 800 grame costă 18 lei, indiferent dacă este de tei sau polifloră. Cea de salcâm costă 30 de lei.

De la un mocan îmbrăcat în haine verzi de pădurar, cumpăr un toporaş cu coadă scurtă, ascuţit brici. „Taie şi firul de păr!”, mă asigură fostul pădurar. Sectorul legumelor şi fructelor este ticsit de marfă. Găseşti tot ce vrei pentru conservele de iarnă şi pentru butoaiele de murături. Munţii de varză albă şi movilele de varză roşie se află lângă drum, acolo unde este spaţiul mai larg. Vânzătorii te îmbie să cumperi şi negociază cu îndârjire, chiar dacă în final cedează şi mai lasă din preţ. În final, un leu, doi tot mai scoţi la kilogram şi cumperi marfa mai ieftină decât la oraş.

Ne oprim la o tarabă cu pastramă de oaie. 1 kilogram de pastramă costă 25 lei, iar 1 kilogram de cârnaţi de oaie 30 lei. Brânza de burduf este 25 lei, iar caşul de vită 20 lei. Sub 25 de lei, rar găseşti să cumperi pastramă, care este de fiecare dată „regina” târgului, alături de brânza de burduf. Toată lumea zice: ”Mergem de Sf. Dumitru la târg, la Costeşti, să cumpărăm pastramă şi brânză de burduf! Acesta este targetul!”. După care vizitatorii, care şi-au golit buzunarele pe la tarabele brănenilor, se întorc acasă, pun pe grătar pastrama şi cârnaţii de oaie şi, în timp ce aceştia sfârâie, trântesc nu un pui de mămăligă, ci o mămăligă zdravănă pe un ceaun mare de lemn. Ceştile cu ţuică sunt umplute rapid până la refuz, şi-apoi să te ţii vere! După o porţie zdravănă de pastramă, cârnaţi şi brânză de burduf tăvălită prin mămăligă, amintirea târgului devine mult mai duioasă, iar preţurile de la pastramă şi brânză de burduf, mult mai dulci. „Eii! A trecut şi Sf. Dumitru! Fuserăm şi la târg şi luarăm chiar o pastramă ş-o brânză bună! De-acu’, vine iarna şi mâine-poimâine vine Moş Nicolae!”

Pătrundem în inima târgului unde vânzătorii sunt din ce în ce mai agresivi. „Ofertă la băiatu’! Ofertă la băiatu’! Calitate extra!”, îşi promovează un bărbat tânăr calupurile cu brânză de burduf de culoare galbenă. În altă parte, un brănean vinde pastrama cu 22 lei kilogramul, adunând un ciorchine de cumpărători lângă taraba lui. Întâlnim şi o tarabă cu brânză, urdă şi caş din Pucioasa Dâmboviţei, în preajma căreia nu se află niciun cumpărător. Brandul îşi spune cuvântul.

Cumpăr 1 kg de pastramă de la un brănean tânăr, cu mustaţă, care îmi face un discount de 10%, cu condiţia să iau de la el şi brânză de burduf. Iau şi brânză. Pofta e mare şi nu te poţi împotrivi, mai ales că după ce guşti brânza, îţi apare automat în faţă o mămăligă şi galbenă din care ies aburi fierbinţi.

Peste târg şi peste oameni, peste tot acest zbucium continuum, se revarsă melodii populare din toate zonele ţării, aruncate în eter de super- combine muzicale puternice. Sunt promovate ultimele CD-uri ale cântăreţilor populari autohtoni din toate zonele folclorice ale ţării. Amestecate în eter, melodiile creează o atmosferă de bucurie generală, specifică unei sărbători câmpeneşti. Soarele străluceşte darnic, cerul este albastru, pădurea de armă de alături pare a fi coborâtă dintr-o poveste, pastrama şi mititeii sfârâie pe grătare, iar berea curge în valuri. Ce ţi-ai putea dori mai mult? Suficiente motive pentru ca împătimiţii târgului de Sf. Dumitru de la Costeşti, să nu lipsească niciodată de la această sărbătoare comercialo-câmpenească anuală.

Încerc să mă târguiesc cu mai mulţi vânzători de pastramă, dar nu reuşesc să mai obţin niciun discount. La brânză de burduf nici atât. Dănuţ Căciulă din Şirnea Braşovului vinde pastrama tot cu 25 de lei, fără reducere, pentru că se află ca producător particular, „la limita existenţei”. Mă invită, totuşi, să cumpăr de la el, pentru că are marfă bună şi îi promit că voi face acest lucru la întoarcere. De fapt, îl amăgesc, pentru că nu voi mai cumpăra la acest preţ pastramă şi brânză de burduf.  Dacă prind un chilipir, da.

Simt o părere de rău pentru aceşti oameni, care se ocupă de oierit din copilărie şi care cunosc perfect secretele preparării produselor tradiţionale, care nu au posibilitatea să le vândă din cauza puterii scăzute de cumpărare a românilor. Gust la mai toate tarabele din brânză, urdă şi caş, astfel că după un timp posed o părere „avizată” despre produsele din Bran.  Aş putea spune că nu am nicio opinie concretă, din cauza combinării a prea multor gusturi.

Îl întreb pe un brănean de ce nu coboară preţul la brânza de burduf, pentru că unii comercianţi mai fac acest lucru. „De ce? Păi, îţi spune faţa cum îţi trăieşti viaţa! Ia uitaţi-vă ce marfă de calitate am!”. Îl cheamă Aurel Moja şi merge în toate târgurile din ţară să-şi vândă marfa, chiar dacă uneori vinde mai nimic.  Acasă  are oi şi vaci pe care nu le-ar vinde pentru nimic în lume, pentru că animalele îi asigură existenţa. Vânzarea este mai cu spor  în Bucureşti,  pentru că bucureştenii au salarii mai mari. Are tarabă şi la Bran, în zona pensiunilor turistice.  Merge şi-acolo vânzarea pentru că toţi turiştii cumpără mult pentru acasă. Este din satul Sohodol, aşezat pe dealurile de la intrarea în Depresiunea Branului. „Sunt şapte sate cu numele de Sohodol în toată ţara, dar al nostru e cel mai renumit pentru prepararea brânzei de burduf!”, îmi explică.  Are 56 de ani, dar este roşu în obraji şi rumen „ca un ficior”.  Din tată în fiu nu a făcut altceva decât să se ocupe de creşterea oilor, pe care le duce vara la păşunat în zona „Trei Brazi”, din Munţii Bucegi, mai sus de Predeal. De primăvara până vine zăpada stă cu oile pe munte. Când pleacă la târgurile tradiţionale din ţară,           lasă turmele cu ciobani angajaţi.

După ce ne-am plimbat un kilometru prin târg, am avut impresia că am ameţit şi că ne aflăm într-o fascinantă lume a brânzei de burduf şi a pastramei de oaie, din care nu ne mai putem smulge. Nişte producători din Făgăraş vând caş dulce, ceea ce ni se pare ciudat, deoarece ştiam că acesta se prepară doar în Moldova. Nevasta producătorului se burzuluieşte când aude afirmaţia noastră: „ Ce? Numai moldovenii ştiu să facă? Facem şi noi caş dulce, fără sare, foarte bun! Facem şi telemea!”

Un moş stă pe un scaun, sprijinit într-un toiag. A venit din Bacău să vândă căciuli. Se plânge că lumea nu cumpără căciuli pentru că a dispărut tradiţia. În sectorul agricol, cuvântul de ordine este „usturoi”, grămezile albe îndemnându-te să cumperi la preţuri mai scăzute decât cele de la oraş.

Răsuflăm uşuraţi, după ce reuşim să ieşim din muşuroiul de furnici al târgului. Ultima „ispită” care ne iese în cale, este o grămadă de ceaune şi tigăi de aluminiu.  Le vinde un moş ţanţoş, destul de pirpiriu, cu mustaţă pe oală. „Ia zi, moşule! Cum dai ceaunele?” – „Ieftin, taică! Ieftin! Uite, ia ceaunelu’ ăsta cu 20 lei!” –„Hai ia 15 lei, moşule! Şi-mi dai şi-o cratiţă! Cât ceri pe ea?” Moşul Grigore Mihai nu răspunde imediat. Mă priveşte o secundă în ochi şi îmi răspunde diplomatic, „întinerindu-mă”: ”Hai, nepoate! Ia-le pe amândouă cu 35 lei! Ţi-am făcut şi-o reducere!”. Le cumpăr pe amândouă.  Să se bucure şi moşul Grigore de vânzare, care a venit tocmai din Toflea Galaţiului să-şi vândă oalele la târg.

Părăsesc târgul cu sacoşele încărcate cu oale de aluminiu,  pastramă, cârnaţi de oaie afumaţi şi brânză de burduf, fără de care nimeni nu pleacă acasă. De pe culmea înaltă a drumului, mai privim o dată imaginea de furnicar a târgului,  înainte de a face curba care ne duce către oraşele nepatriarhale. Sute de firicele de fum alb se ridică spre cerul albastru, care nu lasă toamna să plece, înainte de a gusta pastrama şi brânza de burduf de la Bran.

1 comentariu

ana are pere 10-11-2012 - 08:34

Ah, un articol de Seran, in sfarsit!
Asa mai venim de acasa!

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult